Leo BUTNARU. A OPTA ZI /Cosmograme/: [eseuri] – Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2008. – 296 p.
Coperta - Floarea Ţuţuianu
ACROSTOL
(în loc de prefaţă)
Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot înadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Însă subsemnatul nu va încerca să-şi asigure eventualii intelocutori că dânsul ar dispune de o competenţă de prim-ordin în simbiozele obţinute în urma îmbinării rigurozităţii savante cu artisticul, abilitatea stilistică şi iventivitatea metaforică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau nepretenţioasa învederare a unor ipoteze imaginativ-deductive. Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. Astfel că, în esenţă, abordarea temelor-pivot ale filosofiei are mai curând un sens simbolic, metaforic, eseistico-artistic decât unul deschis-cognitiv. Prin urmare, cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filosofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificantă, stil, măiestrie etc.). Sunt, adică, eseuri ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic. Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filosofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine..._ pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine anume. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine”. Dar şi în acest caz de, ca şi cum, „egocentrism” lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii. Anume ei sunt ghizii (unii chiar demni de a li te adresa cu dantescul: Tu călăuză, domn şi tu maestru!) în periplul înţelegerii de sine care presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, la modul originar de manifestare, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi explica fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând a se menţine în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Pentru că eseurile în cauză nu pot pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungând doar la... iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e). Astea toate, ca obsesionale reveniri şi reluări de subiecte, decizând şi asupra genului de expunere cosmogramic realizat contrapunctic, în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica unitară a omului şi creaţiei sale. E de re-subliniat: în imanentul „dictat” al subiectivităţii auctoriale, adică – în limitele impuse, dar şi în manifestările „liberalismului” admis de cunoscuta regulă hermeneutică formulată de H.-G. Gadamer: „Este de ajuns să spunem că, dacă în genere se înţelege, se înţelege altfel” (de la un autor la altul, la alţii...). Iar în atare diversitate de altfel-uri nu poate fi vorba de a deduce, simplu şi comod, concluzii conforme principiilor unei logici rectilinii. De aceea cosmogramele (...omogramele!) au modestul scop de a aborda, reactualiza pentru eventualii interlocutori ceea ce este imposibil de obiectivat prin intermediul unor imagini, simboluri, structuri, sisteme conceptual-specifice, logice, „exteriorizate” prin mărturia scrisă secundată de grija de a evita formulările abscons-academice, raţionamentele dificile, strict teoretice, apelând la limbajul, aproape familiar, al dialogului implicit ca modalitate de expresie filosofică. Abordarea respectivă mai însemnând că eseurile ar fi ca şi cum nişte probe de gândire („gândirea puţină îl îndepărtează pe om de viaţă”, W. Gombrowicz), dar şi de simţire... artistică; sau, mai curând, nişte spaţii de re-gândire în baza unei informaţii mai mult sau mai puţin ample, însă fără a se miza pe un corpus teoretic excesiv. Ar fi, deci, textele medierilor poetico-„filosofice” între diverse genuri literare, în primul rând, şi artistice sau ştiinţifice, în general. (Ghilimelele le-am pus pentru ca noţiunea respectivă să nu pară prea pretenţios-academică.)
Pornind de la aceste premise, eseurile oarecum... a-tematice ar avea ca scop nu atât tratarea unui sau altui subiect, cât valorificarea intelectuală a existenţei în dimpreunul-a-fi autor-cititor ce au căzut sau au a cădea de acord că filosofia, în tot mai numeroasele şi diversele ei niveluri ideatice, presupune tendinţa şi strădania de a te înălţa deasupra ta însuţi, oferindu-ţi avans de efort cognitiv întru altfel de devenire, mai plenară, mai consistentă, ca mod de a raţiona, sistematiza şi formula preceptele epistemologice despre lume şi fiinţa umană. Un acord poate oarecum distanţat de categorica afirmaţia a Sf. Augustin conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire intelectuală capabilă să-i aducă omului adevărata fericire, autorul şi cititorul prenumărându-se doar printre cei atraşi de vertijurile raţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă iar şi iar despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Bineînţeles, atare interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri nu-ţi garantează nicidecum starea de beatitudine. Uneori, din contră, te predispun la frământări, nelinişti şi suferinţă. Însă aceasta e o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.
Leo BUTNARU
ACROSTOL
(în loc de prefaţă)
Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot înadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Însă subsemnatul nu va încerca să-şi asigure eventualii intelocutori că dânsul ar dispune de o competenţă de prim-ordin în simbiozele obţinute în urma îmbinării rigurozităţii savante cu artisticul, abilitatea stilistică şi iventivitatea metaforică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau nepretenţioasa învederare a unor ipoteze imaginativ-deductive. Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. Astfel că, în esenţă, abordarea temelor-pivot ale filosofiei are mai curând un sens simbolic, metaforic, eseistico-artistic decât unul deschis-cognitiv. Prin urmare, cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filosofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificantă, stil, măiestrie etc.). Sunt, adică, eseuri ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic. Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filosofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine..._ pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine anume. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine”. Dar şi în acest caz de, ca şi cum, „egocentrism” lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii. Anume ei sunt ghizii (unii chiar demni de a li te adresa cu dantescul: Tu călăuză, domn şi tu maestru!) în periplul înţelegerii de sine care presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, la modul originar de manifestare, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi explica fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând a se menţine în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Pentru că eseurile în cauză nu pot pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungând doar la... iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e). Astea toate, ca obsesionale reveniri şi reluări de subiecte, decizând şi asupra genului de expunere cosmogramic realizat contrapunctic, în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica unitară a omului şi creaţiei sale. E de re-subliniat: în imanentul „dictat” al subiectivităţii auctoriale, adică – în limitele impuse, dar şi în manifestările „liberalismului” admis de cunoscuta regulă hermeneutică formulată de H.-G. Gadamer: „Este de ajuns să spunem că, dacă în genere se înţelege, se înţelege altfel” (de la un autor la altul, la alţii...). Iar în atare diversitate de altfel-uri nu poate fi vorba de a deduce, simplu şi comod, concluzii conforme principiilor unei logici rectilinii. De aceea cosmogramele (...omogramele!) au modestul scop de a aborda, reactualiza pentru eventualii interlocutori ceea ce este imposibil de obiectivat prin intermediul unor imagini, simboluri, structuri, sisteme conceptual-specifice, logice, „exteriorizate” prin mărturia scrisă secundată de grija de a evita formulările abscons-academice, raţionamentele dificile, strict teoretice, apelând la limbajul, aproape familiar, al dialogului implicit ca modalitate de expresie filosofică. Abordarea respectivă mai însemnând că eseurile ar fi ca şi cum nişte probe de gândire („gândirea puţină îl îndepărtează pe om de viaţă”, W. Gombrowicz), dar şi de simţire... artistică; sau, mai curând, nişte spaţii de re-gândire în baza unei informaţii mai mult sau mai puţin ample, însă fără a se miza pe un corpus teoretic excesiv. Ar fi, deci, textele medierilor poetico-„filosofice” între diverse genuri literare, în primul rând, şi artistice sau ştiinţifice, în general. (Ghilimelele le-am pus pentru ca noţiunea respectivă să nu pară prea pretenţios-academică.)
Pornind de la aceste premise, eseurile oarecum... a-tematice ar avea ca scop nu atât tratarea unui sau altui subiect, cât valorificarea intelectuală a existenţei în dimpreunul-a-fi autor-cititor ce au căzut sau au a cădea de acord că filosofia, în tot mai numeroasele şi diversele ei niveluri ideatice, presupune tendinţa şi strădania de a te înălţa deasupra ta însuţi, oferindu-ţi avans de efort cognitiv întru altfel de devenire, mai plenară, mai consistentă, ca mod de a raţiona, sistematiza şi formula preceptele epistemologice despre lume şi fiinţa umană. Un acord poate oarecum distanţat de categorica afirmaţia a Sf. Augustin conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire intelectuală capabilă să-i aducă omului adevărata fericire, autorul şi cititorul prenumărându-se doar printre cei atraşi de vertijurile raţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă iar şi iar despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Bineînţeles, atare interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri nu-ţi garantează nicidecum starea de beatitudine. Uneori, din contră, te predispun la frământări, nelinişti şi suferinţă. Însă aceasta e o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.
Leo BUTNARU
