Troia îndoielilor
1
De fiecare dată când e să-mi împrăștii
sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul
dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de
care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus,
îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul
cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate
conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără
variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei,
fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar
fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care
o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș
putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia
îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de
Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul.
Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul
său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără
Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum,
nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și
Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii
îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la
posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.
2
Am tot intrat și intru, am cercetat
și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot
răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și
totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum
ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu
zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără
– cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia
îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege,
sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți
apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care
scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se
mulțumește doar cu îndoielile in
abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu
să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai
îndoiesc că
îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței,
sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al
destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși,
îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.
Dar, de
fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se
transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.
Scrisul de uzură
Scrisul de uzură
al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu
scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.
Scrisul de uzură
al romanului, poate că a părții secunde a „Sufletelor moarte”, născute în
sufletul atât de viu al lui Gogol sau posibila prelungire de subiecte medievale
dincolo de cantemiriana „Istoria ieroglifică” a autorului-principe garant
captiv la poarta otomanului.
Topkapî. Harem.
Cadâne. Sugerate de burice – franco-oriental quadrille de turcoaice- șerpoaice unduitoare în triluri
țipător-desuete suflate din clarinete mai lungi, mai pitice.
Și parcă aș simți că în astea, dar și în toate
celelalte, ar fi ca și continuitate de la pagina 40 a primei mele cărți de
versuri și versete despre sângele cadavrelor albastre, care nu ar fi altceva
decât ceața, când moare – ucisă sau sinucigașă – speranța, sub ghilotină sau
alte diabolice unelte.
În fine, e uzură
ca huzur în Cornul de Aur ce împarte în două Istan//bulul (Constantin//opolul;
Constantin//bulul; Istan//opolul) și poemul amintit de la pagina 40, aluziv și
despre otomani, și despre acest poem de la necunoscuta încă pagină dintr-o
posibilă carte nouă de mâine-poimâine, de peste 40 de ani...
Sabie
la Topcapî*
Paloș de muzeu
doborât de umbre, nimic unic în istoria sa, neavând barem o spuză de metaforă,
pentru suflat peste imaginație. Modelarea-i în fierăria nomazilor mai exotică
fu ca subiect, loviturile sale – păcat păgân, pe când Supremul îi scăpase din
vedere, lăsându-i în caii lor.
Undeva, pe
nisipurile Mediteranei, carapacea unei țestoase mai poartă încă însemnele
lăsate a joacă de loviturile iataganului unui prunc demult
îm-pulberat-spulberat.
Pornind de aici,
te întreb dacă ai ști cum ar fi să transcrii sunetul, nuanțele lui, pentru care
alfabetele lumii nu au litere subțiri-subțiri. Oțelii. Ca sabia. În timp. Peste
veacuri...
Dar cum șuiera în
vânt sabia lui Ștefan cel Mare?...
În
Topkapî – palatul sultanilor; palatul-tupilatul, îmi vine să zic: nu e înalt,
ci cam... lăbărțat, întins pe orizontală. În Topcapî mi s-a întâmplat să rămân
ușor oripilat în fața vitrinei în care se află, probabil și acum, sabia lui
Ștefan cel Mare. Unealtă de oțel cam de vreun metru lungime, care mi se păruse
cam cum nu trebuia să mi se pară: mai că oarecare, cu lama ce părea că prinsese
deja câteva prinde pete de rugină... Prin urmare, nițel oripilat, mă gândeam că,
pe lângă celelalte arme pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante,
încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea situației și dispoziției
veni grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-mi scăderea de
tonus, constată, ca printre altele: „Aceasta, însă, era o sabie... de lucru...”
Sigur, mențiunea mă reconfortă considerabil. Oh, oh, oh, Țară a Moldovei, de
câte săbii de lucru ai tot avut tu nevoie, văzându-te nevoită a văduvi astfel
pământurile tale mănoase de fiere de plug!...
____________________
*Muzeu în
Istanbul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu