CHIAR UN COŞMAR?...

În colective, asociaţii, instituţii se iscă certuri interne care ne dezbină. Să ne amintim că la 1453, când sultanul Mehmet al II-lea a asediat Constantinopolul, marea majoritate a acestei urbe era antrenată în discuţii aprige teologice, inclusiv dorind să clarifice de ce sex sunt îngerii. Constantinopolul căzu.

Să nu uităm că şi noi suntem asediaţi. Dacă nu dorim ca, direct sau implicit, să apropiem dezastrul naţional, avem datoria de a ne păstra unitatea. În caz contrar, chiar nemeritând, marile învinuiri vor cădea pe seama intelectualităţii, în special – a scriitorilor.

Şi totuşi, în pofida a orice, trebuie să servim numai şi numai adevărul, onestitatea. A culturaliza naţiunea şi de a contribui la formarea capitalului ei spiritual. Ne vom salva numai prin ştiinţă şi cultură!

Cred că Matevici, când scria: „De nu veţi ridica din neamul vostru un proroc”, avea în vedere ceva mai mult şi mai profund decât am priceput noi până astăzi. Ştiindu-ne colonizaţi, apăsaţi de imperiul rus, s-o fi gândit, probabil, la destinul Israelului care a avut de vecini marile imperii: Asiria, Egiptul, Persia care, de altfel, până la urmă i-au spulberat populaţia prin lume. Profeţii, însă, au salvat ovreii, menţinându-le unitatea sufletească, etnică.

Iată şi bileţelul studentei de la „Creangă”, de care aminteam: „Sunteţi un labirint de personalităţi aici (ce expresie!), inspiraţi încredere. Poate ne spuneţi pe ce se sprijină optimismul oamenilor care aruncă atâtea vorbe în spaţiul dintre Ştefan cel Mare şi V. I. Lenin, tulburându-le acestora liniştea. Oare discordanţa aceasta dintre vorbe şi fapte nu a devenit încă distrugătoare? Domnule Leo Butnaru, sunteţi poet, deci şi profet, credeţi în renaşterea sufletului îmbibat de morbul dezamăgirii? O dezamăgire violentă…” (Svetlana Voloşciuc, an. III.)… Dar – suntem şi noi oameni, nicidecum profeţi. Iar întrebarea e la locul ei, dramatică.

Mihai Cimpoi zicea că scriitorii se împart în: paşoptişti  şi  şoptişti. Al doilea termen, umoristic, poate că l-a re-inventat Cimpoi, însă, într-un context dramatic, l-am întâlnit în Biblie – „Epistola lui Pavel către romani”, 1-29: (Oamenii) sînt şoptitori, bârfitori”. Fireşte, nuanţa lui Cimpoi dă vervă noţiunii. (Şoptitorul-ciripitorul Tocuşor…)

„Arbore sau Cruce, e vorba de acelaşi mister al morţii şi învierii” (Mircea Eliade, „Încercarea labirintului”). Eliade nu e de acord cu afirmaţia lui Sartre că „omul nu poate să se lipsească de sens, dar acest sens el îl născoceşte într-un cer pustiu”. Eliade vorbeşte despre surprinzătorul fapt „să vezi fizicieni, mai ales astrofizicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu îşi are locul său, precum şi ideea de cosmogonie, de Creaţie” (p. 44).

Deseori îmi revine în memorie (în văzul ţinerii de minte) un simbol excepţional, reliefat pe marmora de mormânt din curtea mănăstirii Golia din Iaşi: o clepsidră cu nisipul-timp la pământ; de o parte şi de alta a clepsidrei – două aripi desfăcute, această imagine fiind încercuită (cerc perfect) de şarpele care se împreunează cu el însuşi, muşcându-şi (devorându-şi) propria coadă (Ouroboros). Şi încă două detalii, întâlnite, de altfel, şi pe piatra de pe mormântul lui Aron Pumnul din cimitirul din Cernăuţi: o pereche de făclii cu flacăra întoarsă spre pământ. Ceea ce e reprezentat pe aceste pietre de mormânt – mare artă şi filozofie profundă.

În trei zile, am încheiat, pe apucate, lectura volumului „Încercarea labirintului” al lui Mircea Eliade. O bună parte o cunoşteam de la „Europa liberă”. Să extrag notiţele, citatele. Mi-au rămas circa 20 de pagini din „Arhitectura valurilor” de Ana Blandiana – e cel mai bun volum de poeme, din ce am citit din ea, de altfel – o autoare cam monotonă. În cazul ei, mă disociez de aprecierea generală care mi se pare puţin cam exagerată. Am impresia că „Atlasul” ei completează o delicată dorinţă de a… leşina estetic.

5.X.1990

La volumul „Anul 1989” cu poezii scoase în grabă, cât nu s-au învechit, afirmaţia interlocutorului lui M. Eliade din „Încercarea labirintului” (p. 119): „Ştim cu toţii că un poem nu se reduce la mecanismul său, nici la condiţiile istorice care i-au făcut posibilă apariţia”. Pe când avalanşa de texte „la zi” de pe aici e îngrozitoare.

Eliade, „Încercarea labirintului”, p 127: „Istoria religiilor poate juca un rol extrem de important în criza pe care o cunoaşte. Crizele omului modern sunt în mare parte religioase, în măsura în care sunt o conştientizare a unei absenţe de sus. Când omul are simţământul că a pierdut cheia existenţei sale, când nu mai ştie care este semnificaţia vieţii, e vorba întru totul de o problemă religioasă, deoarece tocmai religia este un răspuns la întrebarea fundamentală: care este sensul existenţei?”.

6.X.1990

„În general, îţi trăieşti viaţa în frânturi” (Mircea Eliade).

Din „Iov” – Despre cel ce a hotărât măsurile pământului nostru şi, totodată, a aruncat peste el frânghia de măsurat, arătând până unde să vină, să se oprească şi să nu treacă mai departe mândria valurilor marilor ape.

Despre cel ce face să iasă la vremea lor semnele zodiacului.

7.X.1990

Dacă am fi fost budişti, spiritul democraţiei se încetăţenea la noi mai uşor şi mai firesc, deoarece credincioşilor întru Buddha li se permite, dacă doresc, să fie catolici sau luterani, prezbiterieni sau calvinişti, mahomedani sau creştini. Şi încă ceva foarte esenţial: în unele mănăstirile chineze şi japoneze sunt propuse meditaţii în desfăşurarea cărora călugării ar pune la îndoială existenţa lui Buddha. Pe când noi, toţi ceilalţi dogmatici, mai putem fi altceva decât creştini? Putem pune la îndoială – doamne fereşte – existenţa lui Dumnezeu şi să ne simţim în acelaşi timp credincioşi?!

Deci, budismul, încă până la consolidarea modernă a noţiunii de democraţie, nu numai că a acceptat, ci chiar a încurajat diversitatea/ pluralismul de opinii, a cultivat toleranţa faţă de acţiunile şi felul de a fi al aproapelui…

Dar noi, fiind educaţi într-un mod rigid, dogmatic, ne deprindem mai greu cu democraţia. Creştinismul impune, budismul propune.

9.X.1990

Borges, „Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică”.

Francis Bacon susţinea că a ignora înseamnă să ştii să uiţi.

Milton, căutând pentru „Paradisul pierdut” o temă care i-ar interesa nu numai pe englezi, ci pe mai mulţi oameni, alege bine, considerând că această temă ar fi: Adam.

Dar ar fi de spus că personajele ilustre aduse în literatură n-au haz, dacă scriitorii nu pot şi nu ştiu să le facă a fi mai mult decât numele lor.

Joyce: „Istoria este un coşmar din care aş vrea să mă trezesc”.

Politeţe maximum! „Era un moment în care Buddha trebuia să străbată un deşert nisipos. Era ora de amiază. Atunci zeii din cele treizeci şi trei de ceruri îi aruncă, fiecare, câte o umbrelă pentru a se proteja de soare”. (Atenţie la cele 33 de ceruri. Să fie oare vreo legătură – foarte… indirectă! – cu cei 33 de ani ai lui Hristos, care exact la această vârstă s-a urcat la ceruri? Probabil, nu ar fi o eroare să credem că cifra 33 devenise emblematică la hinduşi, apoi a trecut la semiţi.) Mai departe din relatarea cu umbrelele: „Iar Buddha, care n-ar fi vrut să fie nepoliticos cu niciunul dintre zei, se multiplică în treizeci şi trei de Buddha”. Asta e: şi din  politeţe se poate naşte minunea.

Buddha susţine că nu trebuie să pierdem timpul, deci şi viaţa, cu întrebări inutile de genul: Universul este finit sau infinit? (Un procedeu al necunoscătorilor, şi ei, de la un punct încolo: Nu mai cerceta! Crede pe cuvânt în… absenţa cuvântului purtător de informaţie.)

Ce portrete: Un patriarh budist, dedat profund credinţei sale, pentru a medita nestingherit, fără să vadă lumea din jur, se aşeză în faţa unui perete. În această poziţie, a meditat ani mulţi, lungi; atât de mulţi, încât imaginea sa a rămas imprimată pe perete.

10.X.1990

Ce înseamnă să atingi Nirvana? Înseamnă că faptele tale pur şi simplu nu mai lasă umbră. (Iar cineva pledează pentru Umbra ca martor – titlul unei cărţi de eseuri.)

În antichitate, „Cartea era considerată un înlocuitor al cuvântului oral. Era privită numai în acest fel. Să ne amintim de acel fragment din Platon în care se spune: cărţile sunt ca statuile sau ca efigiile: par fiinţe vii, dar când sunt întrebate ceva, nu ştiu a răspunde. Pentru a depăşi această dificultate, el a inventat dialogul platonian, în cuprinsul căruia se exploatează toate posibilităţile unei teme”.

De unde porneşte celebra frază „Magister dixit”? Posibil, şi din ambiţia lui Pitagora care nu a dorit să lase niciun rând scris, nutrind speranţa că, astfel, după ce se trece din viaţă, gândirea sa va dăinui în intelectul (şi oralitatea) discipolilor săi.

A iubi ceva înseamnă a simţi că acel lucru ne lipseşte. Dar fiinţa? Iar când fiinţa iubită nu ne mai lipseşte, ci e împreună cu noi, o iubim altfel, decât o iubeam când ne lipsea?

11.X.1990

Arta ca imaginea unei lumi „ireale”, complementară lumii propriu-zise. Şi visul ar fi lume complementară lumii (în care ne trezim din vis).

Tot pe aici, în preajmă ideea lui Faucault despre faptul că „a cunoaşte constă în a raporta limbajul la limbaj”, ceea ce ar însemna că însuşi limbajul (suprema abstracţiune) este creator de realitate (…complementară realităţii propriu-zise; ba se poate spune – inclusă în realitatea… reală).