Anastasia
Dumitriu
LEO BUTNARU – ÎN PERIMETRUL CUȘTII
Am scris despre Leo Butnaru, poetul, prozatorul,
eseistul, istoricul literar și traducătorul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani
de la naștere, când îi abordam universul liric, însă de data aceasta mă voi
referi la jurnalul Perimetrul cuștii, publicat
în 2005, în care absolventul facultății de
jurnalism și filologie își descrie experiența de cătănie în Armata
Sovietică și nu numai, din anii 1972-1978. În notă asupra ediției, autorul
mărturisește că, după ce s-a licențiat,
s-a pomenit cu ordin de înrolare în armată, în calitate de ofițer în rezervă, încât
,,tentativele de a evita tristețea kaki erau da capo excluse”. Astfel,
căzuse peste el nu beleaua, ci ,,onoarea” de a-și face ucenicia la sovietici.
Recunosc că este primul jurnal în care se prezintă această temă, avându-l ca
protagonist pe locotenentul aflat în condiții cazone, dornic nu să se supună
ordinelor, ci să se regăsească pe sine în atmosfera uniformelor kaki, interesat
de a nu-și pierde ,,cont(r)actul cu realitatea”. Am citit recent jurnale de
front și ale deținuților politici, însă un jurnal despre militărie la sovietici
nu am mai întâlnit. Dintre evenimentele din jurnalul de junețe, editat în 2000,
cu titlul Student pe timpul rinocerilor (1969 - 1972), le întâlnim și aici, în acest caiet
post-studențesc, ca un șir de probe inițiatice prin care trece un intelectual
aflat într-un cronotop ostil formării sale culturale. Autorul detestă
mediocritatea, nepotismele, metehnele unor ofițeri și soldați, dar și ale
,,elitei” din C.C. care se dedau unor orgii bahice.
Consemnările din jurnal
debutează în data de 10 septembrie 1972, când autorul trece printr-o perioadă de aclimatizare în regimentul de
infanterie. Tânărul diarist știe că ordinea militară îi creează dezordine, de
aceea scrisul și lectura au funcție remedială. Refularea în citit și în reflecțiile
estetice reprezintă o formă de protecție și o modalitate de a se elibera de lanțurile
cazărmii. Autorul citește din întreaga literatură universală, însă francezii și
rușii revin obsedant în universul preocupărilor lui culturale. Sunt numeroase
citate din jurnalele și epistolele lui Flaubert care se autodefinea drept
,,omul-condei”, fiind convins că ,,arta va deveni științifică, după cum știința
va deveni artistică, amândouă se vor întâlni la culme, după cum s-au despărțit
la poale”.
Pe lângă faptele din armată,
aflăm și despre realitățile sociale din Ucraina: în localitățile rurale,
pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le mai ia locul, iar
tinerii nu mai revin în locurile natale. Referindu-se la romanul satului
Negureni, identifică unele scene memorabile: carul în... copac, florile pentru
împodobit scena (furate, noaptea, din grădini), un localnic, care umbla mereu
cu pantalonii rupți în genunchi a murit ca Hagi Tudose, iar banii tăinuiți au
fost găsiți într-o movilă de grâu din podul casei. Nici orășenii nu sunt uitați.
Aflăm că la Tiraspol, mulți procură ziarele numai pentru a înveli în ele
sticlele de votcă.
Realitățile culturale. Cronicarul de
serviciu scrie despre ,,moșnegismul” din proza ,,contemporană”, prilej de a
compara Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit,
unde pe locurile din spate și în picioare stau câțiva scriitori de valoare și
un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuie nulitățile cu putere
administrativă și politică. Aflăm și despre închiderea secției române a
librăriilor din Chișinău, care limitau ori chiar interziceau accesul la cultura
română. În data de 6 ianuarie a anului 1973, își descrie drama celui care nu a
putut să-și serbeze ziua de naștere din cauza ordinelor de a fi pe poligonul
înghețat. El își face timp să-i întâlnească pe scriitorii Iulian Filip, Nicolae
Dabija, Costel Ciobanu și Valentina Tăzlăuanu, sosiți la seminarul tineretului
de creație. În scurtele permisii, când ajunge la Chișinău, locotenentul dă iama
prin librării ori îi revede pe unii dintre cei mai reprezentativi scriitori:
Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Serafim Saca, Nicolae Costenco, Anatol
Ciocanu, Ion Vatamanu, Iulian Filip etc., pe care îi apreciază. Ei discută despre pseudocultura
unor interpreți de muzică ,,pseudofolclorică sau ușoară (de tot)” ori a unor
slugarnici, autori semnatarii versurilor: „E primăvară,/ Dar fi-va și vară, –/
Îți mulțumim, partid,/ A mia oară”.[2]
Aflăm că erau reeditate
,,cadavre pentru morga literaturii”, cadavre vii care consumă aiurea hârtia.
,,Provincialism îngrozitor!” exclamă diaristul în urma vizionării unui film.
Într-o epocă a nedreptăților și a nonvalorilor, diaristul se referă la demnul
Socrate, care și-a băut cupa cu otravă, dar nu a făcut compromisuri. Tânărul
jurnalist captiv în cușcă distructivă citează „Adevărata apologie a lui
Socrate” (Kostas Vernalis) și conștientizează că se glorifică răul. Autorul menționează
că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, filosoful grec poate că nu ar fi fost
acuzat pentru aceeași vină care i se imputase în antichitate, ci i s-ar fi
găsit vreo altă hibă, „contemporană”. În consecință, și astăzi, destinul
filosofului ar fi avut același deznodământ: moartea. Pentru a se menține
tirania, în Grecia antică fusese interzisă predarea retoricii. (Astăzi se
interzice chiar și... veșmântul retoricii...) Cei care ar fi stăpânit retorica
puteau deveni periculoși pentru stat…”,[3]
sunt opiniile lui Leo Butnaru. Pentru a fi mai convingător, citează Infernul lui Dante, similar cu viața militară a celor care sunt obligați să fie în poligon unde simulează
condițiile reale de luptă. În acel context, găsește până și etimologii
,,militare”, de aceea i se pare că rusescul „comandir” ar putea proveni dintr-o
sintagmă franceză: ,,Comment dire –
cum s-ar zice, sau cum ar zice (el)”. Un fel de: „Așa să fie! Să se facă
(execute) precum am spus (ordonat)!” Aplicând aceeași logică, locotenentul
crede că este posibil să confunzi franțuzismele „La memoire d'ans” cu „La
memoire d'ânes” („memoria anilor" cu „memoria măgarilor”)[4]
și atunci, din cauza nuanței de rostire, rubrica din presă militară „Memoria
anilor” ar avea accente ironice. O altă ideea care indică inadaptabilitatea
tânărului intelectual la viața cazonă o constituie inacceptarea stării de a se
perfecționa cu ,,arta de a ucide”, aceasta fiind menirea armatei, pe când
menirea unui scriitor este de a-și desăvârși arta creativă. El este conștient
că un costum elegant trebuie să dea încredere și siguranță celui care-l poartă,
însă kakiul uniformei militare simte că îi ia din personalitate, de aceea
scrisul îi redă încrederea, fiind o reîntâlnire cu sine însuși, cu cel pe care
l-a căutat atât de multă vreme.
În data de 29.X.1974, îl vedem pe autor transcriind din
blocnotes în jurnal gândurile despre muribunzi. El este curios să știe ce au șoptit
marile personalități în ultima clipă a vieții. Unii și-au „proverbializat”
suferința, alții au spus doar un cuvânt ori frânturi de cuvinte (silabe, foneme
ale „nemuritorilor”), expresii semnificative cu care se agățau între cele două
lumi. ,,Oare nu care cumva unele din aceste fraze de etern adio nu sunt decât
ficțiuni mai mult sau mai puțin memorabile? Oare marii creatori nici chiar în
ultimele momente ale vieții lor n-au făcut decât ceea ce au făcut totdeauna, să
pozeze «frumos», bine regizat, pe fundalul eternității?” se întreabă
scriitorul, răspunzând ,,Unul, murind, întinde mâna spre cărțile din rafturile
bibliotecii și exclamă: «Adio, prieteni!», altul strigă: «Lumină, mai multă
lumină!» etc.”[5]
Alteori își notează gândurile și proiectele de lectură, venerând-o pe Tacita,
zeița tăcerii. După ce se externează din spital, simte că i-a revenit starea
poetică și își propune să scrie ,,laconic, precis, sigur” pentru a fi un bun
trăgător și a ajunge la esență. Consideră că și cititorul de poezie are nevoie
de autoeducație, fiindcă poezia adevărată ,,presupune gând și sentiment matur”.
Autorul dă dovadă de o gândire critică, liberă, chiar dacă este într-o cușcă,
este convins că literatura nu trebuie să se supună cezarilor, marii autori
rezistăб deși imperiile și conducătorii lor cad.
Intertextualitatea. Pentru a înțelege
rolul scriiturii, Leo Butnaru citește cele mai cunoscute jurnale: este citat
Al. Blok, căruia îi aparțin ideile: „Am nevoie de supra-cuvinte... A scrie
jurnal sau, în cel mai elementar caz, a face din când în când însemnări despre
esențele existenței – ar trebui să devină o îndeletnicire a fiecăruia dintre
noi”. În contextul bețiilor sovietice, îl găsește util pe același Blok care era
convins că are nevoie de ,,minimum de prietenii literare: ele te otrăvesc, te
îmbolnăvesc”. ,,Dacă ar cunoaște acest adevăr Chișinăul literar! Ah, sub
motivul «prieteniilor literare» cât timp și câtă energie se pierd pe străzi,
prin cafenele, prin casele scriitorilor cu soții mofturoase, nu prea culte și
deloc înțelegătoare... Câte explicații inutile, de a doua zi...”[6]
continuă diaristul. Autorul captiv intenționează să scrie un eseu despre
jurnalul intim pornind de la G. Călinescu, însă armata nu este tocmai un bun
aliat al profundei analize critice. În data de 4. VII.1974, după zile întregi
petrecute în poligon, aflat în cortul militar, i se pare că ajunge la condiția
animalică, revine la jurnalul său pe care îl consideră ,,un cimitir al zilelor
trecute”, singurul care îi dă ,,un motiv de a scrie și o posibilitate de a se ține
în condiția scrisului”, însă constată că nu poate capta în scriitura sa sensul
vieții și al libertății, în circumstanțele atâtor lacăte și a sârmelor
ghimpate, printre uniformele kaki.
Leo Butnaru, și în calitate de autor proteic, are
posibilitatea de a discerne între genuri și specii, identificându-le
caracteristicile, scriind despre ,,lirosofie” și ,,polinaratologie”, preocupat
de temele și limbajele literare. ,,A citi un roman e ca și cum ai privi prin
gaura cheii, să vezi ce fac vecinii. Poetul trebuie să citească filosofie,
poezie, jurnale intime, fenomenologie, istorie, astronomie, estetică, etică,
pedagogie, psihologie... Eseul ar fi doar parțial al celui care-1 scrie.
Urzeala, regia argumentelor, stilul – aparțin autorului, marea parte a informațiilor
e preluată. Poezia este însă în întregime a ta. Iată de ce trăiești o satisfacție
mai mare când reușești să scrii un poem de cinci-șase rânduri, decât când
închei un eseu de câteva pagini.”[7]
Este preocupat și de funcțiile limbii, de istoria gândită ca ,,năvod al limbii”
în care sunt prinși oamenii, meditează și asupra fricii, ca ,,memorie a durerii”.
Autorul jurnalului crede că limba este în permanentă relație cu esențialul și
cu realitatea, poemul fiind ,,cea mai polisemantică dintre posibilele construcții
umane”, având multe virtuți creatoare, întreaga literatura fiind o formă și o
funcție a limbajului, trăsături pe care numai poeții le-au intuit dintotdeauna.
Diaristul este interesat și de evoluția corespondenței dintre intelectualii
secolelor XVII, XVIII și a celei contemporane, constatând că ritualul
scrisorilor de altădată a dispărut, emoția așteptării a luat sfârșit din cauza
ritmului trepidant al vieții actuale. ,,Poate că și din acest motiv, epistolele
acelor timpuri, în comparație cu cele ale vremurilor noastre, erau mult mai
cumpănite, bine gândite, ample… Nu erau pur și simplu niște răvașe oarecare,
ci, printre altele, printre ele, se întâlneau adevărate nuvele existențiale sau
chiar tratate (analize) științifice. Spre pildă, în scrisorile sale, Bacon le
explica răbdător corespondenților noile sale teze și opinii savante. Scria
pagini de carte despre o altă carte. Corespondența zilelor noastre – nervoasă,
superficială, nerăbdătoare, rece până la un fel de oficialitate jignitoare.
Epistolele de cândva puteau fi recitite, ca niște potențiale opere literare,
cele de astăzi – ba! (Leibniz, pe care nu l-am pomenit întâmplător mai sus, în
viața sa a ticluit 15 300 de epistole! Prin caracterul lor, unele reprezintă
tratate încheiate. Astfel de scrisori adresate, formal, unei singure persoane,
erau, de fapt, prevăzute pentru un cerc larg de cititori. De pe ele se făceau
copii care se transmiteau din mână în mână. Un samizdat al răvașelor! Ele erau
publicate. Inițiau și întrețineau polemici literare, filosofice, științifice,
religioase etc.)”.[8]
Traducătorul încearcă să pătrundă în tainele sensurilor
unor cuvinte intraductibile, recunoscând că uneori tălmăcitorul nu poate capta
conotațiile unor termeni intraductibili: dor,
casa (cea) mare, frunză verde etc., ,,pentru vorbitorii de limbă franceză,
engleză sau rusă, esențele emotiv-metaforice ar rămânea în afara textului
tradus. (Sau ar... decădea în notele de subsol...)”, la fel cum și pentru
africani cuvântul ,,zăpadă” nu spune nimic, neexistând în limba lor. Uneori
dezvăluirea mesajului poetic ține de un întreg travaliu semantic atât pentru
traducător, cât și pentru cititor. Ajunge la o concluzie dureroasă: ,,în
biblioteci există cărți citite doar de patru inși: autorul, redactorul,
cenzorul și corectorul de editură”. (Astăzi au dispărut cenzorul și corectorul,
deci, probabil că există cărți citite numai de autor și de redactor, iar în
unele cazuri cărți aflate sub semnul copy-paste,
necitite de nimeni, dar care sunt bazele unor teze de doctorat plagiate!!!)
Partea a doua a jurnalului este o revenire a scriitorului
pe malul drept, conținând însemnările din 1974-1978, în care aflăm despre evoluția
lui Leo Butnaru la ziarul Tinerimea
Moldovei, de unde va fi demis. Această secțiune poate fi și o radiografie a
vieții culturale din anii proletcultismului, când cu greu, unii scriitori reușeau
să scape de cenzură. Diaristul continuă să mediteze asupra valorilor estetice
ale poeziei: importanța versului liber, semnificația titlului care anunță tema și
stratificări semantice, dirijând și orientând percepția cititorului. ,,Titlul
poate vorbi despre atitudinea autorului față de subiect, despre poziția sa
etică, estetică, politică, ideologică. Titlul păstrează coloratura istorică”.[9]
Sunt analizate titlurile ample, explicative ale unor poeme mari, care sunt în
antiteză cu haikuul japonez scris de Basho, redus la cinci ori trei rânduri, de
aceea afirmă că micropoemul vechi nipon este, perpetuu, o poezie modernă, cu
mult înaintea unor curente literare europene. ,,Se creează impresia că, încă
acum o mie de ani, poeții niponi scriau pentru secolul XX”, afirmă poetul
despre această poezie concisă. Prin estetic, vede o punte de legătură dintre
autor și critic, făcând și din critic un creator, susține Leo Butnaru, idei pe
care le-am întâlnit și în cărțile lui Paul Ricoeur. Îl găsim pe autor
frecventând cercurile literare din Chișinău, unde îi cunoaște pe mulți
scriitori, discută cu Gr. Vieru și L. Damian în legătură cu apariția cărții de
debut ale Leonidei Lari. Cele mai dramatice și mai numeroase pagini sunt scrise
în 6-9 iunie 1975, când poetul își ia rămas-bun de la mama sa. Aflat la
Negureni, scriitorul reintră în atmosfera vieții rurale: unchiul Arsene umbla
prin grădină și căuta ramuri potrivite din merii și perii înfloriți pentru
Pomul Vieții pentru a-l pune la mormântul mamei; este prezentat priveghiul,
ritualul bocetului celor care își luau adio de la Anastasia. Fiul sapă în vie și
plânge, el face legătura dinte vița-de-vie și verbul a învia, în timp ce un copil o strigă pe mama sa, neștiind că
aceasta nu are să mai vină acasă. Întoarcerea în satul natal este un prilej de
a se gândi la toate cumpenele prin care a trecut copilul și tânărul Leo. Își va
reveni din această dramă tot prin lectură. În data de 31 august 1975, zi în
care se va decreta, mai târziu, Sărbătoarea Limbii Române, autorul consemna
,,Devorez, devorez cărți! Italieni, francezi, iugoslavi, americani – cu toții
moderni… Balzac încă n-a fost apreciat la justa-i valoare. Oricare alt
prozator, pe lângă el – muscă pe lângă elefant. E supraomenesc modul lui de a
munci. Dar și mai «neomenești» sunt voința și puterea sa de a
se subjuga acestei strădanii. Bieții noștri romancieri! Cu câte două-trei
volumașe (Codrii, Podurile...) se tot
moșmondesc neputincioși o viață întreagă. Adică, scriu într-o viață cât Balzac
în două săptămâni (prima parte a Iluziilor
pierdute). În schimb, poeții, dacă se întâmplă să scrie puțin, ar putea să
se consoleze-tempereze: Baudelaire a lăsat doar 158 de poezii. Alții – și mai
puțin, însă «ai noștri», uneori, sunt prea de tot fecunzi...”[10]
Aflăm că poetul trimite versuri la reviste literare, fiind pe cale de a-și
defini un stil propriu. Îi detestă pe cei care se milogesc pentru a deveni
,,maimuțe carieriste”. Este bucuros să-și vadă în librării primul volum de
versuri Aripa în lumină eveniment
relatat în 6.VI.1976, iar câteva zile mai târziu se întreabă câți dintre cei 16
neofiți publicați în colecția Debut
vor ajunge scriitori. Își face timp să viziteze mai multe orașe, ajunge și la
Cernăuți, unde îi întâlnește pe Ilie Zegrea, Vasile Tărâțeanu și Arcadie
Suceveanu. În 20 octombrie 1976, îl evocă pe Nichita Stănescu, venit la zilele
internaționale ale literaturii, la Chișinău, ,,ore de neuitat în compania lui”.
Apoi Leo Butnaru își reia rolul de lector ,,dezlănțuit între cărți.” ,,Nici nu
mai știu la ce să mă opresc: trec de la una la alta, avid de a le citi. Pe
masă, pe pervaz – volume, volume! Multă poezie, ceva publicistică… O fervoare și
un tremur al minții, inimii și... biologiei. Până când?”, se întreabă acest rob
al libertății de a citi. Conștientizează că literatura adevărată nu este prețuită,
pentru că niciodată numele lui Petrarca, Dante, Eminescu, Camus, Kafka etc. nu
vor fi cunoscute de tot atâția oameni pe care-i fascinează numele unor pseudo
glorii „trecătoare”. Constată că unii romancieri locali își culeg liste cu nume
din cămine muncitorești, studențești, cele de pe la cârmuirile kolhozurilor,
care pot fi nume de ,,eventualele personaje ale prozei”, pe când diaristul își
propune să înceapă un Jurnal de poet în
tinerețe, aflat în luptă cu timpul și cu propria perfecționare. Are lecturi
vaste, analizează întreaga poezie, de la cea occidentală, până la poezia
niponă, indiană, traduce din poeții ruși, letoni. În ziua de 6 martie 1977 își
umple pagina de jurnal relatând despre grozăvia cutremurului care a șters
diferențele dintre clasele sociale, oamenii fiind egal de neputincioși în fața
ruinelor și a dezastrului. Apoi, treptat, își reia ucenicia printre cărți.
După ce devine membru al Uniunii Scriitorilor, este demis
din redacția ziarului Tinerimea Moldovei
pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu care
contravenea liniei ideologice oficiale. Leo Butnaru răbufnește împotriva membrilor
C.C. care au cerut excluderea autorului, de aceea scrie: ,,Tâmpenia și
cretinismul, lașitatea și samavolnicia, cenzura și neștiința de a citi și a
pricepe ceva, dirijismul din partea inșilor care, în afară de a ticlui hârțogării
protocolare, «hotărâri», nu mai iau cartea în mână – iată «atmosferele»
(presiunile) ce apasă spiritul intelectual în Moldova. Aici, zootehnicienii,
agronomii, porcarii «conduc» radioul, televiziunea, secții de
agitație și propagandă... Marionetele se nasc zi de zi, frica injectează
creiere și suflete. Principii mârșave, discreditare până și a celor mai
elementare, dar formale noțiuni despre «libertatea cuvântului»”.[11]
În data de 27. IX. 1977, scrie că după eliberarea-catapultarea lui, este nevoit
să publice sub pseudonim, inventând ascunzișuri onomastice. Se pare că toamnele
acelea erau neprielnice libertății creative, fiindcă a fost demis Mihai Cimpoi,
iar cartea lui M.I. Ciubotaru Teama de
obișnuit a fost retrasă din librării, la fel cea a lui I. Vatamanu. În
aceste condiții, Leo Butnaru înțelege că are nevoie de libertatea creativă, dar
totodată, va fi nevoit să fie mai econom. ,,Pentru un scriitor tânăr, «socialist»,
rămas fără serviciu, – o rație chinezească: o mână de orez pe zi. Rația
personală: o tolbă de cuvinte... Supraviețuirea în pofida zootehnicienilor...”
Poetul resimte dramatismul stării-limită, dezechilibrul psihic, însă rămâne
lucid, căutând soluții de supraviețuire tot printre prietenii statornici, cărțile.
Universul livresc îi asigură stabilitatea în acest imperiu exterior, al
zădărniciei, zidit de cenzura comunistă care încuraja pseudopoezia. Spirit
cultivat, deschis către lectură și meditație, Leo Butnaru nu avea cum să laude
viața pseudopoeților, așa cum nu a lăudat-o nici pe cea a militarilor, fiindcă
,,majoritatea lor – troglodită, bețivani, afemeiați”, scrie el despre mediul
căznitor și cazon care îl otrăvește de-a binelea. Evadarea prin intermediul
paginii scrise îi asigură un confort psihic, benefic. În data de 28 iulie, face
un bilanț: ,,în câteva zile, am scris cca 50 de pagini de roman. Acțiunea — «sadoveniană».
O eventuală izbândă?... Deocamdată trebuie să mă afund în volume de istorie,
etnografie, literatură, religie, medicină...”, propunându-și să facă o selecție
și din opera lui Anton Pann, Anton Petrov-Pann locuind la Chișinău în perioada
1808-1812. Este interesat să aprofundeze estetica tradițională și modernă, face
paralele literare, dar concluzionează, pe urmele lui Shelley, că în „copilăria”
societății umane, orice creator ar fi fost neapărat (și) poet, pentru că însăși
limba e, de fapt, poezie pură. O altă opinie este aceea prin care face diferența
dintre poezie și rațiune: omul nu poate să-și propună ,,să facă poezie” pentru
că, ,,în actul creației, mintea e ca un tăciune stins, pe care o forță
invizibilă, ca o boare nestatornică, de aprindere, dându-i o strălucire
trecătoare...” Scriitorul continuă abordările referitoare nu numai la opera și
viața lui Shelley, ci evidențiază și un detaliu din postexistența celui numit Cord cordium — inima inimilor: ,,Se
spune că, la crematoriu, inima poetului n-a ars în cuptor, când deja întregul
corp fusese incinerat. Trelowny a scos inima din flăcări, oferindu-i-o soției
lui Shelley. Poetul murise pe mare, la 30 de ani, în timpul unei furtuni
imprevizibile, de foarte scurtă durată. În buzunarul hainei sale a fost găsit
un volum de Sofocle și altul de Keats, prietenul său”.[12] În
cele câteva notițe ale anului 1978, Leo Butnaru este printre scriitorii care își pun problema
,,urmei unui condei de diamant”, fiind mai înțelept și mai matur după experiența
anterioară. El înțelege sensul proverbului: „Nu te lăsa lins de cel care te poate înghiți”, atât de sugestiv pentru
contextul istoric al mediocrației. Cifrele unui sondaj îl ajută să aibă o
imagine mai clară a realităților: dacă în Franța sunt circa 40.000 de
scriitori, raportați la numărul populației, calculând ar reieși că Moldova ar
trebui să aibă... 2.000 de scriitori. ,,Doamne, ce utopie! Cu membrii și
nemembrii USM, abia de se adună... 150, cel mult 200. Puținătatea lor vorbește și
de slaba alfabetizare a societății”, scrie el întrebându-se dacă există vreun
condeier care să nu dorească să fie lăudat. În schimb, semnala lipsa de memorie
culturală, neexistând pe atunci niciun monument al lui Mateevici. Jurnalul se
încheie în 30.IX.1978, când își sintetizează condiția de scriitor nevoit să
trăiască într-un scenariu infernal, regizat de inși prea mici, de aceea se
refugiază în marea cultură de unde extrage esența pentru a-și înfrumuseța viața
și a-și continua destinul de creator sortit să stea între zidurile gri ale unei
societăți totalitare.
Perimetrul cuștii este un jurnal de
idei, scris de un intelectual lucid, dornic să-și lărgească arealul prin citit,
meditație și scriitură, singurele care
îi dau posibilitatea evadării și supraviețuirii în cadrul limitat al cuștii,
metaforă a rigorilor armatei. Lectura și gândirea profundă din care și-a făcut
o profesiune de credință constituie ,,puntea de acces” (titlul cărții din 1993)
spre normalitate. Mărturiile sincere ale diaristului sunt utileE întrucât ne
ajută să refacem atmosfera nu numai din Armata Sovietică, ci și contextul
cultural din Basarabia în care cenzura funcționa din plin. Leo Butnaru a fost una dintre victimele
arcanelor comuniste. Deși fusese exclus din redacția ziarului Tinerimea Moldovei și ,,neantizat”, dus în spațiul
kafkian pentru a nu putea fi jurnalist, el a reușit să se salveze prin cultură.
Scriitorul și-a găsit căile de a se elibera de sub presiunea ordinelor, scriind
nu articole, ci propriul jurnal, dedicat nefericitului personaj, Apostol
Bologa, un alt locotenent român, nevoit să slujească unei alte armate
imperiale.
[1] Perimetrul
cuștii, București, Editura Cartea
Românească, 2005, p. 33.
[2] Ibidem,
p. 67.
[3] Ibidem,
p. 70.
[4] Ibidem,
p. 149.
[5] Ibidem,
p. 92.
[6] Ibidem,
p. 98.
[7] Ibidem,
p. 102.
[8] Ibidem,
p. 126-127.
[9] Ibidem,
p. 168.
[10] Ibidem,
p. 180-181.
[11] Ibidem,
p. 254.
[12] Ibidem,
p. 259.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu