DACĂ...

12.X.1990

Ieri, şedinţa consiliului US. Dezastru la toate punctele. Harababură de interese, intenţii şi emoţii prost camuflate şi, deci, necontrolate. Luptă pentru glorie şi privilegii iluzorii. În seiful lui Cimpoi, alături de carnetul de membru al US depus de Lari, s-a adăugat cel al lui Galaicu-Păun. Tânărul l-a deţinut doar vreo săptămână-două.

Dumitru, izolat de lume cum e, bietul suferind, e uşor influenţabil. Leonida îi toarnă la telefon verzi şi uscate: că tinerii au vrut să-l detroneze de la revistă; că agresiunea porneşte de la Suceveanu [„Ăştia sunt «pitomţii» (discipolii) tăi”, zice]; că la Bucureşti, ei, câţiva, nu că semizei, ci zei (!) sunt consideraţi; că formează „ei” o asociaţie nouă a scriitorilor şi vreo 80 de inşi deja şi-au exprimat adeziunea; că tuturor celorlalţi li se va lua Fondul Literar…

Nicolae Popa zice că, într-adevăr, nu are ce vorbi cu „zeii” şi părăseşte şedinţa (şi Consiliul?). Suceveanu refuză de a mai veni în post de vicepreşedinte. Canalia amorală, dezmăţată, de Es. îşi duce perfid munca destructivă.

Revista „Codrî” şi „Lit. şi arta” s-au înregistrat deja nu ca publicaţii ale Uniunii Scriitorilor. Astfel, dacă „LA” e considerată a guvernului, lui Mircea Druc i s-a făcut un mare deserviciu: aha, monopolizează presa! Cei nemulţumiţi, nepublicaţi la „LA” vor face anticameră la prim-ministru…

E greu să mai continui… Leşietică stupoare… Regret că am fost la şedinţă şi că am acceptat să fiu numit preşedinte al consiliului fondului literar… Nu ştiu dacă face să mă duc şi consilier la secţia relaţii literare, traduceri („Dialog”)… Mierea independenţei, aerul liberei dispuneri de sine sunt inegalabile…

Ieri noapte, am lucrat până pe la 4 dimineaţa la eseul despre Borges. Am dormit vreo 4 ore, am reluat munca şi, pe la amiază, am încheiat circa 20 de pagini de text. Îl las să se „autogândească” şi îl voi relua pentru redactare, finisare.

Astăzi, în „România literară” din 4 octombrie curent, citesc la Radu G. Ţeposu o întâmplare-reflecţie, care exprimă deplin una din ideile de bază ale lui Borges. Fiica cea mică a lui Ţeposu, văzându-ţi tăticul la masa de scris, baricadat cu fel de fel de volume pentru documentare, îl întreabă: „Scrii, tată, scrii toate cărţile astea?”. Comentariul celui întrebat: „Copil postmodern, te gândeşti tu cu ironie, copil ca toţi copiii, care a spus o naivitate în care însă încape şi un mare adevăr. Da, scriem toate cărţile de la început, transcriem, rescriem, copiem. Cu toţii suntem nişte scribi ironici şi melancolici”.

13.X.1990

O monografie a lui Borges se intitulează nu „Viaţa lui Evaristo Corriego”, ci – „O viaţă a lui Evaristo Coriego”, una din multiplele „posibile”, în dependenţă de biografiile ce vor depinde nu doar de protagonist, ci şi de autorii care ar putea să le scrie.

14.X.1990

Prostia nu e doar o stare de insuficienţă raţională, ci şi o grosolănie a simţurilor.

Ar fi ideal să nu ne intereseze cei care au mai mult decât noi, ci cei care ştiu mai multe decât noi.

„Privighetoarea nu-şi împleteşte cuib în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi” (pare-se Gibran).

La Ion Drăgănoiu, într-un grupaj de versuri publicat în „România literară”, o parafrază ingenioasă: „Tânăr, înveşmântat într-o manta soldăţească, visam soarele să-mi bată în ochi dimineaţa”.

15.X.1990

Cărţile nu te pot învăţa să-ţi trăieşti propria viaţă, ci doar confirmă că, în general, ea, viaţa, există într-un fel sau altul, în miliarde de feluri.

19.X.1990

Circa o săptămână în urmă, am vizionat la TVR excepţionalul spectacol „Amadeus”. Protagonişti: Saleri – Radu Beligan, Mozart – Răzvan Teodorescu. Unul din marile spectacole văzute de mine vreodată.

Incredibil, numai peste două zile, îl admir pe Beligan aici, la Chişinău, în „Cui i-i frică de Virginia Woolf?”. Ba mai mult, după spectacol ne întâlnim la atelierul maestrului Sainciuc, stăm pe îndelete de vorbă.

Beligan e liber. Cu anumite urmări neplăcute pentru unele cochetării cu vechiul regim. Însă, în esenţele sale, e un actor inconfundabil şi greu de egalat ca talent. Spune că cineva din Occident ar intenţiona să-i procure la Bucureşti un teatru personal; că, peste puţine zile, pleacă în Israel, unde va juca pentru foştii compatrioţi (în română). Când este nevoie, îşi fac rolurile în engleză sau franceză. La Chişinău a venit cu trupa teatrului din Craiova.

Dintre măştile prezentate de G. Sainciuc, s-a bucurat de mare succes Andrei Pleşu. Mai înainte, îi sugerasem maestrului că, după ce ministrul scoate tutun şi-l presară în pipă, să ia cenuşa/ scrumul şi să şi-l presare pe creştet. Mizanscena a avut priză. „Se pocăieşte pentru ştie el ce”, au remarcat actorii bucureşteni.

Luni (sau marţi?) radio Iaşi a transmis dialogul în care  mă angajase la „Zilele Alecsandri” Vanda Condurache, urmat de grupajul de versuri pe care-l imprimasem în modestul studio de pe strada Romană. În ziua congresului scriitorilor a fost dat pe post şi interviul pe care mi l-a solicitat tihnitul  Gh. Drăgan. Nu am avut unde să-l ascult.

Ieri, i-am avut de oaspeţi pe Milan Resutyk, ce va intra, din 15 noiembrie, pe post de ambasador în România, şi pe soţia sa Dana. Scriitor. Vorbeşte româna. Prietenul lui Havel. Au patru copii (Milan preciză: „Ceva am eu, ceva Dana”. Cât de delicat spus: nu suntem la prima căsătorie).

21.X.1990

Dacă va fi totul în bună ordine, miercuri plecăm spre Iaşi. Motivul noii plecări redeşteptă trăirile din vizitele precedente. Un detaliu: data trecută, în septembrie, printre altele, Corneliu Ştefănache îmi spunea cu regret că i-a dăruit lui G. V. aproape toate cărţile pe care le-a semnat şi i se făcea nespus de trist când, a câta oară, constata că bunul său coleg chişinăuian nu găsise timp să citesc vreuna. Păi, situaţia e cam generală, aşa că dragul de Corneliu Ştefănache e doar unul din reciproc-întristaţii. De altfel, spunea că unul din cititorii săi înţelegători s-a dovedit a fi H. Moraru. Cred că are dreptate.

Printre notiţele răzleţe făcute mulţi ani în urmă, dau de o amintire despre regretatul Jorj Siminel care, pe timpuri, mai să fie simbolul boeme chişinăuiene. Fecior de preot, bine, simpatic, de o inteligenţă ce era mai mult gestică de maniere cultivate, a moştenit o casă splendidă, cu lux de marmură şi aramă, aşezate pe unde s-a găsit de cuviinţă. În acest locaş atractiv veneau deseori scriitori, actori, reprezentanţi ai altor profesii „nobile” şi, fireşte, domnişoare, doamne şi alte reprezentante ale genului slabo-frumos. A. B. îmi povestise cum odată , pe când Siminel nu era acasă, s-ar fi vrut primiţi în ospeţie Str. şi Sa. Stăpânul fiind lipsă, nelipsiţii frecventatori ai ilustrei case se încumetă să forţeze un geam, intrară, făcându-se comozi. Au păpat un borcan de icre negre, beau ceva destul de tărişor până Sa., într-un moment de neinspirată exagerare, ajunge să mişte mobila de epocă din respectivul locaş. După această „spargere” amicală din partea „şuţilor” scriitori, Siminel nu că gratii, ci sârmă ghimpată a pus pe la ferestre.

Precum e maliţios, A. B.  mai zicea că Jorj avea pretenţii de a face literatură, plus la asta, dispunea chiar de o maşină „super” de dactilografiat – raritate şi lux în acele vremuri. Cică, el, A.B., observase că de fiecare dată când venea în ospeţie, în maşină stătea o filă albă, nealterată, pe care stăpânul avea grijă să o schimbe, dacă observa că prea se îngălbenise deja de la lumina soarelui. Dar niciodată nu observase să fie tipărit vreun rând pe acele file în sterilă succesiune.

Cu toate astea, Siminel a fost un bărbat cumsecade, răpus, bietul, de un cancer la laringe. Iar cu casa avusese un necaz: dispunea şi de un apartament la bloc, lăsând nişte rude să găzduiască într-o parte din splendida sa moştenire. Tinere – tinere, dar descurcăreţe până la obrăznicie acele rude: la un moment dat, nu numai că nu vor să plece, ba declară că se cade să împartă casa cu stăpânul ei legitim. Şi astfel cum legislaţia sovietică e mai mult decât deocheată, au şi câştigat ce intenţionau să câştige. Final deprimant… Însă nici începuturile economiei de piaţă pe aici nu sunt mai încurajatoare…

În posturi – mulţi „de ieri”, nomenklaturişti sabotori. Au o reţea de a se susţine între ei, am impresia că toarnă pe vechi. Inclusiv „comsomolistul” şi partinicul „nostru”…

Să fiu atent „peste zece ani”: zice Walther Nowtny din Austrie: „În anul două mii oamenii vor avea mai mult timp pentru cultură. Dacă vom mai avea cultură”.

De fapt, e o ingeniozitate ce place, memorabilă, dar care nu are nicio obligaţiune faţă de precizie, obiectivitate, facă de „exactul” „aşa va fi”, precum s-a întâmplat cu zicerea lui Malroux, se pare: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”.

23.X.

Azi, la horoscopul zilei, crainica TVR îmi spune cu exactitate cursul destinului pe 24 ore: încă ne-ieşit din criză şi contradicţii cu alţii, însă pe cale de a reveni la normalitate. Mă gândesc că, din când în când, ar trebui să iau câte un calmant, sperând să nu ajung la abuzuri, dependenţă.

Mâine, plecarea la Iaşi. Sigur, nicicând altă dată nu am călătorit atât de mult, într-un singur an, prin Moldova noastră clasică: trei ori peste Prut, Bucovina, Cernăuţiul ş. a.

Ceva din Emil Cioran, „Pe culmile disperării”, potrivindu-se experienţei de a ţine jurnal: „De ce nu putem rămâne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercând să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel?... A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune exterioară, înseamnă a trăi cu atâtea intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii… Sunt prea puţini cei care pot suporta astfel de speranţe până la sfârşit… Sunt trăiri şi obsesii cu care nu se  poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi?”