Dumitru Matcovschi
octombrie 1939 – iunie
2013
Cu
o bună parte din biografie transferată pe dedesubturile operei şi printre
rândurile ei, Dumitru Matcovschi păstrează continuitatea de elan a fecundităţii
artistice şi altor descoperiri de sensuri în toate genurile literare pe care le
abordează. În pofida procustianiamului editorial care a bântuit decenii la
rând, începând cu cartea de debut „Maci în rouă” (1963), scriitorul ne-a oferit
pagini vrednice de atenţie. Fireşte, şi creaţia sa poartă însemnele scrijelate
ale diferitelor constrângeri extraliterare ale suspiciunilor şi
neînţelegerilor, ale brutalelor amestecuri din partea potentaţilor vremii sau
lacheilor-ideologi supravigilenţi.
Mai mult ca atât, dimpreună cu opera a avut
de suferit însuşi autorul: în urma presiunilor proletcultiste, D. Matcovschi e
nevoit să părăsească postul de redactor-şef adjunct al săptămânalului de
odinioară „Cultura”; i se dă sub ghilotina cenzurii un volum de versuri; faţă
de numele său este aplicată o uitare organizată, convenabilă inşilor de la
pupitrul de diriguire (hăţuire) a artei şi literaturii, care încurajau doar
maculatura anticulturală, textele slăbănoage fabricate de autori dolofani de
prea-binele material obţinut drept strâmbă recompensă pentru laşitate şi
colaboraţionism. În timpurile de tristă pomină care corupeau virtutea
omenească, ducând la inevitabila decadenţă morală, D. Matcovschi n-a fost
printre cei care veneau cu plecăciuni la curtea făţărniciei, rămânând artistul
în stare să-şi detaşeze spiritul de nefastele constrângeri, cercetând dincolo
de condiţionări şi limitări impuse cu obrăznicie de mahării vremelniciei. Fiind
nevoit de a se retrage pe un timp din aria activă a vieţii publice, a realizat,
de asemenea, lucruri ce i se păreau şi necesare, şi compatibile cu programul
său de artist şi cetăţean, printre ele înscriindu-se traducerea din creaţia
marelui poet francez Guillaume Apollinaire. Într-o formulă sumară am putea
spune că în timpurile de restrişte Matcovschi era printre personalităţile care
învăţau discreta, în tăcere lucrătoare cultură a demnei supravieţuiri artistice
personale întru generala supravieţuire a culturii veritabile, nesimplificând
adevărul, ci luptând, fie şi oarecum retras, pentru menţinerea integrităţii
acestuia.
Astăzi,
când avem în faţă cărţile de poezie elaborate în orizonturi stilistice aproape
unitare, precum şi diversele lucrări lansate pe pistele altor genuri (proză,
dramaturgie, eseistică, jurnalistică, traduceri), constatăm că Dumitru
Matcovschi întruchipează un poeta
multiplex, răspândit în mai multe activităţi, „rotindu-se pe orbita
Diferitului”, vorba anticului Platon; este autorul unei creaţii compozite,
nediminuate însă ca nivel tocmai de diversitatea ei, – adică e scriitorul la el
acasă în mai multe genuri pe care le practică. Dimpreună cu Eduardo Galetano
colegul nostru ar avea dreptul să afirme: „Nu cred în limitele trasate între
genuri de grănicerii literari” (…)
Răscrucea
de epocă, deschiderile spre libertate şi democraţie l-au găsit pregătit pe Dumitru
Matcovschi, scriitor cu o reputaţie
conturată onorabil încă din tinereţile sale. Astăzi, după ce am trecut câteva
trepte pe urcuşul lentei progresiuni spre bunul simţ, printre retrospectivele
interogaţii neliniştitoare ce conţineau în subtextul lor revolta faţă de un
prezent anost, cât şi dorinţa de a cunoaşte ceea ce în lipsă de termen mai
potrivit aş numi-o stare de neovitalism a societăţii, aflăm, deci, şi
interogaţia explicită dintr-un poem din 1981 al lui D. Matcvoschi: „Ce-am fost
noi? Tăcere gravă? / Secol desfăcut în două?”. În prezent autorul ce se întreba
cândva este printre acei care caută şi află răspunsuri la întrebările
trecutului deteriorat. Poezia şi publicistica sa de ultimă oră ne apar drept
evidentă subsumare civică angajată a aspiraţiilor şi opţiunilor global-sociale.
Deducţiile etico-estetice călite în jarul inimii şi flacăra minţii scriitorului
găsesc răsunet în conştiinţele compatrioţilor săi.
Prin
lucrări jurnalistice Dumitru Matcovschi ni se înfăţişează şi ca „scotocitor de
documente”, readucând în prim-planul memoriei tragicele file ale trecutului:
foametea, deportările, confiscările de orice ordin, inclusiv – confiscarea
puterii culturale. În egală măsură, şi prin intermediul poeziei (să ne amintim
barem de „Impostorii” sau „Basarabia”) scriitorul optează pentru reaşezarea
adevărului în ideile sale primordiale, pentru ca să nu mai existe probleme
tăinuite de afluxul dezbaterilor publice. Apoi aplicarea în cotidiana practică
a vieţii a crezului de artist şi de cetăţean scriitorul a înfăptuit-o şi
printr-o altă coordonată a personalităţii sale în postura de redactor-şef al
revistei „Nistru” (ulterior „Basarabia”), căreia i-a acordat o orientare
curajoasă şi principială. Devenită foarte populară, publicaţia în cauză a făcut
o serioasă istorio-terapie naţională drept mod de vindecare a memoriei şi
sufletului, a conştiinţei şi înţelegerii cetăţeneşti. În vremea înlăturării
felurimii de bariere anacronice, revista opta eficient pentru repunerea în actualitate
a operelor supuse cândva excomunicărilor dogmatice, scoase din circuitul
cultural şi istoric al neamului. Prin proza de calitate şi jurnalistica
autentică, „Basarabia” a făcut, o vreme, ceea ce nu făcea cercetarea istorică
şi sociologică academică ce nu îndrăznea să iasă din umbra tabuurilor
inhibatorii, păstrându-şi intact balastul ideilor preconcepute şi fals
concepute. Bineînţeles, nici astăzi nu a dispărut definitiv tagma celora ce văd
în supuşenia tâmpă un mijloc de promovare socială. Dar iarăşi adevărat este că
insensibilitatea la prezent cauzează o gravă paralizie a instinctului, fie
artistic, fie ştiinţific. De aceea trebuie re-subliniat că, la timpul ei,
revista vârfuită de artistul şi omul de curaj Dumitru Matcoschi a obţinut
victorii tocmai în confruntarea cu „otrăvitorii profesionişti ai fântânilor
memoriei”, vorba lui Caius Dragomir, dând peste cap tendinţele de a izola
adevărul, de a-l face insular, impunând condiţia ca acest adevăr să rămână
cunoscut doar unor cercuri înguste de „iniţiaţi” şi cozi de topor. Să ne mai
amintim binecunoscuta teză conform căreia cine controlează Trecutul controlează
şi Viitorul. Iar revista „Basarabia” ne-a reîmproprietărit cu trecutul de luptă
şi de suferinţă, de glorie şi de zbucium, concomitent deprinzându-ne să fim
permanent cu sentimentul la răsucirile de actuală şi de perspectivă reînnoire a
societăţii, ceea ce dă temeiul să susţinem că sub conducerea lui D. Matcovschi
„Basarabia” a fost unul din mijloacele intelectuale sigure de accelerare a
progresului civil prin culturalizare şi democratizare de opinii.
Astfel,
în toate ale sale, Dumitru Matcovschi se dovedeşte a fi cel dintotdeauna,
sobru, concentrat în intimitatea sa, mândru de a fi rezistat, fără a se lăsa
supus umilinţei circumstanţelor, fără a se arăta spăsit în faţa superiorilor de
oricare speţă. Toate acestea ne dovedesc încă o dată, că Dumitru Matcovschi
face parte din cohorta artiştilor care-şi merg doar drumul lor, fie poate şi
mai greu, dar neabătându-se pe traiecte vetuste, uşor de parcurs prin repetare
de itinerar. Scriitorul a rămas integru
în tripla menire a adevărului intelectual: cea de creator, de reprezentant şi
de propagator al culturii neamului său.
Leo Butnaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu