marți, 25 iunie 2013

NECUNOAŞTERE ŞI IRESPONSABILITATE



Leo BUTNARU

Despre unele „traduceri”

În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Vladimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,
             schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
               aleargă,
                             petrecându-mă,
în întreaga,
                 imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
              în ochi,
                           a despărţirilor zeamă,
mie
        inima 
                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
                     să trăiesc
                                      şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
                            un atare pământ –
                                                            M o s c o v a, fireşte.”

         În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.
Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „aвто” (auto).
Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul расквась se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.
Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia?!
Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală… Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoid şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…
Din nefericire, simulacrele la care este condamnată poezia unor mari autori ruşi nu sunt puţine. Astfel, mi-a fost dat să dau peste un adevărat măcel la care i-au fost supuse unele texte ale Marinei Ţvetaeva. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, ale cărui prime două versuri sunt: „Красною кистью/ Рябина зажглась”. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece tălmăcitoarea (noastră) nu ştie lucruri elementare, nu cunoaşte rudimentara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, „кисть” are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un cu totul alt sens al substantivului „кисть”, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă „кисть” şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece „кисть” mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – o află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă… 
Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu aţi întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumneavoastră lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Ой, рябина кудрявая –/ Белые цветы,/ Ой, рябина-рябинушка,/ Что взгрустнула ты?” (Ah, scoruşule cârlionţat –/ Flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule,/ De ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, „dragomana” nu traduce chiar din capul locului, ci doar… probăluieşte, pur şi simplu orbecăieşte. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate purcede – crede – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea
Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot а mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod  – грызть) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Мне и доныне/ Хочется грызть/ Жаркой рябины/ Горькую кисть”.). Reţineţi ce spun: mot а mot şi nu – pardon! – mort а mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici nu se poate vorbi de niciun... strop (de nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De traducători amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, ci de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.
Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poeziei, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter  ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îşi îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoase cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă D.. A. C., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de responsabilitate. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea: „Cu roşu ciorchine/ Scoruşul s-a aprins./ Cădeau frunzele./ Eu mă născui ca în vis.// A dispută – sute/ De clopote-n azur./ Era sâmbăta lui/ Ioan Gură de Aur.// Mie şi până astăzi/ Să ronţăi îmi vine/ Jarul din scoruş,/ Amarul ciorchine”. Faptul că în spiritualitatea rusă scoruşul are o semnificaţie de simbol ancestral, emblematic, se relevă şi într-un alt poem, laconic, al Marinei Ţvetaeva: „Tăiau/ Scoruşul/ Ager-temerar./ Scoruşul/ Destin/ Amar./ Scoruşul –/ Cu lăstari/ Ce încărunţesc…/ Scoruşul!/ Destin/ Rusesc” (1934). Astfel că „traducătorii” gen D. A. C. trebuie serios avertizaţi să nu taie scoruşii!
Însă nu chiar toţi redactorii de reviste îi cred pe cuvânt pe unii ce se dau drept cunoscători de cuvânt străin mlădiat în poezie, pe care, cică, îl traduc, artisticeşte, fireşte. Acum un timp, un coleg de la revista „Argeş” îmi solicită părerea despre unele traduceri din poezia Annei Ahmatova. Căutând referinţe internautice despre dragoman, aflu că dânsul cu „traducerile sale din limbile franceză, rusă şi spaniolă (este) prezent în paginile celor mai importante reviste literare din perioada post-decembristă”. Eu unul, care parcă ştiu ce înseamnă cele mai importante reviste, mă mir în sinea mea că în niciuna din ele nu am întâlnit numele respectiv. Tot în acea prezentare se spune că S. C. „editorial a debutat în anul 1997 cu volumul «Noul Pygmalion» – antologie din proza satirică rusă”, iar „în cea de-a doua parte a anului trecut, scriitorul teleormănean a publicat, în traducere proprie, o selecţie de poeme din creaţia poetului rus Robert Rojdestvenski, sub metafora «Iarba destinului»”.
Aşadar, purced la lectura poemelor traduse de S.C. din Anna Ahmatova. Primul text din grupajul propus pentru publicare e acesta:
Se-ntinde prea mult ziua cea grea, de chihlimbar

Se-ntinde prea mult ziua cea grea, de chihlimbar,
N-o fac tristeţea, nici aşteptarea. E-n zadar.
Şi cerbul cu vocea lui de-argint şi sonoră,
La „Zoo” duce boreala auroră.

Am crezut că mai stă omătul nepăsător,
Cristelniţa pentru săraci, un bun ajutor,
Săniile cu goană, necrezut de mare,
Şi clinchet de clopoţei, pierdut în uitare.
Ce ar fi de spus despre nesigura tălmăcire care, probabil, a şi pus în gardă redactorul revistei?... În primul rând, poemul original nu are titlu, ci doar trei asteriscuri. El este dedicat lui M. (ihail) Lozinski, ceea ce în traducere lipseşte. Textul nu e din două catrene, ci e pur şi simplu din 8 versuri. Rimele din original sunt încrucişate, nu împerecheate, ca în traducere. Iar pentru ca cititorul să-şi poată face el însuşi o părere despre… nereuşita variantei propuse de S. C., reproduc mot a mot:
Durează fără sfârşit – ziua grea, de chihlimbar!
Imposibilă-i tristeţea, zadarnică-i aşteptarea!
Şi din nou cerbul cu glasul de argint
La menajerie vorbeşte de aurora boreală.  
Şi eu am crezut că mai există nea răcoroasă
Şi albastră cristelniţă pentru cei sărmani, bolnavi
Şi-a săniuţelor alergare atât de incoerentă
Sub dangătele clopotniţelor depărtate.
Să ne referim doar la două cazuri de interpretare/ traducere după ureche a poemului Annei Ahmatova. În rândul al patrulea cerbul vorbeşte de aurora boreală şi nu o duce acolo, la „Zoo”! Iar comparând ultimul rând din textul traducătorului cu cel din original se înţelege că este un uriaş decalaj între „clopotniţe” şi… clopoţei! [„Şi clinchet de clopoţei, pierdut în uitare” (S. C.) – „Sub dangătele clopotniţelor depărtate” (A. Ahmatova).] Lipsit de adecvată cultură generală, „traducătorul” gafează până şi în nota biobibliografică pe care o dă despre marea poetă, zicând că: „Anna Ahmatova a primit în anul 1964 Premiul Internaţional de Poezie «Etno-Taormina»”… Păi, temerarule glosator, numele premiului în cauză nu se trage de la… „etno”, ci de la… vulcanul Etna de pe insula Sicilia! Deci, e „Etna-Taormina”!
Mă rezum doar la atât, gândindu-mă cu tristeţe la câte năzdrăvănii ar putea fi pescuite din celelalte traduceri ale dlui S. C. – proza satirică rusă şi versiunea românească a poemelor lui Robert Rojdestvenski, poet deloc uşor de tradus…
În genere, Anna Ahmatova nu prea are noroc cu traducerile-i româneşti. Acum un timp, mi se propusese „să apăr” o colegă, mai bine zis – să-i îndreptăţesc textele traduse, pe care cineva i le analizase destul de dur într-o revistă literară. Eu am citit şi traducerea (o carte apărută la o editură prodigioasă) şi referinţele categoric negative care, din păcate, erau îndreptăţite. Pentru că, din câte se înţelegea, traducătoarea purcesese prea lejer-euforic la tălmăcirea Ahmatovei, neechipată-dotată corespunzător. Crezând că ar cunoaşte bine limba rusă, dânsa nu a mai deschis dicţionare, gafând la transpunere de sensuri, dar şi sub aspect stilistic. Elementar, rusescul „швейцар” îl tradusese prin… elveţian!, când de fapt la Ahmatova nu e vorba decât de un… portar, un uşier; плаха (ce ne aminteşte şi de titlul unui celebru roman al lui Aitmatov) a tradus-o ca… buştean, în loc de… eşafod!; торцовая мостовая în variantă „românească” ajunge a fi… torţe petersburgheze, când de fapt e vorba de pavajele de lemn de pe unele străzi din acel oraş nordic. Gafează la traduceri de titluri, noţiuni mai speciale, confundând „a omagia” cu „a cinsti” (turnându-se în pahare). Ba mai mult, la o lectură paralelă a textelor, am descoperit şi alte inadvertenţe care i-au scăpat recenzentului. Spre exemplu, termenul ревнители, în contextul apărătorilor, ocrotitorilor cuvântului artistic este tradus prin… „Aspiranţilor către Cuvântul Artistic”; жирный голос (voce unsuroasă, grasă) e tradus ca „voce joasă”; celebrul şal rusesc se transformă în simplă „broboadă”. Eroina, adică Anna Ahmatova, fumează „pe un platou deschis”, când este vorba totuşi de o platformă de vagon etc. Astea şi atâtea altele – extrase dintr-un text de doar 3 pagini de carte („Amintiri despre Al. Blok”). Nu, nu, – era imposibil să aperi aşa ceva. În mare, concluziile din recenzie erau absolut îndreptăţite: „Toate aceste «cusururi» se datorează necunoaşterii realităţii, istoriei şi vieţii literare…, necunoaşterii unor reguli elementare ale meşteşugului de traducător, precum şi lipsei unei minime pregătiri filologice”.
Un (alt) adevărat dezastru mi l-au înfăţişat, în ansamblul lor, traducerile semnate de L. C. din creaţia lui Velimir Hlebnikov. Pentru a exemplifica, s-o luăm de la cazuri elementare: confuzii impardonabile între noţiuni, când substantivul personal poate deveni substantiv comun sau invers. Să zicem, numele de persoană Vera e confundat tot cu vera («вера»), care însă se traduce prin „credinţă”, numai că în poemul „Campaniile mele” L. C. zice bizar: „Dar numele de Vera cu Siberii (…) Din Vera dincolo, pribeag”, care, în adevăr, ar trebui să fie românizat, pe  cinste, ca: „Dar numele credinţei, de care-s pline Siberiile (…) Plescăitul nefiinţei dincolo de marginile Credinţei”. Şi te întrebi: oare chiar se poate gafa în atare hal?!... Cu părere de rău, se poate… O demonstrează în continuare traducătoarea, în loc de varianta corectă: „Oraşul va cunoaşte o sută de sfinţi,/ În faţa cărora ciuma nu face decât un sfanţ (bănuţ)”  propunând un mesaj românesc deformat fără scrupule: „Sunt în oraş bigoţi o sută/ Faţă de care ciuma-i ciută”(!). Nici mai mult, nici mai puţin, sau oltenescul: „O făcuşi, muică, şi pe asta!”, chiar dacă traducătoarea e din Iaşi.
L.C. modifică după bunul plac numele peştilor, păsărilor. Spre exemplu, белуга, dată de dicţionarele de specialitate ca morun, devine… nisetru, în timp ce DEX-ul stipulează că morunul e „Un mare peşte ganoid (2-3 metri) care diferă de nisetru prin grăsimea lui albă (acipenser huso). Din beşica [!] lui se face clei de morun”; păsăruica славка, ce nu poate fi altceva decât pitulicea, e dată drept… sticlete. 
Dislocările şi substituirile bizare sau  hazlii de noţiuni sunt destul de frecvente. Să zicem, ceea ce Hlebnikov dă ca два разных поглощения одной и той же силы – adică: două absorbţii/ înghiţiri diferite de una şi aceeaşi forţă, în româneşte e tradus ca: două emanaţii ale uneia şi aceleiaşi forţe; величаво и важно (cu măreţie şi gravitate) e românizat ca… graşi şi plini de măreţie; la un moment, cerneala roşie din original în traducere devine… albastră; ba mai mult, ceea ce Hlebnikov dă ca (dau varianta literală) o sticluţă cu cerneală roşie, cu care, la nevoie, să stropească, în româneşte e de o comicitate irezistibilă: o băşică cu cerneală roşie ca, în caz de nevoie, să-mi suflu numele(!). Vorba e că traducătoarea a confundat impardonabil pronumele ими (în ruseşte, cerneala se dă doar la plural, iar forma pronumelui ar fi cu ele, cernelurile) cu substantivul имя (nume)! Iar ceea ce dă ca… băşică e de fapt, adecvat situaţiei: sticluţă (de cerneală). În nuvela „Ka” Hlebnikov vorbeşte de уструг (să-i ţinem niţel sensul românesc în secret), care, lovind din vâsle, pluti departe, tot mai departe, ceea ce L. C. crede că e bine să spună: insula pluti tot mai departe şi mai departe. Ei bine, cum naiba bătea din vâsle… insula aia? Şi-apoi cum rămâne cu poemul lui Hlebnikov Уструг Разина? Ar fi vorba de o… insulă a lui Razin? Nici pe departe, textul spunând clar despre corabia, arca războinicului Stepan Razin… Sigur că este oarece deosebire între corabie şi… insulă, nu? În genere, dna L.C. e o traducătoare veselă, fără griji, mai mult decât nepăsătoare, oferindu-ne mostre… monstruoase, să zic, precum în alt caz, când hlebnikovianul черный шов был ясно заметен на груди… Dar, până a da traducerea corectă, e de spus că aici a fost confundat rusescul шов tot cu rusescul… вошь, adică – ţine-te tare, dragă cititorule! – în loc de sutură (sau, mai simplu: cicatrice) traducătoarea a văzut un… păduche: un păduche negru se vedea clar pe pieptul ei, în loc de – pardon pentru adevărul adevărat! – o sutură neagră se vedea clar pe piept. Şi tot în acea propoziţie, mai spre începutul ei, ceea ce e чучуло обезьяны (o maimuţă împăiată) devine pur şi simplu o mască de maimuţă. O fi o diferenţă între întreg şi parte, nu?... Zdrenţele/ rămăşiţele (остатки) şalului sunt date, graţios, drept: faldurile şalului… Şi măcelul semantic continuă, delicatul apelativ rusesc бабушка (bunicuţă) devenind dur-nepoliticosul „babo!”. Amurgul de aur este transformat în… ploaie de aur. Ceea ce la Hlebnikov sunt strunele care uneau cuiele de sus şi de jos ale colţului de elefant iese că se întinseră apoi de sus în jos pe colţul de elefant. Destinele oamenilor invidioşi devin… destine fericite (pentru că nu e acelaşi lucru: завистливый şi счастливый…); croitoresele sunt recalificate în… ţesătoare; atenţie! – ceea ce în original sună ca Fluture mort (înfipt) în acul porcului-ghimpos ajunge doar Un fluture mort, prins într-un ac, atât… – exoticul porc-ghimpos fiind expulzat din text. Cei care în nuvelă sunt daţi ca simpli muncitori traducătoarea îi degradează, îi umileşte, spunându-le: nişte robi. Cumătrul Soarelui devine… fratele acestuia. Bătrânul, ca personaj, la un moment dat este scos din dialog, intrând în gura/ replica altui personaj, negustorul, acesta… feminizându-l pe cel despre care vorbeşte: în loc de el apare ea. Măreţia iubirii devine iubire mare. Din neatenţie, nici nu este tradusă fraza Широкий выступ выше пояса (Proeminenţă lată mai sus de brâu). E tradus: la gurile Volgăi sau ale râului Ra, fără să se fi înţeles că, de fapt, Ra este o altă numire a aceluiaşi râu Volga, în original nevorbindu-se de „râul Ra”, ci dându-se doar echivalentul pentru Volga: или Ра (sau Ra). Deci, traducătoarea nu şi-a elucidat exemplar textul hlebnikovian, nu l-a înţeles în nuanţe, de unde şi căderea din absentele nuanţe în (foarte) prezentele… boroboaţe. Încât mâinile moi ale Leilei devin braţele tinere ale lui Leili, iar cizmele de campanie – ajung cizme de infanterie, confundându-se «походные» cu… «пехотные». Da, ar fi nişte cvasiomonime, dar nicidecum sinonime! Astea, dar şi atâtea altele, s-au întâmplat în nuvela „Ka”. Pe când în declaraţia „Misiunea artiştilor lumii” ceea ce, în original, apare ca înălţime infinit de mică în româneşte devine, ca prin minune, infinit de mare. În „Casa mea”, ceea ce e, în ruseşte, «я дал созвучие» (a da/ a insufla armonie) devine, frust şi inadecvat, „am oferit o replică”. Tot acolo, nu se ştie de ce (din neştiinţă, probabil), «пушки» (tunurile) devin… tancuri. Din domeniul hazliului irezistibil e şi cazul în care se confundă rusescul «про» (citit „pro” şi însemnând prepoziţia „despre”) cu „pro”-ul românesc ca – zice DEX-ul): „Element prim de compunere savantă cu semnificaţia: 1. „înainte”; „pentru”; „în loc de”; „în caz de”, – drept (strâmb) rezultat sintagma care în original sună ca: „Ceea ce ştim noi despre gamele hindusă, chineză, elină”, în româneşte apare: „Cunoaştem protogamele” etc. Ceea ce ar trebui să însemne dirijarea/ direcţionarea mişcării razelor traducătoarea aproximează prin: controlul drumului razei. În loc de „a linguşi” («лстить») apare „a diviniza”(!); „zdrenţele statelor”, cu mai multe nuanţe în subtext, devin pur şi simplu şi fără bătaie de cap: „veşmintele statelor”.
Descurajante – ce să mai vorbim! – asemenea întreprinderi iresponsabile… Eu unul, de-a dreptul vlăguit şi dezorientat, am renunţat să duc la capăt colecţia de gafe care s-ar putea aduna din toate cele 300 de pagini traduse atât de slut, să zic, din marele Velimir Hlebnikov. Asta e: când vorbesc traducătorii de atare nivel, şi muzele, şi poeţii sunt reduşi la tăcere. Mai ales când în loc de tunuri trag tancurile. (Vă amintiţi exemplul, nu?)
Dar, revenindu-mi niţel, îmi continui periplul prin grădinile poeţilor contemporani, pentru a constata, însă, fără urmă de satisfacţie că, din păcate, până şi unii din traducătorii oarecum recunoscuţi ca „buni” din  literatura rusă în anumite cazuri dovedesc o elementară necunoaştere a subtilităţilor limbii din care românizează. În noiembrie 2012, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, a fost propusă şi o plachetă intitulată „Lecturi de poezie ale poeţilor ruşi”  – Maxim Amelin, Marina Borodiţkaia şi Anna Zolotariova, din a căror creaţie  tradusese dna A. O. care, a fost trist să constat, uneori o dă serios în bară. S-o luăm pe rând cu exemplele. Într-un poem, Maxim Amelin zice (dau varianta mot а mot): „grindina măşcată împrăştiind (рассыпая) pietre albe// ce se transformă în/din zbor în ascuţiţi/ stropi lunguieţi, asemenea grăunţelor (boabelor)”, pentru ca în româneşte să ni se propună mai multe devieri de sens: „Grindina mare acoperind pietrele rotunde// Ce se transformă vara în picături/ Ascuţite, întinse…”, dovadă că traducătoarea nu cunoaşte în nuanţe limba din care traduce, în rezultat confundând substantivul „лето” (vară) cu verbul „летать” (a zbura) ce dă şi sintagma „на лету”, pe care dicţionarul rus-român o explică în mai multe variante posibile: „a) în zbor; din zbor; b) (fig.) la iuţeală; în fugă; în treacăt…” Numai nu ceva legat de… vară…
Dintr-un alt poem al aceluiaşi autor, expresia „собутылника мирового” dna A. O. o propune drept „tovarăş paşnic de pahar”. Aş! Rusul nu s-ar fi mulţumit cu o „restrângere” atât de drastică a amplorii şi viziunilor sale, pentru că poetul se referă nu la un biet băutor cuminte, „paşnic”, ci la unul de rang… mondial, universal! Pentru că în acest caz „mirovoi” nu vine de la mir = pace, ci de la „mir” cu sensul de „lume”. (Ca să ne amintim de celebra lozincă „Миру – мир!» – „Lumii – pace!”)
Titlul unui poem, „Победная песенка”, ce s-ar traduce „Cântecel de victorie”, A. O. îl abate de la matrice, spre a-i spune: „Un cântec al victoriei”. Terţina din finalul acestui text spune despre argila arsă în negrul cuptor, care nu se ştie de ce în româneşte este, direct… ceramică: „Ceramică frumoasă să o arzi în cuptor,/ Ceramică frumoasă roşie”. Să ne înţelegem: în cuptor sunt arse vase din argilă care, tocmai în urma acestei operaţiuni, ajung ceramică, pentru că, la drept vorbind, – la ce bun să arzi ceramica în cuptor, odată ce ea a fost arsă, ca să ajungă ceramică? (Vezi DEX-ul: CERÁMICĂ f. 1) Artă şi tehnică de fabricare a obiectelor prin modelarea şi arderea argilelor. 2) Material obţinut prin modelarea şi arderea argilelor.)
 O altă terţină, deja din textul următor, care, în traducere literală ar fi: „Mirosul înecăcios de grăsime râncedă/ imperceptibil, dar insistent (autoritar) între timp/ va disloca (alunga) tot aerul din împrejurime” în traducere sună derutant: „Mirosul greu de grăsime râncedă/ E imperceptibil, dar, între timp, aerul din jur/ Va înghiţi totul cu putere”. Ei bine, între original şi traducere sunt, cum s-ar spune la Odessa, două mari diferenţe!
Versul Marinei Borodiţkaia „Tu din nou te vei trezi femeie” în româneşte e: „o să te trezeşti iar ca o femeie”, fără a respecta şi evidenţia nuanţa intimă între a te trezi, a deveni femeie şi – a te trezi ca o femeie…
În cazurile invocate aici (din păcate, ele împestriţează dezagreabil şi alte traduceri) este evident că cei vizaţi par a fi departe de a înţelege şi a aborda actul traducerii artistice drept sis­tem coerent de cunoştinţe şi particularităţi sub diverse aspecte – lingvistic, literar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic, – în ca­re sunt angrenate, mutual-creator, două sisteme semantice. Ei nu au înţeles şi nici nu au pregătirea necesară să înţeleagă că traducerea înseamnă creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Al originalului a cărui limbă trebuie cunoscută într-un grad cât mai înalt/ profund. Iar interpretările „inexacte”, unele din ele, precum am văzut, cu abateri serioase de la matrice, mie unuia mi se par – mai mult sau mai puţin – nişte improvizaţii iresponsabile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu