7.XII.1990
O carte editată pe cont propriu la „Apollo” de Ion
Laurian Postolache. Peste 50 de catrene demodate, aburind de nostalgie senilă.
Însă întâlnesc şi trei rânduri de excepţie, demne de marile pene ale anonimilor
sau clasicilor. Iată-le: „Mă-ntorc
dintre oameni cu umbre pe mâini” şi „Poate că-ntr-o seară şi la casa ta/ O să
stea belciuge în păianjen mare”. Pentru aceste mostre, f. puţine, face totuşi
să citeşti peste 200 de rânduri de „versuri”…
Cred că, pre limba noastră, titlul renumitei opere a
lui Saint-Exupéry ar fi mai nimerit
să fie tradus nu „Micul prinţ”, ci „Prinţişorul”. Însă, în acest caz,
rigiditatea obişnuinţei pare aproape de neînvins… Şi totuşi, şi totuşi…
J.-J. Rousso le spunea
polonezilor, la a treia împărţire a patriei acestora de către ruşi: „Dacă n-o
să-i puteţi împiedica să vă învingă, faceţi barem în aşa fel, încât să nu vă
poată digera!”. Cam acelaşi lucru avem şi noi de făcut.
Cam în acelaşi context: cel mai
mare duşman al victorioşilor (provizorii) este tăcerea cu care sunt trataţi.
Dar oare scursurile sunt sensibile?... Pe naiba…
Ce năduf trebuie să fi dat peste
Cehov, pentru ca să afirme: criticul e un fel de femeie ciupită de vărsat care
te bate fără milă.
„Patriotarzii” de stânga, reiese,
bâzâie. Nemulţumiţi că nu sunt, la
USM , în capul mesei.
Poetul chinez Manh Ke, născut în
acelaşi an cu mine, zice despre noi amândoi, în poemul „Tinereţe”: „Aici unde
viaţa este fertilă foarte, eu, o vreme, am fost dat de-o parte”.
10-15.XII.1990
Zile la Bucureşti. Rotondala
Palatul Ştirbei. Şoferul nostru caută căi ocolite din teama
de nu intra în conflict cu poliţia. De altfel, palatul, parcul imens
impresionează mult. Prinţul, personalitate notorie, chiar fusese numit de rege,
pe scurt timp, prim-ministru. Îi găsesc cu greu chipul în pronaosul bisericii
familiale. Pe dinafară – mai e cum mai e, înăuntru însă – devastată, lăsată la
voia dărâmării, împăienjenită de cabluri, cu podeaua spartă spre imensul
subsol: probabil, se intenţiona să se facă cine ştie ce ansamblu de interior
practic (vreun bar? Doamne fereşte!). Prinţul şi prinţesa, deci, „şi-au salvat”
portretele. El – robust, negru-corb la pleată şi barbă, cu regalii pompoase pe
piept.
În parc – şi un lac. Timp ploios,
dar prielnic pentru imaginaţie.
Trei seri la muzeu: prima dedicată
lui Nichita Stănescu, a doua – nouă, prutonistrenilor, a treia – lui
Perpessicius. La ultima din ele a participat şi Fănuş Neagu.
Tratative sumare cu Mircea Dinescu
şi Eugen Uricaru (vizită la redacţia „Luceafărul”). Mircea Dinescu mă invită la seara-recepţie
dată în onoarea scriitorilor de limbă germană care au plecat, pe vremuri, din
România, acum reveniţi în vizită.
La revista „Luceafărul” – Eugen
Uricaru, Gheorghe Pituţ (acesta într-o stare depresivă de blând boem căzut la
mare ananghie).
Tot pe la casa scriitorilor îi
cunosc pe Ady Cusin şi Stelian Gruia. Ultimul se frăsuia că este trimis
ambasador în Ucraina, de parcă, de fapt, în SUA.
La recepţie îi cunosc personal pe
Octavian Paler, Ana Blandiana, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Gheorghe Istrate şi pe
atâţi alţii. Fireşte, mereu în compania lui Petre Stoica, „vechea” mea
cunoştinţă.
Dar fiind că ai mei au plecat mai
devreme spre Ştirbei, rămân la
Bucureşti , graţie generozităţii lui Gheorghe Istrate, spre
casa căruia are amabilitatea de a ne duce cu „Mercedesul” său luxos Mircea Dinescu.
A doua zi, îi acord Luciei Negoiţă
un interviu pentru TVR. Probabil, va fi inserat în cadrul rubricii „Simpozion”
din 10 ianuarie.
Seara, vorbesc la „Ateneul român”.
Sunt bine primit, felicitat de doamnele Leopoldina Bălănuţă, Ana Blandiana ş.
a.
Domnii de la Fundaţia „Nichita
Stănescu” din Ploieşti vorbesc despre
posibilitatea de a dărui un bust Stănescu Chişinăului.
Impresie-şoc: trilogia greacă
montată de Şerban. Câteva ore de „nevăzut până acum”. Graţie generoasei noastre
prietene Ruxandra Mihăilă.
Dezvelirea bustului lui Nichita
Stănescu vis-à-vis de Uniunea Scriitorilor, în parc.
Vizită la Mărţişorul lui Tudor
Arghezi. Doamna Mitzura – ca totdeauna, zvârlugă şi întreprinzătoare. Vrea să
recapete dreptul asupra tipografiei tatălui, confiscată de comunişti.
Generoasa domnişoară Mariana
Verona de la relaţii USR. Domnii Nicu, excepţionali.
21.XII.1990
Ideea că, înaintea a toate,
importă omul, ceea ce a ţinut să spună şi poetul chinez Wang Meng: „Oare
funcţia mea e mai mare ca mine? Dar poezia mea? Este şi ea mai frumoasă ca
mine? Dar noul meu roman e mai interesant decât mine? Dar inima mea este şi ea
mai profundă decât mine? Nu aş putea crede”.
23.XII.1990
Azi, sunt foarte mulţi din cei
care, vorba Victoriei Ana Tăuşan, „şi-au numit înşelăciunile cu acelaşi nume cu
care numise năzuinţele”.
„Fiţi înţelepţi ca şerpii şi
nevinovaţi ca porumbeii” (Matei, 10/16, Luca 21/15). Azi, în aceste vremuri
crâncene, ca porumbeii? Dar înţelepciunea bineînţeles că e necesară..
Lecturi din „Patru cvartete” ale
lui T. S. Eliot. Partea I/III: „Uscare a lumii simţurilor, / Alungare a lumii
închipuirii,/ Neputinţă a lumii spiritului”. Tot acolo: „…dragostea de ţară/
Începe ca ataşament faţă de propriu-ne câmp de acţiune/ Şi ajunge să vadă că
această acţiune e puţin însemnată/ Deşi niciodată indiferentă”.
25.XII.1990
Pe la USM trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei,
Nicolae Sava şi Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi
de la noi la la Zilele Eminescula Piatra Neamţ.
Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu
Livescu, Daniel Corbu.
30.XII.1990
Ce epilog de an rodnic pentru ziua
mea de mâine!... De aici încolo se pot întâmpla multe fapte – în viaţă, în
scris, în vis.
13-20.I.1991
Călătorie: Iaşi – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj
– Bucureşti… Lancrăm, Sibiu, Sebeş… Excelent! La Cluj , întâlnire cu Liviu
Petrescu, Grigore Zanc, prozator şi prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin
Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la
„Apostorf”, Mircea Opriţă, Ilie Călian, Petre Bucşa, Doina Cetea, Horia
Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova , adjunct la
„Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare
16.I.1991
Din câte mai povestesc colegii. Despre copilul
unor emigranţi recenţi care strângea etichetele şi hârtiuţele colorate de pe
stradă. Strădania părinţilor de a-i explica odraslei că aici, în noua lor
patrie, nimeni, niciun copil nu ridică de jos fleacuri din astea. Copilul: „Dar
mie, tăticule, mi se pare că nu sunt hârtii, ci sunt bani”. Bietul român în
străinătate… Uite-l, peste un timp, are de toate: pe masă, în casă. Toate
bunătăţile lumii civilizate. Însă ce folos? Nu intră nimeni să vadă, să se
mire, să-l invidieze. În România, ar fi fost altcumva, satisfacţia era ca şi
obligatorie. Pe când aici, la
Stockholm , nu are rost: toţi sunt bine asiguraţi. Nimeni nu
se miră şi nu se interesează de nimic. Iar românul se obişnuieşte greu, foarte
greu sau chiar deloc cu firescul…
20.I.1991
O încurcă lume, o bizară „colegă” despre care îmi
povestea Arcadie cum, în călătoria lor prin România (le era amfitrion
Păunescu), nicidecum nu reţinea că se rosteşte „Târgu Jiu” şi nu „Târgu Giu”. Gândindu-se
că mâine ar putea, eventul, lăsa nişte autografe, stătea seara şi migălea, agramat,
ceva cu alfabet latin pe care, uimitor, dar nu l-a deprins cât „a studiat” la Institutul „Gorki”, la Moscova , unde cartea
românească o găseai din belşug la librăria „Drujba”. Într-un fel, ar fi o
figură tragică, dacă, la toate ale ei, în special în ale ştiinţei de carte,
spiritului, culturii generale nu ar fi o… desfigurată. De ce, totuşi, tragică?
Păi, plecată pe la 16 ani la
Moscova , recomandată, am înţeles, de USM ca „talent
promiţător”, nu a studiat în limba maternă, română. Iar o elevă abia ieşită de
pe băncile şcolii medii nu e atât de asigurată în domeniul lingvistic. Deci,
studiind doar în ruseşte, cam uită sau stâlceşte ceea ce ştia româneşte. Şi
iat-o mult înaintată în vârstă când se arată sterilă în ale scrisului, chiar
dacă, „tânără” comunistă, este susţinută în continuare de partinici, de unii
secretari de la USM ,
săltată în prezidii din care, dacă spune câteva fraze, numaidecât jumătate din
ele sunt prostii, naivităţi. Ba se mai găsesc barzi, în special cel „mai bard”,
care pur şi simplu o folosesc de paravan, în ipocrizia lor întocmindu-şi
interviuri cu propria-le persoană „foarte importantă”, pe care să le semneze…
ea, necioplita, bizara, „negul interviului”, cum ar veni. La Chişinău , şi atare
trucuri ţin de literatură, de celebritate, de orgoliu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu