miercuri, 29 ianuarie 2020

PE UMRĂUL DREPT, PE UMĂRUL STÂNG, ÎNGERUL, FAUST






              POEME














P.S. la un manifest futurist

Cerul lumii
și cerul gurii – măi să fie!–
și sub unul
și sub celălalt
cuvintele suferă de claustrofobie
toate...

Trăiască Marinetti! Și
cuvintele în libertate.



Îngerul, Faust

Pentru a-mi înțelege poemele cei care se plâng
că nu le-ar înțelege
consider necesară o precizare:
                                                 Sunt  poet
și deci
humani nihil a me alienum puto
de unde nu văd nimic scandalos că
atunci când scriu
am Îngerul lângă umărul drept
și pe Faust lângă umărul stâng
însă ei doar îmi propun variante
nu mă constrâng
nu mă dau în fărădelege.


Lecturi. Interpretări I

Păstrând proporțiile și osebirile
uneori, domnilor Cervantes și Dostoievski, 
– să am pardon – mi se pare
că Don Quijote ar fi chiar cneazul Mîșkin
însă călare...


Din troiene, în ninsoare

E de presupus că la un An Nou
după revelion
se va da startul Judecății de Apoi
și la Înviere
după care cei morți câteva minute în urmă
vor ieși deja bine-mersi prin gurile de metro(u)
dar și din fosele scărilor rulante ale magazinelor Metro
și chiar din fosele orchestrelor din teatre.

În atâta lume reînviată
cineva ar putea să-l zărească pe Homer
cel care a compus lucruri și ființe captivante
dar totuși inexistente
sau totuși atât de captivante
încât
pe alocuri păreau trans-aparente
adică reale.

Atunci
la început de an
pe reînviatul Homer
sau pe mai descurcărețul Don Quijote – la gură de metro(u)
la ieșirea din supermarketul Metro
la pragul teatrului de operă și balet
sau al teatrului No
probabil îl va aștepta
sau îi va aștepta în plurală frăție
calul troian
de data aceasta necioplit din lemnul arborilor de pe coasta
strâmtorii Dardanele
de pe lângă Hisarlik; calul troian
pur și simplu înălțat
modelat din zăpada noastră autohtonă
troian cu troian din
neige aujourd'hui
sau
neige d'antan
așa – ca un om de zăpadă
ca un călăreț de omăt
fie ăla Homer
sau Don Quijote învăluit
sau învăluiți într-o ninsoare albă-albă
curată-curată
oarecum neauzit-polifonă
ca un desfăt diafan
neige aujourd'hui
sau
neige d'antan.



Marea iubirii

1

Odată ce seacă până și mările pământului
nămolindu-se
                       (de pildă Aral)
și corăbiile care le cutreierau rămân
captive-n nisipul pustiirii –
ce să mai zicem, ce
despre mica mare a omului
marea iubirii?...

2

– Dar, iubitule, mai știi tu oare
și despre alte mări moarte, oceane?
  Iubito, ajunge, ne oprim aici. Viața
și așa e necruțătoare...


Poantele Spărgătorului și ale lui Panza

De la miezii nucilor ce conțin calorii berechet
Spărgătorul de nuci s-a cam îngrășat
ca mâine-poimâine nu va mai putea apărea pe scenă
să-și joace ceaikovskianul balet.
Adică și-a cam zis deja romanța cel care
în loc să rămână – suplu mlădios – ca Don Quijote
aduce tot mai mult a Sancho Panza.

De la miezii de nuci pe care îi are între fălci
și-i tot molfăie neîncetat
e de înțeles că Spărgătorul de nuci pe scenă
nu e bun nici pentru operă
sau oricare alt fel de cântat.

Din păcate
astea toate
nu le înțelege doar el
celebrul Spărgător de nuci maronii
căruia din cauza consumului în exces al miezului
i se cam pleoștesc cârlionții
încât ca mâine-poimâine de prin teatre
i se vor da poantele ușoare
și – grei – papucii
(la Paris – saboții).

...Sau poate e totuși un norocos
pusul pe îngrășat Spărgător de nuci
înclinând neplăcut balanța
odată ce în teatre se dansează și „Don Quijote”
balet în care cavalerul desuet cât șapte
nu doar că e însoțit
ci e chiar completat
de cam durduliul Sancho Panza
pe
poan-
te...


Licurici la Nord

...după jumătate de an
se încheie ziua polară;
e apus iminent cu astrul în cădere
scădere
scufundare
până în unicul moment în șase luni
când
peste imensa Arctică
între ghețari – și – magneticul ocean
ca într-un ochi de iad
soarele licărește scurtisim
doar cât
un licurici în sudicul roman al
Françoisei Sagan:
Un peu de soleil dans l'eau froide.


Revăzând Parisul. Regrete

Revăd Parisul. Micul Trianon cu fantoma
Madamei Pompadour.
Mai la vale, apa Senei (din păcate
nu și dragostea noastră) se repetă pe sub podul Mirabeau
chiar dacă Heraclit zice: Nu.

Mă rog, filosoful credea una, Apollinaire alta
lumea și apa se mișcă precum știu
și tot mai mult precum pot
oarecum mai anevoios
spre imanentul viitor
și generalul pustiu
pe care omul deja și l-a prezis;
pustiu în care nimeni nimănui nu va avea a-i spune
că a fost în Franța,
că a fost la Paris...


Steguleț alb

S-a cam încheiat cu ce a fost frumos
pe-alocuri faimos.
S-a cam terminat.

Iată
cineva își aruncă arcul
tolba cu săgeți.
Își pune o frunză la locul delicat adamo-evic
sau evo-adamic (să nu supărăm feministele...).
Apoi înalță un steguleț alb
și pornește abătut spre noi
să se predea.

...Mda, s-a cam încheiat cu ce a fost frumos
pe-alocuri faimos.
S-a cam terminat.

Privim prin binoclu.

Cel ce să predă e Eros....


Vezuviul

Văzui in Pompei acel câine roman.
                                Lucian Blaga

În interiorul tău
ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci tu
gândește-te
vezi
dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre
prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un câine din Pompei...


Sărut pe Vârful Omu

Povestește
mărturisește
presupune unul
altul
că pe zăpada imaculată
ce acoperă Vârful Omu
și întreg Carpatul
ar fi văzut conturul unor buze
binecuvântătoare
de parcă România ar fi fost sărutată pe obraz
chiar Dumnezeu
Preaînaltul.


Unul din poemele naive

Ce dumnezeiește era!
Ca în amintirile lui Ion Creangă.
Și eu, boțul de humă, mă gândeam
că chiar Maicii Domnului Maria i-ar fi plăcut
să trăiască în satul copilăriei mele
în Negurenii de pe apa Răutului
în care mama mea
neamul nostru viețuia
împreună cu limba noastră-i o comoară
în adâncuri înfundată
care nu avea piedică
în predică
chiar de se tăinuia înfrigurată
de urgia sovietică.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu