SÂNGE LA NISTRU

23.X.1990

Ca un element indispensabil al vieţuirii noastre aici, la Ciocana chişinăuiană, la împădurita margine de oraş: potricălirea sonoră, în surdină, a liniştii de tragerile din pistol la poligonul miliţienilor – de la geamurile noastre, în vale, pe malurile unuia din cele trei lacuri.

Şi o impresie: dat fiind situaţia socio-politică tot mai încordată aici, în Interriverania, pare-se că se înteţesc şi exerciţiile de tragere. Oare miliţia se pregăteşte pentru înrăutăţirea situaţiei?

24-28.X.1990

O nouă călătorie dincolo, la Zilele Sadoveanu (110 ani de la naştere). Nou, în raport cu celelalte vizite: casa-muzeu „Sadoveanu” din Iaşi, o instituţie „N. Iorga” din Botoşani (din mersul autocarului), popas la Ipoteştii lui Eminescu (strângem nuci, unii ca amintire, iar alţii folosindu-le pentru destinaţia lor directă. Nu e un păcat, nu?)

Din nou în comuna Fundul Moldovei. Întâlnire regală: gazdele pe cai focoşi. Caleidoscop de nobil port bucovinean. Alocuţiuni din pridvorul Muzeului Satului. Inimoasa familie Andronicescu. Evoluăm la palatul de cultură. Surpriză: drept cadou de la doamna pictoriţă Elena Lucău-Dănilă o icoană pe sticlă (din nou Maica Domnului cu Pruncul, ceea ce însemnă că în apartamentul nostru avem deja o colecţie din 4 asemenea subiecte-icoane: pe lemn, pe sticlă, în metal, pirogravură).

A doua zi, la biserică – pomenirea celor trecuţi din viaţă. Lume de pe lume, bucovineni evlavioşi şi păstrători de sacră memorie.

Spre Iaşi, trecem pe la Voroneţ. O prelegere mai detaliată a ghidului-părinte mă edifică asupra lucrurilor care mi-au scăpat dăţile precedente. Cu Ruxandra Mihăilă depunem, la început de înnoptare, şase lumânări la mormântul lui Petre Comarnescu, încărcat de simbol şi sens filosofic.

La Iaşi, trec pe la „Convorbiri literare” şi „Cronica”. Dobrescu îmi solicită ajutorul ca să adune materiale pentru un număr special al „CL”, elaborat cu concursul basarabenilor. Holban s-a întors din Franţa.

La Chişinău, procur bilet în prealabil pentru 11 noiembrie: plec la festivalul Alecsandri la Bacău.

Şi, ca un  chenar constrângător de suflet, stupidele evenimente puse la cale de călăii de la sud. Supra-bombardamentul de informaţii neliniştite. Voluntari. Armată de ocupaţie. Perfidie, etc. Agresiunile, penuria de tot felul, ruinările, prostia şi generala lipsă de cultură, primitivismul existenţial şi durităţile imperiale ne vor ţine încă multă vreme în provincialism, efemer şi neizbândă.

În pofida a toate: meditaţia, lectură, scris şi distanţare de cotidianul obsesiv până la agresivitate!

Da, în graba înşiruirii acestor impresii am încălcat ordinea cronologică a câtorva momente importante. La Palatul Tineretului din Iaşi fac nemijlocit cunoştinţă cu regina cântecului popular Sofia Vicoveanca. A venit de la Suceava pentru a evolua în programul artistic dedicat Zilelor Sadoveanu (onorariu: 2 mii de lei). Îi dăruiesc cartea de proză, îi ofer cartea de vizită. Îmi zice: „Domnule Butnaru, soţul meu e ziarist la Suceava şi rogu-vă scrieţi un gând oarecare ca să-l plaseze în publicaţia la care colaborează”. Ce soaţă grijulie! Pe lângă atâtea ale ei, nu uită şi de bunul nume al soţului.

Mai fac cunoştinţă cu poeţii „antagonişti” Emil Brumaru (basarabean de la Bahmut), Horia Zilieru şi Emilian Marcu. Toţi vor să vină în Basarabia, însă – păzea! – în companii care le convin, nu cu X sau Y. Noi ar trebui să ştim cine şi cu cine sunt compatibili, în ce relaţii se află… Tristeţi româneşti… De pretutindeni.

La „Convorbiri literare” îl cunosc şi pe Mahai Ursachi: adusese vreo trei pagini cu rânduri (observ de la distanţă) tipărite rar, ca nişte adagii, fraze, proverbe. Brumaru ia legătură cu tipografia şi cere să se caute loc pentru textul adus de renumitul poet.

Vine vorba (cum?) despre Nichita Stănescu. „Poetul de rahat”, zice Mihai Ursachi. „Mi-a fost prieten, n-am avut nimic cu el, dar, ca valoare, e un poet de rahat”, mai adaugă. Zice că, acum zece ani, cei de la „Timpul” i-au publicat cam „dosit” textul despre poezia lui Nichita. „Îmi aparţine, a circulat în manuscris, a fost cunoscut şi de ce să mă dezic de el?”, face Ursachi.

Din 31 octombrie – angajat şef al secţiei „Dialog” prin transfer de la colegiul pentru traduceri.

1.XI.1990

Eugen Ionescu, într-un interviu:

„– Sunt constrâns să cred în D-zeu, pentru că nu am altă explicaţie a lumii.

–…Eu sunt precum cel care se roagă în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu: Doamne, fă-mă să cred în tine. Din neputinţă, omul crede în Dumnezeu” (R. literară, nr. 42, 1990).

Interviul cu Ionescu e foarte interesant; mai extrag:

„Cor: – Dar prin metafizică omul îşi pune întrebări la care nu află răspuns.

Eugen Ionescu: – Un om, un om adevărat, trebuie totdeauna să se întrebe, să-şi pună întrebări ca Becket în «Aşteptându-l pe Godot», cu toate că nu aştepta un răspuns”.

Nota bene! Un moment în care Eugen Ionescu parcă s-ar referi la situaţia de la noi, din Moldova Estică: „Orice mişcare ideologică este însoţită de o explozie de cuvinte, care vehiculează cele mai absurde lozinci, şi care paralizează individualitate spiritului critic”.

Ce să zici, vecinii noştri cosmici sunt foarte… apropiaţi! Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de Pământ, nu e decât, colea, la cca 4 ani lumină depărtare, alias – 40 de miliarde de kilometri.

De la Soare la Pământ lumina ajunge în 8 mii de minute!

2.XI.1990

Ieşenii, care ani la rând au fot puşi de bucureşteni pe o treaptă inferioară de apreciere, acum, văzându-se liberi de a spune ceva, parcă vrând, parcă nevrând, îşi caută „jertfe” ce le-ar fi, la rândul lor, inferioare. Să nu vorbim de un oarecare ins S. şi să depistăm aroganţa lui Val Condurache care, în „România literară”, apreciază astfel literatura ce se scrie în stânga Prutului (titlul: „Limbaj de tranziţie”): „Literatura produsă în Basarabia este privită de către unii (eu cred – şi de Val Condurache. – L.B.) cu oarecare condescendenţă. Poeţii, mai ales ei, sunt aşezaţi în descendenţa «mesianicilor pozitivi». Aceasta în două privinţe: resurecţia naţională e compatibilă cu aceea de dinaintea primei uniri şi, în al doilea rând, limbajul de tranziţie e raportabil la lirica pre-eminesciană. Greşeala e istorică (urmează un exemplu atenuant, însă mai departe Val este cel care este, L.B.). Limbajul de tranziţie se explică prin izolarea politică în spaţiul slav”; „Deschiderea către neologisme, marcată în poezia basarabeană, este şi ea atinsă de «traducere»: ruşii nu importă cuvinte, ei le adaptează la situaţia lor lingvistică”; „Limbajul, foarte încrezător în puterea lui de a semnifica, folosind în aparenţă (de ce în aparenţă? – L.B.) aceleaşi cuvinte, produce o limbă artificială, de laborator, experimentală, la mijloc e o dramă. Poeţii din Basarabia continuă să scrie în grai, având cu toţii voinţa de a scrie în limba naţională. Această literatură este pe calea de a se articula (…) Cineva va trebui să reformuleze limbajul poetic al poeţilor din Basarabia, aşa cum Eminescu (confuzie tipologică) (…); „Refuzul istoricităţii (de unde a luat-o? – L.B.) duce la improprietate”… Ş. a. m. d.

Dar cine va încerca să se edifice în haosul pseudopoetic al atâtor autoraşi care umplu cu nemiluita miile de pagini „post-revoluţionare”, dar încă „pre-democratice” din dreapta Prutului? Val Condurache are prea puţin curaj, dacă spune ceea ce spune despre basarabeni şi tace mâlc despre regăţeni.  

„Omul este prea mic, aproape nimic. Însă misiunea omului este foarte mare, este aproape cât universul”, scria grecul Oanaïotis Kanellopoulos, întrecându-l chiar şi pe Pascal în îngroşarea umbrei unui optimism tragic, totuşi. Astăzi lumea nu mai ştie ce să creadă despre om, deci – despre ea. E un haos al neputinţei şi deznădejdii.

Contra sinuciderii, Dickens recomanda un pahar de vin, o bucată de pâine şi alta de brânză, plus o pipă cu tutun. Parcă ar fi fost român!... (De ce român? Pur şi simplu, un om în toată firea.)

3.XI.1990

Primele ciocniri violente. Sânge la capătul de pod ce duce spre Dubăsari. Perfidia imperială, alias rusească, e tot mai vizibilă. Se pune în joc şi în foc totul. Ţarismul renaşte în spirite abrutizate, dezrădăcinate şi, ca totdeauna, de o crasă sălbăticie de stepă. Tragism imprevizibil în dezvăluirea-i de mai departe. Şi o frază de W. S. Auden, care-i priveşte pe mulţi venetici autoproclamaţi lideri şi pe unii „de-ai noştri”, alde Ş.: „În ţările semi-alfabetizate demagogii îi linguşesc pe cei tineri”.

Mihai Cimpoi, noul preşedinte la US, mă tot îndeamnă să vin pe post de vicepreşedinte (unul din cei doi; împreună cu Suceveanu). I-am tot spus că nu-mi doresc asta, el însă revine. Deocamdată mă ţin bine! Chiar de zice că are de gând să mă pună în salariu. Însă la „Dialog” mă simt mult mai în apele şi libertăţile mele, fără bâzâieli şi… bârfeli „colegiale”.

23.XI.

Ne aflăm la Roman, în piaţa unde a fost decapitat Miron Costin. Turişti sovietici în plină acţiune: bişniţă, bişniţă, bişniţă!

27.XI.

La Chişinău – Petre Stoica şi Anghel Dumbrăveanu. Veniţi la invitaţia Centrului de Artă şi Cultură, unde se află şi un reprezentant al României. „Centrul şi reprezentantul” se comportă mişeleşte, „uitând” de invitaţi. Aceştia ajung, fireşte, la Uniunea Scriitorilor. Şi bine fac. Stăm la taclale. Stoica e un poet bun, dar un vorbitor non-stop, cu reluări şi repetări uşor senile. Pe alocuri, neinteresant. Probabil, din cauza oboselii şi alcoolului. E până peste cap în politică minoră, cotidiană şi tulbure. Scrie, zice, mult pentru presa răspândită abitir şi pestriţă la maţe. El, care, mai zice, în viaţă nu a prea făcut publicistică, ţărănist şi aproape de 60 de ani.

Anghel Dumbrăveanu e cu figură de ascultător care îşi ispăşeşte anumite „ceauşisme”. Anul trecut, la 12 decembrie, l-am cunoscut aici, la noi. Era împreună cu Dumitru Radu Popescu şi Mircea Radu Iacoban, veneau de la Moscova.

Primesc o invitaţie de a participa, împreună cu soţia, la 30 noiembrie a. c., la recepţia de la ambasada română din Moscova. Regret, însă e prea aiurea de departe. Se vede că domnul Ioncu Râpan a reţinut numele şi casa noastră, unde l-am avut de oaspete.