LA ROMA, DESPRE CARTEA „TRA SABATO A DOMENICA”

 

Armando Santarelli
 

A LEO BUTNARU,

DOPO LA LETTURA DI TRA SABATO E DOMENICA

 

Un libro nasce da altri libri?

Proprio così: la biblioteca

Ha anche qualcosa

Di maternità.

 
        Amare la lettura e trovare questi versi in una silloge poetica ti porta subito in sintonia con l’autore, capace di condensare l’importanza dei libri in una metafora che ne racchiude il valore, li innalza alla corporeità umana più antica e irrinunciabile, quella della maternità, della perpetuazione della vita, senza la quale non saremmo qui a parlare né di poesia né di altro.
        L’opera di Leo Butnaru è la prova di come sia possibile evadere dalla lirica e andare verso una poesia che contempla la vita. Come tale, è una produzione molto composita: vi troviamo autobiografia, ricordo, ironia, sogno, realtà, il tutto espresso in un verso libero capace di addensare i momenti di ispirazione che Butnaru sa cogliere con l’occhio curioso e vigile di un innamorato della totalità dell’esistenza.
        Anche il titolo dell’opera, “Tra sabato e domenica”, depone per questa interpretazione. Tra il sabato e la domenica si fanno cose che non avvengono nei giorni lavorativi: si va a cena, si festeggia, si cerca un’evasione, ma si può anche riflettere sulla specialità del giorno successivo, da celebrare religiosamente, civilmente, da vivere o da non vivere, come succede in certi tristi pomeriggi domenicali…
        Da non trascurare i versi aforistici (L’abbraccio: una trappola / Caduta in / Un’altra trappola) e l’ironia, che non riguarda solamente un mondo ormai schiavo della velocità e dell’incomprensione, della separazione, ma investe anche la materia biografica. È così che Butnaru dimostra di esser un poeta “di pensiero”, tanto che alcune sue composizioni appaiono come riflessioni in prosa trasformate in poesia; l’effetto è un’inevitabile penalizzazione della musicalità del verso, ma un arricchimento della sostanza, del messaggio che vuole veicolare, come nella poesia L’angelo e l’autostop:
 

Quando sulla terra

l’angelo custode alza un’ala

non credere che vorrebbe prendere il volo

per abbandonarti

No. Forse lui sta facendo l’autostop.

Deve andare da qualche parte;

non starà l’intera vita

staccato da te.

Semplicemente nella sua breve assenza

sii anche tu più cauto,

più con gli occhi aperti…

 
        Il Butnaru ludico ed ermetico è altrettanto interessante; dal tono serio e grave, il poeta è capace di passare a una disinvoltura e una libertà di espressione che denota la volontà divertirsi mentre compone. In questa chiave possiamo comprendere ed elogiare l’eclettismo di Butnaru; a volte lo vedi appassionato, altre volte guarda le cose quasi con distacco, e formula espressioni secche, ironiche, crude. È la prova più evidente che Butnaru è per una poesia creativa ma anti intellettualistica, proprio perché vuole accogliere nella sua produzione tutta la poliedricità della vita. 

                                                  
 *       *      *
      

Armando Santarelli
 

LUI LEO BUTNARU

DUPĂ LECTURA VOLUMULUI TRA SABATO E DOMENICA

 

O carte născându-se din alte cărți?

Cam așa e: biblioteca

are și ceva de

maternitate.

        Dacă iubești lectura și dai de aceste versuri într-o culegere poetică, te sincronizezi imediat cu autorul, în stare să condenseze gândul despre  importanța cărților într-o metaforă care le cuprinde valoarea, înălțând-o la corporalitatea umană, primordială și indispensabilă, acea a maternității, a perpetuării vieții, fără de care nu am fi vorbit, în acest caz, nici despre  poezie și nici despre altceva. Opera lui Leo Butnaru este o dovadă vie a faptului cum e posibil să evadezi din sfera liricii și să te îndrepți spre o poezie care contemplă, studiază viața. E vorba despre o creație foarte complexă, în care descoperim elemente de autobiografie, amintiri, ironie, vis, realitate, toate fiind exprimate într-un vers cu adevărat liber, în stare să condenseze momentele de inspirație, pe care Leo Butnaru știe să le culeagă cu ochiul său curios și veghetor de îndrăgostit în complexitatea existenței. Însuși titlul cărții conține această interpretare. Între sâmbăta și duminica se fac lucrurile care nu se fac în zilele de muncă: o cină cu prietenii, se sărbătorește, se caută o cale de a evada, dar și, poate, de a  reflecta despre importanța zilei care urmează, care se va celebra în mod religios sau laic, pe care o ve-i trăi sau nu, precum se întâmplă deseori în după amiezile de duminică. Prezintă interes versurile aforistice (îmbrățișarea – o capcană/ căzută/ în/ altă capcană) și ironia care nu ține doar de lumea devenită sclavă a vitezei și a lipsei de înțelegere, a separării, dar implică și conținut biografic. Leo Butnaru demonstrează esența sa de poet a gândului (ideii), multe din poemele sale apărând ca reflecții în proză, transformate în poezie, efectul inevitabil fiind cel al penalizării muzicalității versului,  pe de altă parte însă se întâmplă o  îmbogățire a substanței, a mesajului pe care vrea să-l transmită, bunăoară ca în poezia Îngerul făcând autostopul:
 
Când
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
 
Nu. Poate el face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
 
Pur și simplu în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
 
        Poetul ludic și ermetic e la fel de interesant: cu tonul său grav și serios, e în stare să atingă o dezinvoltură, o libertate expresivă care denotă dorința de a se delecta chiar în timpul când creează. În această cheie putem înțelege și elogia eclectismul lui Leo Butnaru, pe alocuri văzându-l pasionat, uneori privind detașat, formulând expresii seci, ironici, crude. Este dovada cea mai elocventă că Leo Butnaru pledează pentru o poezie creativă, dar anti-intelectualistă, tocmai pentru că vrea să îmbrățișeze cu creația sa întreg spectrul poliedric al vieții. 

 

Traducere: Tatiana Ciobanu