PROVIDENŢA E CU NOI, DAR...

3.XI.1990

Subscriu cu toate pixurile pe care le am şi le voi avea la îndemână la mărturisirea ce urmează, una de alter ego. De altfel, şi în alte interviuri, „uşor alintatul” Mircea Cărtărescu oferă lecţii de sinceritate pură. Oricum, e greu să presupui că ar cocheta…

„Corespondent: – …Spuneai aşa (transcriu): «Întotdeauna am citit «vieţi» (confesiuni, jurnale, corespondenţă). Mi s-a părut că viaţa e lăsată în umbră în raport cu scrisul popriu-zis». Ai putea vorbi mai mult pe tema asta?

Mircea Cărtărescu: – Oamenii, în general mă plictisesc foarte tare. Abia dacă îi observ.

N-am să fiu niciodată un bun prozator, în sensul clasic al cuvântului, pentru că simţul meu de observaţie a comportamentului uman e blocat de sentimentul inutilităţii. Marii prozatori s-au interesat de omul umil, lipsit de destin, sortit să orbecăiască în subteranele existenţei. Pe mine dramele gen Marmeladov mă lasă complet rece. Imediat tresar însă la drama gen Efimov Artistul  – toată viaţa lui vreau s-o cunosc în cele mai insignifiante detalii. Oamenii care nu citesc şi nu scriu, care trăiesc în afara unei conştiinţe a culturii îmi par realmente a trăi undeva sub pământ şi mi se face groază uneori că aş fi putut fi unul dintre ei, aşa cum noaptea, înainte să adorm, mă înnebuneşte gândul că m-aş fi putut naşte o amibă sau o râmă şi că aş murit fără să ştiu că trăiesc. Pe lângă acest gând terifiant, simplul gând al morţii este aproape o consolare. Iar artiştii mă interesează în măsura în care mie însumi îmi place să mă cred  unul dintre ei. Citesc cu pasiune biografiile lor ca să găsesc în ele detalii din biografie mea. Compar anii când au debutat şi când şi-au scris operele principale cu aceleaşi date din viaţa mea. Îi invidiez pe cei care au trăit mult şi mă uimesc cei care au murit mai tineri decât mine (la vârsta mea de acum) şi totuşi au dat o mare operă. Este un joc care poate părea naiv şi grandoman, dar totul vine din admiraţia fără limite pentru câteva zeci de oameni care au reuşit să-şi stoarcă sufletul şi trupul ca să lasă în urmă cochilia uscată şi esenţială a unei opere mari. M-aş lăsa jupuit de viu ca să pătrund între ei. Citesc deci vieţile artiştilor, ca şi mărturisirile lor directe din jurnale sau scrisori pentru că mă interesează viaţa mea individuală, pentru că eu însumi sunt pentru mine unicul obiect de studiu, iar ei îmi sunt dragi în măsura în care îmi seamănă. Din păcate, aceste comparaţii compulsive scot la iveală mai mult deosebirile, mai curând lenea şi mediocritatea mea, mai degrabă lipsa unei reale nebunii (sau cenzurarea drastică a ei), atât de caracteristică artiştilor de rasă”.

12-19.XI.1990

 O deplasare captivantă Iaşi–Bacău–Roman, împreună cu soţia Zinovia. În fosta capitală revăd oameni dragi sau buni. Ilisei, Ciucă mă aşteptau cu întâiul meu onorariu de la radio: 1 mie de lei. Ilisei pleacă la Chişinău, la 60 de ani ai radioului de peste Prut. Cu Valentin pun la cale nişte eventuale colaborări ale sale cu presa chişinăuiană.  Cu regret, nu am putut să-l revăd la întoarcerea mea la Iaşi. Îi văd pe Dobrescu, Brumaru, Codruţ de la „Convorbiri literare” unde mi-a fost publicat un grupaj de versuri. Pe Holban care, ca orice redactor-şef, la „Cronica” are probleme grozave cu tipografia, hârtia, trecerea la economia de… bişniţă. Vizită la familia Dascălu. Dragul de Aurel se arată generos, dăruindu-ne un peisaj de bună calitate artistică.

Emoţionanta întâlnire la şcoala ieşeană nr. 36, clasa a patra. Versuri, ghicitori, întrebări şi o… căpiţă de flori, zeci de sărutări cu picii care mi le oferă. Şi iarăşi cadou, un minunat goblen micuţ lucrat de aceşti meşterici-făurici. Şcoală excelent amenajată, curată, chiar dacă se învaţă în trei schimburi.

Spre Bacău, luăm trenul de Piatra Neamţ. Vagoane etajate, prost întreţinute. Staţionări frecvente, aflux şi reflux de navetişti. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orişicare întrebare”.

După 4 ore de semi-chin, la Bacău suntem întâmpinaţi de excepţionalul coleg şi om Sergiu Adam şi de colegul său de redacţie Iacob Florea. Mai aşteptăm un sfert de oră pe peron, soseşte trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureşan.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurenţiu Ulici care îşi uimea confraţii băcăuani prin erudiţia sa literaturologică. Aceştia alegeau, în mare discreţie, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar „da” sau „nu”, ori „nu ştiu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar şi… pe sine! Băcăuanii insistă să fac şi eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul eşuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literaţi maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internaţional „Gheorghe Apostu” sunt declarat unul din laureaţii premiului revistei „Ateneu” pentru poezie şi publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri şi un grupaj de poeme.) Primesc distincţia împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurenţiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmână Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeaşi zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenţi bine instruiţi, curioşi. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori şi autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”

La Teatrul Bacovia – un spectacol, ceva Alecsandri, ceva Caragiale. Trupă de bună ţinută. Vizită la generoasa – de asemenea! – familie Galben. Corneliu îmi oferă şi onorariul pentru versurile publicate în „Deşteptarea” la care este angajat.

Un om de mare suflet şi incontestabilă erudiţie – poetul Octavian Voicu (Puşculiţă) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuţele de lemn de la Luncani şi Merişor. Admirabile!

La Tescani este şi veşnic va fi prezent spiritul lui Enescu. Aici fusese exilat şi actualul ministru al culturii, Andrei Pleşu, vizităm şi biblioteca pe care o îngrijea el, cu volume numerotate şi ordonate de subtilul estetician-filosof.

Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem şi la Valea Arinilor. Vizităm şcoala, biserica, satul, casa directorului, dl Pruteanu. Moldovenii rămân moldoveni: generozitate, omenie, căldură sufletească, simplificare la maximum a etichetelor pretenţioase, inutile.

Bacăul – tradiţional târg moldav. Patria lui Alecsandri şi Bacovia. Asistăm la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (fireşte, şi de la Mirceşti). Întâlnim mulţi basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari chişinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chişinău), elevi, studenţi basarabeni ce învaţă aici.

Monumentul lui Bacovia, curios şi… înviorător. Expoziţia marelui nostru contemporan Horia Bernea.

Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc. D. este iarăşi înfrânt precum la Cotnari. Pavel Savin remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D., vine la români cu ţinută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Fireşte, prea multă politică, laudă plângăreaţă – în loc de artă, estetică, sentiment şi gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alţii care nu ţin la Păuneascu. Alături de ai noştri, Ulici făcu praf din Ioan Alexandru… De, pluralism şi tulburare de opinii… Să ne ascultăm…

Vizităm oraşul. Biserici vechi, atelierul unde se confecţionează mobilier pentru lăcaşele de cult.

Apoi, capitalul oraş Roman. Minunata familie Agachi! Locul unde a fost decapitat Miron Cosin, bustul cronicarului. Renumita episcopie de Roman. La Iaşi ne aduce cu maşina draga de Coca Agachi. De la Iaşi – la Mogoşeşti. Familia Fluturel. Doamne, de atâta omenie, bunăvoinţă şi nedespărţire frăţească ne doare dulce, dulce, dulce inima. Cine ar putea să ne despartă? Providenţa e cu noi. Dar ştim a o ajuta. Cred că viitorul ne aparţine. Prin reunire.

În seara de rămas bun, la Bacău l-am cunoscut pe Nicolae Preda, fratele marelui Marin Preda. Azi, la telefon, cineva îmi spune că preabunul bătrân mi-a expediat nişte cărţi – sunt nerăbdător să văd acest dar ce-şi sporeşte înzecit valoarea datorită inimii din partea căreia vine.

27.XI.1990

Am citit „Rusoaica” lui Gib I. Mihăescu. Proză 0:0, adică – pe lângă calităţile pe care le are, se aranjează tot atâtea sincope, păcate, elemente de prost gust, dezorientare etnică şi naţională. Evident, autorul a fost unul din tragicii tributari ai obsesiilor sexuale bolnăvicioase.  Mă rog, iese că sunt la curent şi cu acest roman din care, de altfel, desprind şi semnificaţia peiorativă a substantivului „Vasilache”: „…niciodată nu vei izbândi să joci… decât rolul unui Vasilache… Şi tocmai pentru ca să nu rămân în ochii ei un biet Vasilache, bătui cu pumnul în masă…

– Jurământul de a nu te lăsa vreodată  să fii Vasilache… nici în ochii altora… nici în ai tăi…”

Graţie întâmplătoarei întâlniri cu Ion Gh. Şvitchi, îl cunosc pe mitropolitul Olteniei – Nestor Vornicescu (îl vizităm la etajul 19 al hotelului „Cosmos”). E basarabean de la Lozova/ Vorniceni. Multă discuţie, câteva sticle de şampanie. Doct, informat. A mizat pe ştiinţa de carte, rămânând, în acelaşi timp, fire simplă, dar forte de codrean. Are păreri destul de nefavorabile despre ardeleanul Bănulescu-Bodoni („lacheu ţarist”! – zice). Îmi dăruieşte o superbă carte a sa – „Biruit-au gândul”, editată luxos. Şi o alta, „Aethicus Histricus” – muncă de cercetător atent şi meticulos (a fost bibliotecar la mitropolia ieşeană).

Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Vasile Andru („Viaşa românească”), Ion Adam, Arcadie Donose, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul Internaţional de Cultură „Aposu”), Octavian Ghibu, alţii.

Oricum, atare cunoştinţe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în sfârşit, postul de şef la relaţii literare la US (funcţie de vice-preşedinte).  

30.XI.

Duminică plec la Bucureşti: manifestări Perpessicius, Stănescu ş. a. la Muzeul Literaturii Române.

7.XII.

Bietul M.! Dumnezeu, făcând o minune (după groaznicul accident), i-a dat zile în continuare. Trăieşte trupeşte, însă se sinucide sufleteşte. Declarând la o plenară a comuniştilor că este mândru că este membru al partidului lui Lenin şi că partidul trebuie să redevină stăpân în ţară (!) – aberaţii publicate şi în presă; colegul şi-a dat cu barda în conştiinţă… La monumentul Marelui Ştefan stau jur-împrejuri lozinci anticomuniste, iar rătăcitul nostru coleg apără năluca ce bântuie malefic prin Europa. Ce gafă!

Ion Dumeniuc, în „Tinerimea Moldovei”, face publică o opinie mai generală de nedumerire faţă de cele declarate de M.. Procesul abia începe. Revină-ţi, dragă M., la atitudinile pe care le-ai avut.