HERALZII NEGRI ȘI TROLEIBUZ SPRE CER

Leo Butnaru

Fiat! Sau poezia, inclusiv ermetică

Poezia ermetică nu e una cu intrare liberă. Uneori ea nu are nicio intrare. Și nici nu se știe dacă a intrat sau nu ceva în interiorul ei. Sau dacă o fi ieșit ceva din ea, după care cuvinte ciudate au zidit intrările.

Poezia ermetică e una în fața căreia să-ți pui întrebări, posibilele răspunsuri însemnând tocmai eventualul conținut al poeziei ermetice, aproape integral creată de cititor doar cu foarte parțiala participare a autorului care în fața propriei sale isprăvi de cuvinte are privirea, inima și cugetul temătoare. Pentru că nimeni nu se poate afla în preajma poeziei, în poezie, fără să se înfricoșeze puțin și cam în aceeași măsură să și mintă. Că ar înțelege-o, sau nu ar înțelege-o deloc.

Astfel, până revin la normalitate, la firescul cotidianului, cei în oarecare relații cu poezia au un comportament ușor ambiguu care, de fapt, e chiar starea de emanare, de evacuare a poeziei sau părerii acesteia din firea lor.

În genere, regalei, ba mai mult – cosmicei generozități a prezenței poeziei noi îi răspundem ușor înfricoșați, timorați, ambiguu. Încât, indiferent încotro va coti sensul acestui text, în limpeziș sau și spre mai multă obscuritate, eu știu una și bună, anume – care va trebui să fie finalul narațiunii în cauză.

Repet: indiferent de meandrele ei, de surprizele sau dezamăgirile cu care ar jindui să se finalizeze, acea încheiere va fi una pentru toate cazurile, previzibile sau imprevizibile:

            – De regulă, eu mă enervez foarte rar. Doar absența poeziei mă mai scoate oarecât din sărite. E un fel de a-i sări poeziei în ajutor. Această scoatere din sărite. Să apară poezia, adică. De parcă, atunci, la Geneză, Domnul ar fi rostit (și):

–   Fiat carmen!

P.S. Poate că ar trebui să spun și de unele efecte colaterale subiectului de bază. Să zicem, de a, ca din senin, protesta cu vehemență, când în minte îți revine chestiunea cu poezia ermetică. Dar de ce să protestez? mă întreb eu. Pe deasupra, cu vehemență...

De la heralzii negri la troleibuz spre cer

La Paris, în Cimitirul Montparnasse, pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut șansă în fața pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniție s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă.

Am iubit și iubesc în continuare creația acestui herald al metaforelor grele. Țin minte că, în junețile mele, îl citeam într-o cazarmă de pe malul râului Bug, la Nikolaev, volumul intitulându-se „Черные гералды” (Heralzii negri), de un dramatism cutremurător. Și iată-mă la Montparnasse, în fața granitului verzui, pe care e scris, simplu: „César Vallejo – qui souhaita reposer dans ce cimitière”. Însă, inițial, din diverse motive, dorința sa nu a fost respectată, în 1938 fiind înmormântat în cimitirul Montrouge, după care, în 1970, transferat la Montparnasse (de unde explicația de ce lipsea… patina timpului). Și o frază dint-un bilețel lăsat de cineva pe piatra verzuie: „M-am născut într-o zi când Dumnezeu era bolnav” (Nací un día que Dios estuvo enfermo), – vers cu care începe și se încheie ultimul poem din „Heralzii negri”, iar în partea de jos a dalei – enigmaticul epitaf pe care l-a lăsat soția sa, Georgette: „J’ai tant neigé pour que tu dormes”.

Este unul dintre marii scriitori pe care nu doar l-am citit, ci, cred, l-am și… meditat, contemplat, esențializat, cumva, în conștiința și sensibilitatea mea, zicându-mi că instinctul indistinct al sumbrei inspirații îi spusese sibilinicului poet ziua fatală – într-o joi ploioasă la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio, ciudate raite pe stradela Luna; și nașterea mea pleacă, și moartea – împreună”.)

Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-întors al respirației gâfâitoare în naveta ei infinitezimală dintre viață și neant, Don Quijote-César ca oricare ins slab de înger cerca să-și imagineze joia lui de ieri, răpusă de uitarea cruntei beții de viață, pentru ca Suprema Voință permițndu-i, prin proprie voință, de om, să mai îndure hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi sub botnița statuilor (patina verde și excrementele hulubilor), astfel sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă, de te cheamă” la Paris cu larma pietrificată a monștrilor notre-dame-zi, sub orbirea cărora în eterne zaruri creierul e numărul și numele de anagramă al ecoului de ere suprapuse (ere-eire-rere-iere-ecre-creier...), anti-metabolic și, concomitent, anabolic pentru un herald care în clipa morții își câștigă demn înfrângerea prezisă... – în această atmosferă de lirică neagră a modernismului cu cromatica ei de cimitir. Din numele Asociației internaționale a scriitorilor pentru apărarea culturii, la înmormântarea lui Vallejo a vorbit Louis Aragon.

Pe când să plec... „fizicește” de Vallejo, însă fără a mă despărți intim, sufletește de el, dau de mormântul marelui campion mondial Aleksandr Aliohin – pe o tablă de șah, scris: „Gloria Franței și a Rusiei”. Și această întâmplare cu marele șahist avea să-mi prelungească nedespărțirea de poeții care își preziseră, intuitiv-magic ca și cum, clipele de pe urmă ale existenței pământești, clipele fatale. Un rus, mare șahist, îmi aminti de un alt rus, mare poet, pre nume Genrih Sapghir care, în 1999, publicase poemul „Frontiera stranie”, ce conține și versul „Troleibuz spre cer”, pentru ca, în octombrie același an, să moară într-un troleibuz, pe când ținea cale spre biblioteca din Moscova, unde urma să fie prezentată antologia sa „Poezia tăcerii”. Iar noi să punem alături elementele ce intercomunică/ interacionează atât de vibrant, dureros, poetic spre finalul vieții poetului Ghenrih Sapghir: frontieră stranie, troleibuz spre cer, poezia tăcerii...

Cu gândul la Vallejo și Sapghir îmi ziceam că, posibil providențial, premonițional, „de regulă” (dar se poate și fără ghilimele), viața poeților, mai ales în finalul ei, este sui generis tragic de poetică. De un negru... luminos.