miercuri, 29 ianuarie 2020

TREI PROZE DIN „APOSTROF”


Troia îndoielilor

1

De fiecare dată când e să-mi împrăștii sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei, fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.

2

Am tot intrat și intru, am cercetat și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege, sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulțumește doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței, sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși, îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.
Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.

Scrisul de uzură

Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.

Scrisul de uzură al romanului, poate că a părții secunde a „Sufletelor moarte”, născute în sufletul atât de viu al lui Gogol sau posibila prelungire de subiecte medievale dincolo de cantemiriana „Istoria ieroglifică” a autorului-principe garant captiv la poarta otomanului.
Topkapî. Harem. Cadâne. Sugerate de burice – franco-oriental quadrille de turcoaice- șerpoaice unduitoare în triluri țipător-desuete suflate din clarinete mai lungi, mai pitice.
 Și parcă aș simți că în astea, dar și în toate celelalte, ar fi ca și continuitate de la pagina 40 a primei mele cărți de versuri și versete despre sângele cadavrelor albastre, care nu ar fi altceva decât ceața, când moare – ucisă sau sinucigașă – speranța, sub ghilotină sau alte diabolice unelte.
În fine, e uzură ca huzur în Cornul de Aur ce împarte în două Istan//bulul (Constantin//opolul; Constantin//bulul; Istan//opolul) și poemul amintit de la pagina 40, aluziv și despre otomani, și despre acest poem de la necunoscuta încă pagină dintr-o posibilă carte nouă de mâine-poimâine, de peste 40 de ani...

Sabie la Topcapî*

Paloș de muzeu doborât de umbre, nimic unic în istoria sa, neavând barem o spuză de metaforă, pentru suflat peste imaginație. Modelarea-i în fierăria nomazilor mai exotică fu ca subiect, loviturile sale – păcat păgân, pe când Supremul îi scăpase din vedere, lăsându-i în caii lor.
Undeva, pe nisipurile Mediteranei, carapacea unei țestoase mai poartă încă însemnele lăsate a joacă de loviturile iataganului unui prunc demult îm-pulberat-spulberat.
Pornind de aici, te întreb dacă ai ști cum ar fi să transcrii sunetul, nuanțele lui, pentru care alfabetele lumii nu au litere subțiri-subțiri. Oțelii. Ca sabia. În timp. Peste veacuri...
Dar cum șuiera în vânt sabia lui Ștefan cel Mare?...
În Topkapî – palatul sultanilor; palatul-tupilatul, îmi vine să zic: nu e înalt, ci cam... lăbărțat, întins pe orizontală. În Topcapî mi s-a întâmplat să rămân ușor oripilat în fața vitrinei în care se află, probabil și acum, sabia lui Ștefan cel Mare. Unealtă de oțel cam de vreun metru lungime, care mi se păruse cam cum nu trebuia să mi se pară: mai că oarecare, cu lama ce părea că prinsese deja câteva prinde pete de rugină... Prin urmare, nițel oripilat, mă gândeam că, pe lângă celelalte arme pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea situației și dispoziției veni grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-mi scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Aceasta, însă, era o sabie... de lucru...” Sigur, mențiunea mă reconfortă considerabil. Oh, oh, oh, Țară a Moldovei, de câte săbii de lucru ai tot avut tu nevoie, văzându-te nevoită a văduvi astfel pământurile tale mănoase de fiere de plug!...
____________________

*Muzeu în Istanbul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu