În a patra zi a lunii
decembrie din anul 2019 (o încep cu date precise, deoarece ele vor fi necesare
și în continuarea textului), la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei
Vernescu, dedicată aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie,
Lev Tolstoi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată sau
prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul
secolului XIX, legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai
târziu, a contelui de Iasnaia Poliana. Unele din ele au fost punctate,
geografic-topografic, de autorii care au abordat subiecte similare: la „Hotel
de France”, Tolstoi „degusta cu nesaț cupe de Clicot”, bea cafeaua și savura înghețata la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes” sau
la „Brenner” (mai târziu „Hotel d’ Europe”), întârziind la disputate partide de
biliard, un eventual local următor fiind „apreciat datorită prețurilor și
vinului de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul
țării”, scria Emanuel Bădescu în „Ziarul de duminică” (2013), mai precizând, în
baza scrisorilor pe care le trimitea Tolstoi celor din Rusia: „...a urmărit
spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum și pe cele jucate pe vechea scenă a
Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcție de noroc ori de contract,
evoluând trupe străine, din Italia și din Franța”. Un alt comentator, Stelian
Tănase, scria: „Brenner era locul său
favorit, unde își pierdea la stos toată solda. Aici, sătul de mâncarea de
cazarmă, avea parte și de o rafinată bucătărie occidentală” (Patronul localului
de lux, Brenner, fusese în
slujba armatei ruse în timpul războiului cu turcii din 1828-1829, ulterior
stabilindu-se în București, pe strada Nemțească / astăzi Smârdan, în apropierea
bisericii Stravropoleos. Aici a ridicat un han, devenit mai târziu hotel.)
Ei bine, praporgicul (în
armata rusă, grad ofițeresc inițial – Oberoffizierе;
company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma cu ostașii de rând și,
deci, nu putea fi „sătul de mâncarea de cazarmă”, odată ce
chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov, comandantul oștirii din
Moldova și Țara Românească, rudă a sa (verișor de al treilea, pe linie maternă,
cu Nikolai Ilici, tatăl lui Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la
el: „M-a îmbrățișat, m-a
asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să mă păstreze pe
lângă el...” (17.III.1854).
De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul praporgic ar fi fost
ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului i se dusese vestea de
amfitrion generos, precum își amintea N. Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar
erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de
la general, până la
locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții la masă,
prințul Gorceakov nu-i cunoștea,
însă discuta de obicei doar
cu purtătorii de grade mari”. Sau altă notă a lui Tolstoi... extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă
într-o atmosferă destul de liniștită, bine și ieftin” (4.VII.). Prin cazarmă, la subordonați, dădea destul de rar,
mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care o întâlnește sunt
acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau nici două ore la mine acasă”.
Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am
nevoie de bucătar bun, mă pot descurca și fără el, însă un om în plus este
necesar, pentru a-l ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum,
și pentru ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos” (în scrisoarea către mătușa
Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).
Chiar a doua zi de cum sosește la
destinație, purcede în căutarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi
fost „o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de
potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor.
De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea
direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja” (Em.
Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc întâmplătoare: tânărul
conte avea preocupări muzicale serioase, cunoscând creația lui Bach, Händel,
Chopin, din biografia sa reieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian,
interpretând opere de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria
mătușii: „...încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc
foarte liniștit în București, mă dedau muzicii”. Mai târziu, despre bucuria
existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la Chișinău: „...acum eu
beneficiez de tot confortul vieții, având un apartament bun, un pian, un prânz
gustos, studiez cu regularitate” (17
octombrie).
Parcă anticipând Chiriașul lui George
Topârceanu, Oberoffizierе Tolstoi
trecu și prin alte gazde, una dintre care ar fi fost pe strada Franceză (cândva
– Carol I). După care se mută într-o locuință destul de
confortabilă, unde se afla și o... duduiță, romantica fiică a stăpânilor.
Tinerelei valahe îi face pereche și un... felinar... îndrăgit de militarul, dar
mai mult, probabil, de scriitorul rus. Iată o scenă descrisă de praporgic:
„...m-am rezemat de balcon și m-am uitat la felinarul meu drag, care luminează
atât de plăcut printre ramuri... Drăgălașa fiică a gazdei stătea la geamul ei,
rezemându-se în coate, ca și mine. Pe stradă a trecut o flașnetă și, după ce
sunetele bunului și bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-au stins în
sfârșit cu totul, tinerica a suspinat din adâncul sufletului, s-a ridicat și a
plecat repede de la fereastră. M-am simțit dintr-o dată atât de dulce-trist,
încât am zâmbit fără să vreau, rămânând multă vreme să-mi privesc felinarul, a
cărui lumină era când și când acoperită de ramurile legănate de vânt, să
privesc copacul, grilajul, cerul și totul mi s-a părut mai frumos, ca
odinioară” (7 iulie 1854). După patru
zile trecute, mai aflăm că fiica stăpânilor, „foarte drăgălașă și măritată... a
tot cochetat cu mine prostește, până la uitare de sine, ceea ce a acționat
asupra mea – oricât mi-aș fi dorit altceva – pe vechi, adică sufeream nespus de
mult de jenă și neîndemânare”. (E de presupus că rusul și valaha ar fi
comunicat în franceză.)
Astea și altele i s-ar fi întâmplat lui Lev
Nikolaevici chiar în locuința care, iată, după 165 de ani trecuți, a fost
scoasă de vânzare. E un apartament într-o casă cu etaj și cu balcon, situată pe
Calea Victoriei, nu departe de actualul Muzeu de Istorie (deci, aproape și de
Uniunea Scriitorilor!). Prețul cerut: 65.000 de euro. Are balconul de care, nu
este exclus, să se fi rezemat, serile, junele slavon romantic, îndrăgostit,
venit la luptă cu otomanii...
Chiar și în baza acestor câteva extrase
este evident, că jurnalul tânărului Tolstoi conține și elemente literare, în
care se remarcă deja individualitatea artistică în devenire. Apoi,
particularitățile propriu-zise ale jurnalului tolstoian (s-au păstrat 31 de
caiete, 4700 pagini-manuscris; pentru comparație, fondul-manuscris al romanului
„Război și pace” constituie 5202 file) pe de o parte par să țină de intim, pe
de alta se simte că autorul nu poate să nu se gândească la punctul de vedere al
eventualului cititor. Apoi are loc procesul de literaturizare a unor pasaje sau
pagini întregi.
II
Dar cum a ajuns la București praporgicul
Lev Nikolaevici Tolstoi? (Gradul i se conferise cu doar cinci săptămâni
înainte, la Tula, pe 6 februarie.)
Mai întâi, să răspundem la întrebarea
cum ajunge un conte sui generis în armată. E
drept, oarecât scăpătat, dar, totuși, nobil sadea. Simplu de...
complicat: perioadele de exces întru dăruirea până la uitare savorilor și
bucuriilor vieții în conștiința junelui Lev Tolstoi alternau cu cele de adânci
remușcări, pocăință și smerenie religioasă, astfel că viitorul mare scriitor,
dându-și seama de zădărnicia existenței, disprețuindu-se pe sine însuși, a
decis să se înroleze ca iuncher.
Probabil, elevul militar Lev Tolstoi avu
ceva noroc la capitolul armata și
literatura, dacă ne amintim că în unele școli de cadeți se ordonase să se aplice câte 25 de lovituri de nuia
celui surprins că ar scrie proză și 50 de lovituri pentru cel dedat poeziei.
Astfel, când viitorul mare scriitor Alexandru Kuprin, la nouăsprezece ani,
iuncher al Școlii Militare „Aleksandr”, a publicat povestea „Ultimul debut”,
semnând-o „Al. Krin” (1889), a fost pedepsit cu două zile de carceră și, sub
amenințarea expulzării din școală, i s-a interzis să mai „mâzgălească hârtiei”,
ocupație nedemnă pentru un viitor ofițer.
Și iată-l pe praporgicul Tolstoi trimis
în Armata Dunăreană. Turcii le ceruse domnitorilor Moldovei și Munteniei,
Grigore Ghica și Barbu Știrbei, să se refugieze la Viena, și pe Dâmbovița
vânturile indeciziilor și perfidiilor politice făceau valuri... Ba chiar îl
aduceau într-acolo pe junele conte de Iasnaia Poliana care, chiar a doua zi de
la sosire la București, pe 13 martie (era luni, –
mă ajută calendarul perpetuu), îi
scria (ca toată lumea rusă bună – în franceză!) mătușii Tatiana A. Ergolskaia:
„Dragă Mătușă, dragă Mătușă! Într-adevăr, am ajuns departe. Din Kursk, am
străbătut aproximativ 2.000 de verste, în loc de 1.000, așa cum mă așteptam; am
mers spre Poltava, Balta, Chișinău, iar de o luam spre Kiev, trebuia să
ocolesc. Este imposibil să descrii drumul de la graniță până la București;
trebuie să încerci tu însuți acest lucru, pentru a înțelege ce plăcut e să
mergi 1000 verste într-o căruță, mai puțin și mai proastă decât cele în care la
noi este transportat gunoiul de grajd, fără să înțelegi niciun cuvânt pe
moldovenește și să nu întâlnești barem o persoană care ar înțelege cât de cât
rusește: plus la toate, să plătești pentru opt cai, în loc de doi. Deși călătoria mea a durat doar 9 zile, am
cheltuit mai mult de 200 de ruble argint, ajungând la destinație aproape bolnav
de oboseală”.
Apoi, în aceeași zi, către
fratele Dmitri: „Priveliștile de pe aici sunt mult mai interesante decât
presupuneam. În sate e o sălbăticie groaznică, însă în orașe e civilizație – în
orice caz, exterioară – precum mi-am imaginat-o pe cea din Paris sau Viena”.
Până să ajungă la București, Tolstoi
notase ultima oară în Jurnal pe 18 februarie 1854, la Moscova: „Nu țin minte
nimic, în afară de faptul că am sosit la Moscova. Sunt dezordonat fizicește și
moral și am făcut prea multe cheltuieli”.
În drumul anevoios spre Principate și prin
ele, nu mai deschide jurnalul aproape o lună de zile, reluându-l abia pe 14
martie: „București. Încep un nou caiet al jurnalului după un interval de
aproape o lună, perioadă în care am încercat atât de multe, simțind că nu am
timp nici să gândesc, cu atât mai puțin să notez”.
Pe 17 martie se prezintă generalului
Mihail D. Gorciakov, șeful marelui cartier, situat în casa logofătului dreptății
Filip Lenș.
Asta o aflăm deja din scrisorile către mătușa T. E.,
pentru că notele diaristice le curmase cu trei zile în urmă, de aici încolo uitând completamente de Jurnal (fără regrete?) până pe 15
iunie. (Doar să te gândești câte lucruri interesante, captivante i s-ar fi
întâmplat la asediul Silistrei, unde s-a aflat între 28 mai și 13 iunie...).
Între timp, pe 20 martie este repartizat
în una din bateriile brigăzii de artilerie Nr. 11, iar peste două zile e
transferat în brigada a 12-a, după care pleacă în Oltenița, unde trăiește și o
zi cam neplăcută în viața și cariera sa: pe 7 aprilie, primește o scrisoare, în
care e anunțat că i s-a aplicat mustrare oficială: „Acordându-vă o permisiune
excelenței voastră pentru a pleca la București pe trei zile și neavând dreptul
de a vă acorda învoire fără permisul comandantului de brigadă, cu atât mai mult
că în aceste timpuri serviciul e greu, iar ofițerii trebuie să se afle la
posturile lor, vă anunț mustrare aspră pentru samavolnica ședere în București
peste termenul acordat, prin prezenta ordonându-vă să vă prezentați imediat la
baterie. Comandantul de baterie, colonel Șeiderman. 7 aprilie, Oltenița”. Nu e
grav, dacă luăm în calcul că, pe 19 aprilie, revine la București, fiind
însărcinat cu misiuni speciale la direcția trupelor de artilerie, condusă de
generalul A.O. Serjputovski. Cu
intermitențe, se află aici până pe 19 iulie.
Iar dacă timp de câteva luni nu scrie în
Jurnal, acesta poate fi... completat cu extrase din scrisori, precum e cea din
24 mai, adresată mătușii, deja amintite aici, în care spune: „În afară de cele
2 săptămâni, pe care le-am petrecut în Oltenița... și o săptămână de călătorie
prin Moldova, Valahia și Basarabia... am locuit la București... La început, m-a
reținut serviciul, după care am mai rămas în oraș 3 săptămâni din cauza
frigurilor, pe care le-am contactat în timpul călătoriilor mele... peste 2-3
săptămâni voi putea să plec la generalul meu, care se află în tabăra din
Silistra”.
Așadar, pe 15 iunie revine la jurnalul
abandonat, notând: „Un interval de exact trei luni. Trei luni de viață în
trândăvie, de care nu pot să fiu mulțumit...” Tot aici, dramatic: „Pentru
ultima oară îmi spun. De se va întâmpla să treacă trei zile, în care să nu fac
nimic util pentru oameni, mă voi sinucide. Ajută-mă, Doamne”. Iar peste,
aproape, încă o lună își alege o lege de existență în noile situații
socio-cetățenești și de spirit: „9 iulie.
Deviza jurnalului meu trebuie să fie «Non ad probandum, sed ad narrandum»”. (O
parafrază după Quintilian „Scribiturad narrandum non ad probandum” = „Scris
pentru a fi povestit, nu pentru a fi dovedit”.)
Este însă important că, în cele trei luni
de absență în Jurnal, tânărul Tolstoi meditează și înțelege multe, inclusiv
referitor la destinul poporului în mijlocul căruia l-au adus ostilitățile
dintre state, războiul. El e printre cei care deja resping modul rușilor de a
trata de sus băștinașii, cinismul, infatuarea, obrăznicia conaționalilor săi:
„Astăzi, în timpul discuției cu doctorul mi-a dispărut prosteasca și nedreapta
părere, pe care o aveam despre valahi, – părere comună întregii armate și
preluată de mine de la neghiobii cu care a fost să mă întâlnesc până acum.
Soarta acestui popor este înduioșătoare și tristă” (11.VII.).
În „Note de la Iasnaia Poleana”, Dušan
Makovický, scriitor slovac, medicul personal al lui Tolstoi, reținuse că marele
prozator spunea: „Poporul (român) seamănă cu poporul rus, cu partea cea mai
bună a poporului rus”.
Să subliniem din capul locului: Tolstoi
mergea la doctori, fiind în convalescență după friguri. Dar,
din câte se înțelege, medicul bucureștean i-a ajutat să se trateze și de
deformarea de conștiință referitoare la valahi! Medicul lui Lev Tolstoi, în
ultimii ani de viață ai acestuia, D. Makovițki, în 1905 își amintea: „În
biblioteca de la Iasnaia Poliana am găsit un exemplar din Schiller (ed. Gotha,
1840). «Această carte, – spuse Lev Nicolaevici, – mi-a dăruit-o un doctor în
București, român care m-a îngrijit și m-a iubit. Pe ea e o dedicație
frumoasă»”.
Precizarea, cu accent deosebit, este necesară,
pentru a dezavua opinia, mai bine zis zvonul de mahala, pe care îl lansase, în
octombrie 2010, un cineva, trecându-l în contul lui... Alexandru Paleologu
(dacă, bineînțeles, nu e vreo făcătură web): „Tolstoi a fost la Bârlad,
București și Giurgiu. A zis: România – o
țară tristă plină de umor. (Tolstoi a luat din România blenoragie!)”.
(Vezi:
http://www.dponline.ro/lumea/articol.php?id=6.) Din păcate, și colegul Stelian Tănase, susține că: „Cea
mai mare contribuție a Bucureștiului la arta romanului este că i-a dat o
blenoragie lui Lev Tolstoi” (Deskreport by Stelian Tănase, 24 ianuarie 2015, cu
titlu barosan: „TOLSTOI A LUAT O BLENORAGIE LA BUCUREȘTI”.) Ce nedreptate
dublă, făcută și lui Tolstoi, și Bucureștiului, acestui „grande et belle ville, toutes ces
présentations, l’opèra Italien, le théâtre Français”, precum îl caracteriza
tânărul conte în scrisori către rude …Din păcate, colegul recidivează, pe 30
mai 2018 postând un text intitulat mai puțin „galben”, dar de asemenea cu date
bizare în el, „Lev Tolstoi frecventa viața de noapte din București”, în care se
spune: „A luat o blenoragie de la una din
podăresele de care mahalaua Lipscani era plină. Dacă mă gândesc bine, cea mai
mare contribuție a românilor la măreața artă a prozei constă exact în faptul că
i-au dat o blenoragie lui Lev Tolstoi. Atât”. Din vreme în vreme, dl
Stelian Tănase reia subiectul, fără a introduce date noi în texte, ci
modificând doar titlurile (probabil, pentru a atrage mai mulți vizitatori ai
paginii „DESKREPORT”: „Tolstoi, Rose Pompon și curvele Bucureștiului” (https://www.stelian-tanase.ro/tolstoi-rose-pompon-si-curvele-bucurestiului/);
„București strict secret – Rose Pompon și Tolstoi” (http://www.stelian-tanase.ro/bucuresti-strict-secret-rose-pompon-si-tolstoi/)...
Eu unul susțin că
există temeiuri serioase de a presupune că vâlva mediatică, superficială și
iresponsabilă, cu boala lumească ține de invenție și incompetență. Rămân la
această convingere, până la probele contrare care, din câte am studiat, din
câte m-am interesat la colegi din Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, nu
există. Colegul bucureștean a zis că momentul picant (...jos) nu e din Jurnal, ci din scrisori. Am citit și
recitit scrisorile lui Tolstoi din anul 1854. Nu e acolo. Nu e nici în mai
multe articole despre bolile de care a suferit Lev Tolstoi, despre fobiile
sale. Însă nouă ni se mai spune că, după ghinionul de a se fi molipsit de boală
lumească, ofițerul inferior – scriitor superior Tolstoi „A fost tratat de un medic român cu care a rămas
prieten mulți ani”. Dar oare nu ar fi fost bine și lămuritor ca atare afirmații
să nu fie lăsate în suspans, ci punctate ceva mai concret? Cine a fost medicul,
ce nume purta? Și-apoi cum să fi rămas cu el prieten mulți ani, odată ce
Tolstoi nu s-a aflat la București decât din martie până în iulie 1854?
Ei
bine, aici să mai îngăduim puțin la ceea ce se pare a fi o confuzie a vieții
bucureștene a militarului cu cea a studentului Lev
Tolstoi care, pe când era în Caucaz, a contractat o blenoragie de la o cazacă,
ușor accesibilă pohticioșilor. Urmările le înfrunta deja în Kazan (1844), la
Universitatea de acolo, celebră pe atunci în Rusia, unde, cu un an în urmă,
începuse să frecventeze cursurile facultății de limbi orientale,
secția filologie turco-arabă, însă
după un an abandonându-le și înscriindu-se la drept. Astfel, întreaga lună martie s-a tratat de boala rușinoasă, după
care s-a gândit să-și facă un regim de comportament și studiu sever, de unde
pornește decizia de a ține un Jurnal,
una din primele note din el fiind: „Să depășești apatia prin muncă, nu prin
distracții”. Peste trei ani, pe 17 martie 1847, avea să mărturisească franc
despre caz și necaz. Și avu noroc, s-ar spune, odată ce medicina deja începuse
a înțelege că blenoragia și sifilisul nu sunt una și aceeași boală, prima fiind
deja pe cale de a fi tratată. Cazul dramatic, însă, cum se întâmplă nu o
singură dată, a fost deviat spre umor, cineva parafrazând titlul unui articol
de Lenin, „Lev Tolstoi, oglindă a revoluție ruse”, în: „Lev Tolstoi, oglindă a
revoluției sexuale”.... Mă rog, (și) asta ține de rețelele sociale, cu
Facebook-ul, cu... cu...
Relația
cu propriul Jurnal scriitorul
considera că trebuie să o coreleze cu societatea, cu contemporanii, dar și cu
urmașii, cu cititorii săi din viitorimi (pentru că are – nu? – și cititori, și
viitorimi...). Inclusiv relația nemijlocită cu familia. Încât contele de 34 de
ani i-a dat de înțeles acest lucru și alesei inimii sale, Sofiei Bers (în unele
referințe românești, inexact scris: Berg), în prima noapte a căsătoriei lor
cerându-i tinerii soții de 18 ani să citească pagini din caietele
mărturisirilor, în care el își descria peripețiile amoroase cu diverse (și...
averse) femei, inclusiv cu țărăncuțele aflate în iobăgie pe moșia sa. Soțul îi
dădea de înțeles consoartei că între ei nu trebuie să existe taine, suspiciuni
(fără de care, totuși, nu a fost chip pe durata celor aproape 5 decenii de
căsnicie).
Probabil,
Sofia Andreievna avea să cunoască și această notă (...prea de tot sinceră), din
1851, despre suferințele tânărului Werther-Lev, cășunate de instinctul....
homosexualității: „De bărbați m-am îndrăgostit deseori, prima mea iubire fiind
Pușkin, iar a doua Saburov, apoi Zîbin a treia, a 4-a Diakov, 5 – Obolenski,
Blosfeld, Islavin, de asemenea Gautier și mulți alții... M-am îndrăgostit de
bărbați, înainte de-a avea o idee despre cum se manifestă pederastia; însă
chiar și după ce am aflat ce și cum, niciodată nu mi-a venit în minte vreo
posibilă împreunare... Toți oamenii pe care i-am iubit au simțit asta și am
observat că lor le venea greu să privească spre mine... De acest sentiment
ținea și voluptate, însă de ce ajunsese ea aici era imposibil de înțeles;
pentru că, așa cum spuneam, imaginația mea niciodată nu a zugrăvit pentru mine
tablouri lubrice, ci, dimpotrivă, încerc un dezgust teribil”.
Dar,
asta e, și bine e, că nu a călcat pe bec, ci, ca brav iuncher-artilerist ce era
(la Tbilisi), făcu stânga-mprejur, ajungând tot mai des la masa de lucru, la
care scria „Copilăria” și „Istoria
unei zile de ieri”. Ar fi vrut să aibă un program riguros de a-și urma vocația,
somându-se pe sine însuși: „Pentru ultima oară îmi imput lenea. Dacă iar nu
lucrez mâine nimic, mă împușc” (1.VIII.).
Astfel de „planificări” sinistre intrau și ele în intenția, în decizia
tânărului Tolstoi de a nu ține pur și simplu un jurnal, ci, precum se numea pe
atunci în Rusia, un „Jurnal Franklin”, idee ce pornea de la 1720, când viitorul
mare președinte al Statelor Unite ale Americii și-a inventat propriul sistem de
permanentă desăvârșire morală. Completa ca și cum un registru, în stânga fiind
indicate virtuțile, iar deasupra – zilele săptămânii. Și bifa un pătrățel sau
altul, când se întâmpla să „calce pe bec”. Sau, din contră, remarca zilele în
care reușise să fie în concordanță cu virtutea. În cazul lui Tolstoi, un
exemplu edificator îl oferă notele din 29 iulie: „Autocorijarea merge bine. Simt cum relațiile mele devin plăcute și
nestingheritoare cu oameni de diverse categorii, asta din momentul în care am
decis să fiu modest, convingându-mă că nu este necesar să pari totdeauna
important și infailibil. Sunt foarte vesel. Și să dea Domnul ca această veselie
să pornească de la mine însumi; din dorința de a fi plăcut tuturor, din
modestie, lipsă de irascibilitate și din controlarea eventualelor izbucniri. În
acest caz, eu aș fi mereu vesel și aproape totdeauna fericit”. Asta, după ce,
cu trei săptămâni în urmă, nota în spiritul jurnalului
Franklin: „Sunt lipsit de modestie! Iată marele meu neajuns” (7 iulie).
Apoi
este important să menționăm că, la București, Tolstoi sosise deja cu
convingerea că jurnalul trebuie să-i devină un laborator literar, de creație,
fapt pentru care un loc important le va acorda în el „gândurilor, informațiilor
sau remarcilor, ce se referă la intențiile muncii mele” (2 ianuarie 1854).
III
Prin urmare, să nu se creadă că tânărul Lev
Tolstoi era exclusiv omul plăcerilor, al decepțiilor amoroase, cum se scrie mai
totdeauna, în ce se scrie, astăzi, pe la noi. Înainte de toate, era un autor
asiduu, un mare muncitor al scrisului. Dar nu în ultimul rând și un avid
cititor.
Să trecem în
revistă unele din lecturile contelui la 25 de ani ai săi, pe când se afla în
Moldova și Țara Românească: romanul „Gilbert et Gilberte” al lui Eugène Sue.
(Adică, în 1854, citea o carte apărută la Paris în 1853!). Apoi opere de
Alphonse Karr, la vremea sa romancier, critic și jurnalist reputat; Alexandre
Dumas – „Istoria vieții politice și personale a lui Louis-Philippe”;
„Dis-de-dimineață m-am așezat să lucrez; însă nu am făcut nimic și am fost
bucuros, când a venit să mă sustragă Gorciakov. După prânz, la General am citit
Béranger”; „2 iulie. Am citit Gilbert et Gilberte (roman de Eugène
Sue, l.b.). Sănătatea e conform
status quo-ului”; „4 iulie.
Bartolomei mi-a promis să citim împreună Pictures
from Italy (Notele de călătorie ale lui Dickens, 1846, l.b.)”; „8 iulie. Acum,
am mai descoperit substanță poetică în Lermontov și Pușkin; la primul,
«Gladiatorul pe moarte»... la al doilea «Ianko Marnavici» care, din întâmplare,
și-a ucis prietenul”; „Am mai citit Goethe, Lermontov, Pușkin... La Pușkin m-a
uimit poemul Țiganii, pe care,
ciudat, până astăzi nu-l înțelegeam”. (A înțeles poate de unde deja cunoscuse
nemijlocit felul de a fi al țiganilor din Principate.) Îmbină lectura cu
literatura proprie: „Am citit azi și Goethe, și drama lui Lermontov («Bal
mascat», l.b.), și «Casa umbrelor» de
Dickens. Și iată că, a doua zi la rând, nărăvesc să compun propriile mele
versuri. Să vedem ce iese din asta”.
Să remarcăm
„densitatea” cronologică a lecturilor, fiind vorba de zile din iulie-august: „12.VII. De dimineață mi-am simțit capul
greu și nu am reușit să mă înving, pentru a lucra. Ziua întreagă am citit Современник (revista Contemporanul)...” (Pe 10 iulie, N.
Nekrasov îi scria: „Vă voi publica «Adolescența» în
numărul IX sau X al Contemporanului.
Nu știu dacă îl primiți, însă Vă este expediat la București”. Îl primea, îl
citea.); „15 iulie. Am citit Verschwörung von Fiesko (dramă de
Schiller, l.b.). În general, am
început să înțeleg drama”; „23 iulie.
Am citit o nuvelă bunicică de Bernard”; „17
august. (Tecuci). ...am citit minunata comedie «Sărăcia nu e un neajuns»”
(de A.N. Ostrovski, l.b.).
E drept, îmbină nu
doar literatura cu scrisul, ci și lectura cu escapadele amoroase: „Dimineața am
scris puțin, la Însemnările artificierului.
După masă am dormit și m-am dus la Zamfira, cu succes”. (Iar Zamfira nu ar fi
fost vreo codană nomadă, ci, precum îmi scria colegul Ionel Necula, focșănean
de origine: „Am o bănuială, că era sora poetului Theodor Șerbănescu, căsătorită
pe la vârsta de 15-16 ani cu liberalul Bâra din Focșani, care îl avea în gazdă
pe Lev Tolstoi. A și divorțat imediat și nu s-a mai căsătorit niciodată. Este
bunica dinspre mamă a filosofului Ion Petrovici. Încă mai am de cercetat”.
Interesant ca ipoteză, dar și ca literatură, zic eu, implicit ca poezie
post-Conachi, care își avea conacul la Țigănești, nu departe de Focșani.)
Însă chiar și în
aceste timpuri ale kitschului cam generalizat, al minimalismului aproape
vulgarizator, al inversiilor valorice, ale banalizării și uniformizării...
lipsei de gust etc. sigur că e deocheat să titrezi: „Cum a petrecut celebrul
Lev Tolstoi săptămâni de desfrâu total în România. Uriașul scriitor rus avea
trei mari vicii” („Ziarul Național”,
25.03.2018). Oare exemplele reproduse mai sus, ce țin de lectură,
frecventarea spectacolelor, orele îndelungi de muzică clasică nu demolează
părerile celor ce cred că aflarea la București nu a avut mare importanță pentru
destinul tânărului scriitor Tolstoi?! Cum nu, dacă punem în balanță și greutatea
scrisului „bucureștean” al praporgicul (...genial! ca scriitor, nu ca
militar...) pe malurile Dâmboviței? Duce la bun sfârșit „Însemnările
artificierului” (mai apoi denumite „Tăierea pădurii. Povestirea unui iuncher”.)
Pentru „Современник” expediază din
București la Sankt-Petersburg „Adolescența” și „Însemnările unui marcher”, iar
când primește revista, însă fără nuvelele sale, constată amar: „Nu se prevede
să primesc bani (onorariu), fiind convins că manuscrisele mele se tăvălesc
undeva în vamă”. (Întreaga corespondență din armata rusă, dar și cea a rușilor
aflați în străinătate, la hotare era cenzurată.) „15 iulie. Dimineață
devreme m-a trezit medicul și, grație acestei întâmplări, am scris destul de
mult – mereu refăcând paginile vechi –, portretizând soldatul. Și seara am
scris ceva”; Tot în zile de august: „Vaslui. Am primit o părere
măgulitoare de la N. Nekrasov despre Adolescența care, ca totdeauna,
mi-a ridicat starea de spirit, stimulându-mă întru continuarea preocupărilor
(literare)”. Nekrasov, poet important și unul din fondatorii și redactorii
revistei „Contemporanului”, îi scria: „Astfel de lucruri, cum ar fi descrierea
drumului de vară și a furtunii, sau șederea în cazemată și multe altele, vor
face ca această povestire să trăiască mult în literatura dumneavoastră”. Deja
când se afla la Chișinău, în octombrie, primește
revista ce îi publicase „Șarja de cavalerie” și „Copilăria”, cu care Tolstoi,
autocritic, ca și cu „Tăierea pădurii”, pare a fi mai dur decât s-ar cădea: „În
Copilăria am găsit multe locuri
slabe. În această situație, provizoriul scop al vieții mele e de a-mi corija
caracterul, de a pune pe roate treburile și de a face o carieră atât literară,
cât și militară”.
Ce e
de observat în referințele jurnalistice, autohtone și curente, despre aflarea
tânărului Lev Tolstoi în Principatele Dunărene sunt inadvertențele de tot
soiul, precum în cazul când Emanuil Bădescu ne informează, dezinformându-ne, că
„aici, în București, lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată Povestiri din Sevastopol, pe care a
publicat-o în 1856” (Ziarul de duminică,
21.03.2013). Fals dublu, neconcordant, elementar, cronologic, deoarece cele
trei texte din ciclul „Povestiri din Sevastopol” nicidecum nu puteau fi scrise
în capitala Valahiei, pentru că, pe la mijlocul toamnei anului 1854, Tolstoi,
via Chișinău–Odessa–Nikolaev-Perekop, pleca spre Sevastopol, ajungând acolo pe 7
noiembrie și unde va vedea și va trăi unele din cele pe care le nareze. Apoi,
nuvelele nu văd lumina tiparului în 1856, ci cu un an înainte.
 |
| Inaugurarea compoziției memoriale Lev Tolstoi la USR, Casa Vernescu |
Unele
erori le comite și Stelian Tănase, inclusiv referitoare la „Povestirile din
Sevastopol”, neconcordanța de genul: „Îl găsim din vara acelui an 1854, in
Crimeea la asediul Sevastopolului, pe care îl va descrie in prima sa carte”. –
Inexact. Vara întreagă, Tolstoi mai e în Valahia și Moldova – Moara-Domnească,
Sinești, Tecuci, Râmnic, Focșani, Bârlad, Vaslui, Iași, Sculeni, apoi Chișinău,
de unde pleacă spre Crimeea abia la sfârșitul lunii octombrie. Pe 2 noiembrie
se află încă la Odessa. Porucicul (locotenentul) Tolstoi (între timp fusese
avansat) ajunge la Sevastopol pe 7 (19) noiembrie 1854.
Nici
prima carte a sa nu a fost „Povestiri din Sevastopol”, publicată / editată în
revista „Современник” („Contemporanul”) (menționez: și editată, deoarece
revista avea format clasic de volum-carte copertată) în anul 1855. Ei bine, tot
acolo, fuseseră deja publicate-editate „Copilăria” (1852) și „Adolescența”
(1854). În bibliografia tolstoiană riguroasă asta a fost și este ordinea
cronologică.
Acestea
însă ar fi discordanțe... aproape bine temperate până la decență, să zicem. Pe
când în
unele comentarii jegos-preconcepute ale neaveniților apar stupizenii
huliganice, iresponsabile, când se titrează: „Băutura,
femeile și petrecerile i-au luat mințile! Cum l-au transformat pe Tolstoi cele
două săptămâni petrecute în Focșani: «M-am dus la Zamfira, cu succes»” (https://a1.ro/premium/cum-lau-transformat-pe-tolstoi-doua-saptamani-petrecute-in-focsani-id915433.html,
8.X.2019; iar cel care citează de unde
citează, dar mai mult inventează, face și remarca: „potrivit scriitorul
tecucean Ionel Necula, care a studiat jurnalul marelui dramaturg”. (Doamne
ferește! Tolstoi nu mai e mare romancier, ci mare dramaturg!...). Iar soția lui
Tolstoi e dată cu numele de domnișoară Berg, când, în realitate, a fost Bers...
Oare aceste
scormoniri și invenții despre Tolstoi la Focșani i-ar fi pe placul derutatului
cititori din zilele noastre? Cei din presa galbenă de ce nu ar cita și lucruri
despre cum scria, citea Tolstoi în capitala Vrancei? Iată unele din ele: „1 august. (La Focșani, l.b.). M-am trezit târziu și am tot
citit Schiller”; „4 august. Dimineața
am scris și m-am purtat bine”; Ziua următoare: „M-am trezit și am scris cu
plăcere. Și am scris bine, finalul episodului cu ghiuleaua, pentru că am scris
cu plăcere”; „12 august. Am început
dimineața cu bine, am lucrat”; „13
august. M-am trezit târziu și, de dimineață, am lucrat cu spor, iar după
amiază, exclusiv – minunata comedie «Între noi ca între-ai noștri»” (de A.N.
Ostrovski, l.b.); „15 august....
Oarecât am scris”; „16 august. M-am
trezit la ora 7, am scris destul de bine, însă puțin, am prânzit, după care iar
am scris”; „19 august. M-am trezit
devreme, am scris destul de mult”; Ziua următoare – „Am încheiat de scris Tăierea pădurii” etc., etc.
Da, în viața
tânărului Tolstoi, inclusiv în zilele aflării sale la Focșani, au existat de
toate – și joc de cărți, și escapade amoroase, și vin extraordinar de Vrancea,
mai și pălmuia câte vreun subordonat... Și zile în care era cuprins de
deznădejde (12 august): „Dimineața am început-o bine, am lucrat, dar seara!
Dumnezeule, oare n-am să mă îndrept niciodată?! Am pierdut la joc restul
banilor – 3.000 de ruble. Mâine îmi vând calul”...
Dar, domnii mei,
parcă astfel de momente au caracterizat, „fundamental”, pe tânărul scriitor pe
cale să ajungă mare, celebru? Oare chiar persoana / personalitatea tânărului
Lev Tolstoi a fost cea mai indicată să le trezească pasiuni exagerat-mondene,
chiar de bulevard, unor întâmplători comentatori? Dacă aveți curiozitate și
pentru munca scriitorului adevărat, pentru lecturile sale care îl
perfecționează ca profesionist al scrisului și ca intelectual, vedeți exemplele
pe care le-am reprodus mai sus. Sunt unele din multele posibile. Chiar să
creadă unii că numele muierilor, amantelor etc., apar de mai multe ori în
jurnalul tolstoian, decât numele de mari scriitori, compozitori, decât
titlurile operelor la care scrie sau se pregătește să le scrie? Cred dânșii că
bordelul este invocat de mai multe ori, decât localurile în care se întâlnește
lumea bună? De ce acești inși ce presupun aventuri galante sau de-a dreptul
execrabile, care l-ar fi avut de personaj și pe praporgicul de 25 de ani, nu ar
fi încercat să compare operele la care scria Tolstoi, cât se aflase în Moldova
și Valahia, cu cele la care, pe atunci, munceau și scriitorii români de seama
lui, la Iași sau București? Se dau fel de fel de amănunte stupide despre
depravatele de pe Dâmbovița, dar nimeni nu spune despre ce edituri, biblioteci
existau în București, Iași, Focșani, Tecuci, Bârlad, Vaslui și alte orașe în
care a poposit Lev Tolstoi, ce reviste și cărți apăreau pe acolo, ce mai citea
lumea, din ce librării își procura cărțile în franceză și engleză, pe care le
citea în primăvara-vara-toamna anului 1854...
Adică, domnilor,
haideți să fim cât de cât serioși, decenți...
IV
Pe malul drept al
Dunării, rușii țineau asediul cetății Silistra, asediu care, pe 9 iunie 1854,
parcă irezonabil și fără explicații, a fost ridicat. Însă țarul știa de ce și
nu e sigur că ar fi știut și comandanții armatei dunărene, cărora le-a fost
ordonată retragerea. Motivul: presiunea diplomatică a Austriei, care amenința
Rusia că, după Franța și Anglia, și ea îi va declara război.
Oștirile rusești
își dislocă efectivele în preajma localității Maia-Catargi, la două poște
depărtare de București, iar Tolstoi e la Moara Domnească, 15 kilometri
depărtare de capitală. Era, deci, ofițer cu misiuni speciale, de unde e trimis
prin Țara Românească, pentru asigurarea transporturilor de răniți și bolnavi
evacuați din spitalele desființate din București și Oltenia spre stânga
Prutului, precum și pentru trimiterea la depozite armele celor uciși și a
cojoacelor, adunate de la soldați după venirea primăverii și verii.
Mai citește ce
citește, dar se pregătește de plecare. Pe 21 iulie, de cu zori, este trezit și
dus la Sinești. Și tot așa, din localitate în localitate, pe 30 iulie ajunge la
Râmnic. Ei bine, gloriosul său predecesor Suvorov, cu vreo 65 de ani mai
înainte, bătea pe aici turcii, iar praporgicul Tolstoi se retrăgea din calea
otomanilor... Păi, primul era un coșcogea général
en chef, pe când al doilea un simplu Oberoffizierе...
Numai că gradul de comparație avea să încline mult balanța spre... Adică,
implicit, vreau să mă refer la doi sublocotenenți de artilerie, Napoleon și
Tolstoi care, ambii, aveau să ajungă împărați. Unul pe tron de țară, celălalt
în literatura mondială... Și să se întâlnească în uriașul roman „Război și
pace”...
În august, în
lentă retragere, ajunge la Odobești (15), pe 17 la Tecuci, moment de reținut în
mod special, dat fiind că, de aici încolo, orice ar nota în jurnal, finalul îl
constituie una și aceeași frază, „deviză, lege”: „Pentru mine cel mai important
în viață e să mă izbăvesc de lene, irascibilitate și lipsă de caracter. Iubire
față de tot și dispreț față de sine”. Condus de ea, însoțit de ea, o va tot
repeta, zilnic, până pe 21 octombrie.
La Tecuci citește
George Sand, „Unchiul Tom”. Oarecum se apropie de generalul Stolîpin, cu care,
zice, a petrecut de minune timpul, până când, la masă, îl încearcă din nou
sentimente de sfială. Patru zile la rând continuă lectura romanului „Onckel
Tom’s Hütte”, între timp continuându-și periplul pe linia Bârlad, unde termină
de scris „Tăierea pădurii”, însă, nemulțumit de ea, o apreciază nemțește:
„Schwach”, pre românește: „Slab”. Pe drumul spre Vaslui îl chinuie o nesuferită
durere de dinți (de tânăr, a rămas fără dinți, însă a refuzat cu încăpățânare
intervențiile stomatologice, până la cei 82 de ani ai săi rămânând, mult timp,
doar cu 4 dinți și nedorind să-și potrivească proteze!). Una e compensată de o
alta: la Vaslui trăiește sentimente mai luminoase, deoarece: „Acum am încercat
două impresii puternice, plăcute. (Una din ele, l.b.) 1/ Am primit un răvaș măgulitor despre „Adolescența” de la
Nekrasov care, ca totdeauna, mi-a ridicat starea de spirit...” La Iași (26) se
mai răstește la ordonanță, pe 28 august consemnând că a împlinit 26 de ani,
scriind câteva pagini de proză și meditând la multe. Pe 2 septembrie constată
că „Ieri am greșit”, mai împrumută ceva bani de la un camarad. Și iată o
paranteză despre Iașul de atunci, sugerată de „Notele de la Iasnaia Poleana”
(1905) ale lui Dušan Makovický, medicul personal al lui Tolstoi: „Veni vorba de
România. L.[ev] N.[ikolaevici] a spus că din București și Iași i-au rămas
impresii poetice. La Iași este elegant Corso; salcâmii înfloriți, albi. După
viața de bivuac, murdărie, aceste lucruri erau plăcute. Birjarii aveau cai
minunați; în acele vremuri birjarii erau toți ruși castrați”. Și în alte locuri
ale discuțiilor apăreau referințe la România: „X. N. Abrikosov povesti despre
marinarii cuirasatului «Potiomkin». Unul dintre ei scria că au flămânzit cinci
zile (pe navă), iar în România li se va da câte cinci deseatine de pământ”.)
 |
| Casă în București, în care ar fi locuit subofițerul Lev Tolstoi |
Pe 3-6 septembrie
se află la Sculeni, unde încearcă să scrie ceva, însă nu prea izbutește,
constatând că: „Atât eu, cât și jurnalul devenim destul de tâmpiți. Scrisul nu
merge nici în ruptul capului”. Dur-autoreferențial, cum a făcut-o și o va face
de multe ori. Le-aș zice introspecții... autoeducative. Acestea parcă ar fi
fost cioburi din viitorul mozaic etic din „O confesiune” (1879-1883), în care
se auto-portretiza excesiv de necruțător, de... demolator de sine, de omul ce
este, care a fost: „Am ucis oameni în război, am luptat în dueluri ca să-i ucid
pe alții, am pierdut la jocuri de cărți, mi-am risipit averea făcută din
sudoarea țăranilor, i-am pedepsit cu bestialitate pe aceștia din urmă, am trăit
în desfrâu cu femei ușoare și am dezamăgit oameni. Am mințit, am jefuit, am
comis adulter de tot felul, am luat parte la beții, violențe, crime… Nu există
fărădelege pe care să nu o fi comis”...
În fine (de
etapă), ajunge la Călărași (7), iar pe 9 septembrie poposește la Chișinău, unde
zice că s-a cam răstit la consilieră
(cine o fi fost și ce o fi făcut ea...). Pe 17 septembrie notează că s-a purtat
urât, a ieșit la vânătoare de muieruște... Peste două zile scrie o pagină-două
de proză, dar și cam greșește: „După masă totul s-a dus naibii și am
îmbrățișat-o pe... Penibil”.
 |
| Casă în București, în care ar fi locuit subofițerul Lev Tolstoi |
Chiar când va fi
deja în Crimeea, în Sevastopol, le va preciza rudelor: „Adresa mea e aceeași –
la Chișinău, la statul major al Armatei de sud”.
Pe 6 septembrie
avea să fie avansat porucic, grad cu care se va retrage din armată, după Războiul
Crimeii.
Despre motivul
transferului său la Sevastopol însuși Tolstoi emitea motive diferite. Însă noi
să ne oprim la frontiera acestei constatări, fără a încălca hotarul unui alt
subiect din fascinanta biografie a junelui ofițer de artilerie Lev Tolstoi,
ajuns împărat în literatura lumii... Cum se mai spune: un titan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu