De câțiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie,
intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari,
altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenția
cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933),
Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia
(1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta
Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna Radlova (1891–1949), Maria
Șkapskaia (1891–1952), Marina Țvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?),
Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevțeva (1901–1990), Nadejda Rîkova
(1901–1996)… – și alte, alte nume.
Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre
subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”
Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv
în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în
lume; până la – o-ho! – iubăreața poetă Safo), dar și în avangardă, de unde
transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/sentimentale ale
epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu:
„Dulcea mea antichitate/ Dintr-un secol viitor”.
Primo: ar fi dragostea reflectată în opera lor și care
ar necesita elaborarea unor tomuri întregi de evaluări axiologice. Să ne
gândim, „limitându-ne”, fie doar și la creația Annei Ahmatova, cea a Marinei Țvetaeva,
în care Eros e în domeniile sale cam peste fiecare 2-3 pagini de carte. Am
putea cita sute, mii de versuri definitorii, iconice (ca să ne amintim de
distihul lui Mircea Dinescu: „Mai știi cum te strigam pe-atunci/ icoană cu
picioare lungi?…”) din poemele acestor mari poete. Iar un branșament al temei
l-ar constitui implicațiile, ba, uneori… imprecațiile (!), erotice și de creație,
radical-nonconformiste ale Ninei Habias, căreia, împreună cu concubinul sau,
poate, soțul ei (pe atunci bolșevicii încă nu înregistrau oficial căsătoriile,
iar bisericii i se retrăsese acest drept) Ivan Gruzinov, li se intentează un
dur proces literar și de conștiință, ambii fiind excluși din Uniunea Poeților
Ruși, apoi, deja de un tribunal sadea (și sadic!), fiind condamnați să facă și
ceva închisoare. Ceea ce scriau ei, dezinhibat, despre manifestările erotice
sfida tabieturile, ipocrizia mic-burgheză, dar și pe cea bolșevică, revoluționând
atitudinile în bulversatul, înnoitorul, dar și dramaticul început de secul XX. (De
altfel, teribilismele de orice fel, anarhic-pseudo-erotice-versificatorii, ale
unor minimaliști de azi nici pe departe nu sunt originale, ci par a fi mai
curând ecourile, deja auzite, deja citite, cu multe decenii în urmă!) Iar în
vecinătatea „abaterilor... grave” netradiționaliste, a durității de limbaj
erotic, se întâmplă chiar dragostea… netradițională (cum se spune astăzi); se
întâmplă romanul dintre Marina Țvetaeva și o altă poetă importantă, Sofia
Parnok, roman „trădat” și în multe poeme ale primei dintre ele. (Iată un
exemplu savuros-vibrant: „– Lasă-te ispitită!/ Atinge-ți buzele, gustă!/ Nu în
sus,/ Ci în adânc.../ Cu buzele mângâie!/ Porumbițo! Prietenă!/ Gustă!/ Lasă-te
ispitită!/ Bea!/ Pentru toate patimile –/ Caimac,/ Pentru toate veștile –/
Tihnă./ – Prietenă! –/ Învrednicește-mă./ Întredeschide buzele,/ Marginea cupei
ornate/ O ia –/ Soarbe,/ Înghite… –/ O, prietenă! Nu mă judeca!/ Lasă-te
ispitită!”)
Secundo: în genere, doamnele avangardei au fost
nefericite în dragoste, nedreptățite în destin…
În 1910, Anna Ahmatova se cunună cu poetul, fondator și
magistru al akmeismului, Nikolai Gumiliov, călătoria de nuntă făcând-o la
Paris. Peste doi ani, tinerii soți vizitează din nou Orașul luminilor, unde
poeta îl cunoaște pe Amedeo
Modigliani, acesta, în ședințe de… taină, intimitate, făcându-i 16 portrete,
inclusiv nuduri, din care s-a păstrat doar unul, celelalte pierzându-se într-un
incendiu (de altfel, „umbra” Ahmatovei este recunoscută în circa 150 de lucrări
ale pictorului italian). Relațiile lor sunt învăluite de suflul legendei, de
presupuneri de tot genul. Din cauza soției, N. Gumiliov chiar avu un conflict
cu Modigliani. Urmează divorțul, foștii soți rămânând oarecât în relații
civilizate grație fiului lor Lev. Apoi Gumiliov avea să fie executat de bolșevici
(august 1921), mai târziu fiul condamnat și el la moarte, pedeapsa fiindu-i
însă comutată cu detenția în Gulag. Mama îi scrie demersuri de îndurare direct
lui Stalin. Tot atunci, Ahmatovei îi fusese arestat și cel de-al treilea soț,
N. Punin, din fericire – eliberat. Însă destinele lor, al mamei și al fiului,
aveau să rămână încă mulți ani în neagra zodie a nedreptății, a cruzimii.
(Vă amintiți de cutremurătorul „Recviem” ahmatovian?...)
În 1912, Marina Țvetaeva se căsătorește cu Serghei
Efron, acesta având a lupta în unitățile albgardiste antibolșevice, mai apoi
emigrând (în exil, e bănuit că ar fi colaborat cu NKVD-ul). Marina Țvetaeva se
expatriază și ea: Berlin, Praga. În 1925, se stabilește în Franța. În 1939,
revine în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați soțul și fiica,
Efron fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16
ani. (Cea de a doua fiică, Irina, moare într-o casă de copii, în 1920, la
vârsta de 3 ani…). Când începe războiul, poeta se evacuează la Elabuga,
Tatarstan. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se
sinucide. Precum cu, respectiv 16 și 11 ani mai înainte, o făcuseră marii ei
colegi – Esenin și Maiakovski.
Cerubina de Gabriak a fost numele unei poetese-enigmă.
Multă vreme, o mistificație (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva care, cu pseudonimul
în cauză, publica versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică... mondenă;
poetă ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una dintre figurile
remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtașă la înnoirea prozodiei
trans-simboliste. A fost o ființă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani aproape
continuu țintuită la pat de o tuberculoză osoasă și pulmonară. În chinurile
suferinței, visa să ajungă o sfântă. Însă se regăsea (se dorea a fi) și în
chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar și în cel amoros-teluric al
Dulcineei, de unde și temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne. În
pofida suferințelor fizice, a fost protagonista unor romane amoroase, în primul
rând cu unii colegi, doi dintre care, Nikolai Gumiliov și Maksimilian Voloșin,
din cauza ei se și duelaseră, din fericire fără urmări letale. În anul 1926, la
editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei
Dmitrieva „Iarba neagră”, însă în același ani bolșevismul își întețește represaliile.
Casa familiei Dmitriev este percheziționată, sunt confiscate întreaga
bibliotecă și arhivă, iar Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva, este
exilată în Tașkent/Uzbekistan. Și acolo continuă să scrie versuri inspirate de
o acută suferință mistică, de singurătate, de dorul de Petersburgul natal, pe
care nu l-a mai revăzut, murind în exil.
Ca și în cazul altor poetese cu un destin tragic, Marina Țvetaeva, Nina Habias,
mormântului său i s-a pierdut urma.
În acest context al nenorocirilor se înscrie și
destinul Nadejdei Volpin care, în 1920, aderă la grupul imagiștilor, unde îl
cunoaște pe Serghei Esenin, cu care se împrietenește, se căsătorește. În 1924,
după ce se desparte de celebrul poet, li se naște fiul Aleks S. Esenin-Volpin,
mai apoi – matematician, disident sovietic, închis la psihiatrie, din 1972 –
cetățean american…
A fost nedreptățită de Pronie și Elena Guro, care avea
să viețuiască doar 36 de ani. Poetă, prozatoare și pictoriță de o deosebită
delicatețe a sentimentului și expresiei, ea s-a aflat printre cei mai activi
promotori ai avangardei. A fondat „Uniunea tineretului” – societate a artiștilor
plastici care a activat în perioada 1909–1913. Mihail Matiușin, eminent pictor și
teoretician al artelor, scria că Elena Guro „a fost cimentul asociației futuriștilor”.
Bineînțeles, pentru literatura contemporană rusească
ecourile avangardei conturau un fel de
orizont testamentar, al aderenței și continuității. Neoavangardiștii sau
postavangardiștii au valorificat și valorifică moștenirea futurismului rus,
deja clasicizat în matricele modernității. Inclusiv în tematica erotică, unul
din cele mai elocvente exemple oferindu-l creația Verei Pavlova (n. 1963), care
și-ar putea defini temele de bază drept: Dragostea ca poezie a libertății, libertatea poeziei ca
dragoste. Asemeni unora dintre
predecesoarele sale, doamnele avangardei, Pavlova își conturează registrul
între intim-sentimental și ludic, trecând din patetism în comic, uneori chiar
în burlesc, sau în (alt)ceva care le amestecă, le sintetizează pe ambele. Când
se întâmplă să apară, asociațiile (z)burlești au o deltă comună, cea a…
domesticității, să zicem („Mă ții în brațe – crezi că m-ai și prins?/ Trupul
mi-l voi părăsi, coadă de șopârlă./ Și ce îmi căutai tu între picioare, Va
trebui să cauți între stele”).
Fantezie mobilă a poetei („eu, văduva
cuvântului ucis”) alchimizează
ingeniozități lingvistice, verbocreatoare, uneori intraductibile, de coloratură
pur rusească („limba rusă în gâtlej/ acută, ca apendicita”), posibile într-o
limbă plăsmuită nu doar de cele circa o sută de milioane de vorbitori/
scriitori/ cititori nativi ai ei, ci și de atâția alți reprezentanți ai națiunilor
conviețuitoare în fosta URSS, actualmente, restrâns, în Federația Rusă, dar și
în diaspora ei, care nu doar încercau să vorbească relativ corect limba lui Pușkin,
ci și interveneau cu sugestii inventive ce se abăteau de la normele academice de
orice ordin, însă deplin funcționale în contexte concrete de comunicare.
„Impuritățile” lingvistice devin… purități poetice, sau chiar poezie pură.
Motivația modelelor lingvistice neacademice
ar putea fi găsită, probabil, și în subtextul a două autoportrete alea Verei
Pavlova: „Fața mea poartă pecetea unei rase bune/ chiar dacă această rasă/ nu
are nimic bun:/ clerici siberieni, alcoolici din Vologda, evrei ucraineni/ se
strigă unii pe alții prin somn în venele și arterele mele./ De unde și tăietura
ochilor,/ oblicitatea lor,/ configurația pomeților ascuțiți –/ și care dintre
noi e tătar?/ În schimb profilul meu e conturat ca demn de anticariat”; „Pe sfert – ovreică/ Pe jumătate – muziciană/
Trei sferturi – jumătatea ta./ Cam cine sunt eu – sută la sută?”. Răspunsul:
sută la sută, ființa care se autoportretizează astfel este o poetă autentică!
Cei care ar fi tentați să o asemene pe
Vera Pavlova cu Anna Ahmatova sau Marina Țvetaeva, însă într-o formulă „forte”,
mai aspră, mai de azi (azi-ul cel dezinhibat în multe și mărunte), la un moment
dat ezită să meargă pe această linie de argumentare, puși în gardă de duritățile
de limbaj nestrăine de indecențe… galante, delicate. Dar și de data aceasta
metafora, artisticul „salvează” situația, esența poemelor învederând feminitate
de o directitudine aparte, fără fasoane, zorzoane sau figuri de stil perimate,
cu care, cândva, se mima decența ce te-ar fi înclinat să crezi că, în cazul
Verei Pavlova, ai avea de-a face cu o îngeriță,
nu cu o femeie, cu o doamnă de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului
XXI („Iarna – animal/ Primăvara – plantă/ Vara – insectă/ Toamna – pasăre/ În
tot restul timpului eu sunt femeie”); femeie-doamnă-poetă care tinde/ tind să vorbească despre viață într-un limbaj adecvat existenței,
ceea ce nu înseamnă deloc o miză pe simplitate și denudare semantică. Duritățile sunt atenuate și de o
autoironie fără rest, ce pare să le fie pe plac muzelor care o inspiră pe
Pavlova: „Eu n-o să mă arunc prin geam/ nu-mi place gunoiul sub fereastră/ nu arunc nimic prin geam/ decât sâmburii fructelor
– parcă/ ei n-ar putea să-ncolțească,
să crească?”
Accentul pe corporalitate este atenuat de…
textualitatea corpului care, din stare materială, este transferat/ transformat
în spirit („tandrețe ne pregătește decorporalizarea/ și ne învață să ne rugăm
nemuririi”); în spiritul poeziei sui generis. Poezie care, periodic, e
autoreflexivă, descriindu-și procesul propriei apariții pe lume („Adormii cu un
vers în gură./ Mă trezii – nu e, l-am înghițit./ După aia ziua întreagă m-a
durut burta”). Apariția, nașterea poeziei din dragoste, pentru dragoste („ce mișcă
sori și stele”, vorba clasicului). Dragostea ca poezie a libertății, în
reciprocitatea intrinsecă de libertate a poeziei ca dragoste prin supremele
manifestări ale acestora în ispite/ pasiuni vechi și tendințe noi de înfățișare
lumii, de (auto)exprimare, (auto)edificare ca simbol, metaforă, litanie ușor…
păgânizată, dar și… paganinizată!
Spre finalul acestei scurte incursiuni în dragoste și
poezie... avangardiste/neoavangardiste, s-ar cere (…compensator…) și câteva
referințe generalizatoare despre aportul doamnelor
avangardei la evoluția poeziei ruse, dar și universale, în genere. Nu toate
poetele importante ale „secolului de argint” au mers pe căile radicalismului
manifest, dar pe cele ale modificărilor… „genetice” ale poeticității – da.
Transgresând experiențele și achizițiile estetic-particularizatoare ale
simbolismului, Anna Ahmatova elaborează un discurs ce se apropie de oralitate,
fiind subordonat sensului mai direct, mai deschis. În această linie a
„prozaizării” poemului, temperării intonațiilor exaltate ale simbolismului,
Ahmatova este printre protagoniștii akmeismului, orientare artistică care a
trasat una din primele căi de acces spre avangardism, în avangardism.
În internetul rusesc, excepționalul site „Lumea
Marinei Țvetaeva” conține cele mai multe materiale despre avangardă și
avangardiști, despre protagoniștii ei care au lansat manifeste tranșante,
fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau chiar…
enervante: predecesorii (anticipatorii, preanunțătorii avangardei), apoi
akmeiștii, imagiștii, constructiviștii, satiricii, futuriștii (cubofuturiștii,
egofuturiștii, „Mezaninul poeților”, „Centrifuga”, „Liren’”, „Sindicatul futuriștilor”,
„Compania 410”
– Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artiști în afara
grupărilor, curentelor, „Breasla poeților”...). Ne putem întreba: de ce tocmai (această...
lume) pe saitul dedicat unei poete care, la o apreciere superficial-formală,
s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescența fenomenologiei
avangardiste? Răspunsul e simplu: Marina Țvetaeva a transformat/reformulat
prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic,
noutatea fiind emanată din nucleu, din esențe. De unde și actualitatea,
modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare a creației ei – a
uneia din cele mai mari poete a lumii.
…Concomitent, generozitatea creației țvetaeviene
exemplare și consecințele ei benefice constituie un omagiu adus tuturor
doamnelor avangardismului.
Caietele
Avangardei
Nr. 17, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu