Ea, gimnasta
...Bine că avea de
antrenor o antrenoare, în caz contrar
eram gelos, dacă
antrenorul n-ar fi fost bătrân, ramolit –
doar mie unuia trebuia
să-mi aparțină tot ce avea ea, –
farmecul, al
frumuseții sale perpetuu, debordant infinit.
Rămâneam preocupat
de teritoriile de mai jos de ecuatorul
superbei sale
siluete – zveltețe de gimnastă, campioana
competițiilor
universitare, la care îi eram suporter înfocat –
păcat că am uitat
cum o chema – Kiki, Larisa sau Ioana?...
La o adică i-aș
putea găsi numele în ziarul universitar
sau la rubrica
„sport” din „Tinerimii Moldovei” din acea
vreme în care
imperiul sovietic îmbătrânea iremediabil
mergând spre
Parkinson sau spre Alzheimer, așa ceva.
Poate e printre
citatele din conspectele mele cu gogomănii
de la comunism
științific, ateism, istoria PCUS, parșivă,
ce nu-mi interzicea
doar credința în dragostea de URSS și
ceva, mai
clandestin, – iubirea de ea, minunata sportivă
care, chiar de nu
era Nadia Comăneci (...moldoveancă și ea)
și nu atinsese
suprema culme, – nu mă descuraja, ci perseveram
în admirație,
trecând-o deja în urbanele mele prozopoeme din
caietul de elev, pe
care încă îl mai păstram, îl mai completam,
rămânând asiduu
cercetător, geograf, aș putea spune, a tot
ce avea ea mai sus
și mai jos de ecuatorul superbului corp
ce dăruia plăceri
vizuale publicului la competiții de top
și mie – plăcerea
de a-i fi explorator eminent și supus rob.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu