Tatyana VECIORKA (Tolstaia) (1892 – 1965)
Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează ca poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Este printre cei care fondează grupul „Prietenia Literară „Alfa-Lira”, fiind şi unul din copreşedinţii „Atelierului poeţilor”. Se remacă şi prin lecţiile pe care le ţine în clubul artistic „Cârciumioara fantastică” ce era principala scenă propagandistică a „Comnapniei 410”. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentyev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice (în acea vreme, la Tbilisi apăreu vreo zece). Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. La Baku, Tatyana Veciorka îşi ia cel de-al treilea nume, Tolstaia (după soţ). Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Muraviov publicând în volumul „Lumea şi ceilalţi” (1920). Krucionîh include poemul ei „Involuntar” în propriul său volum „Zamauly I” (1919). Versurile Tatyanei Veciorka au mai fost publicate în almanahul Sofiei Melynikova „Cârciumioara fantastică” (Tbilisi, 1919), care reprezenta ca şi cum o esenţializare a „renaşterii tbilisiene” şi o apoteoză a experimentatoarei arte a cărţii de avangardă. Ultimul său volum de versuri, „O treime de suflet” (semnată: T. Tolstaia), îi apare la Moscova în 1927. De la sfârşitul anilor ’20, publică proză, biografii beletrizate, traduceri.
Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează ca poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Este printre cei care fondează grupul „Prietenia Literară „Alfa-Lira”, fiind şi unul din copreşedinţii „Atelierului poeţilor”. Se remacă şi prin lecţiile pe care le ţine în clubul artistic „Cârciumioara fantastică” ce era principala scenă propagandistică a „Comnapniei 410”. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentyev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice (în acea vreme, la Tbilisi apăreu vreo zece). Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. La Baku, Tatyana Veciorka îşi ia cel de-al treilea nume, Tolstaia (după soţ). Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Muraviov publicând în volumul „Lumea şi ceilalţi” (1920). Krucionîh include poemul ei „Involuntar” în propriul său volum „Zamauly I” (1919). Versurile Tatyanei Veciorka au mai fost publicate în almanahul Sofiei Melynikova „Cârciumioara fantastică” (Tbilisi, 1919), care reprezenta ca şi cum o esenţializare a „renaşterii tbilisiene” şi o apoteoză a experimentatoarei arte a cărţii de avangardă. Ultimul său volum de versuri, „O treime de suflet” (semnată: T. Tolstaia), îi apare la Moscova în 1927. De la sfârşitul anilor ’20, publică proză, biografii beletrizate, traduceri.
* * *
* * * * *
ELEVII ŞCOLII JURIDICE(1)
I
Plăcuta vară trecu şablonard, însă repede,
Plimbările cu barca împreună cu verişoara,
La amiază crichet sau tenis,
Iar după masă, în sala rotundă,
Guvernatorul fraţilor mei
Cânta şansonete doar bărbaţilor:
L’homme est une bête féroce,
Il vous percéra le coeur(2)...
Iar eu priveam la buzele lui
Ce ştiau prea multe
Şi nu credeam prosteştilor cuvinte,
Presimţind farmecul iubirii.
– În mult mai tandra, decât severa,
Dar poate că şi viceversa...
Altfel spus nu doream deloc
Să mă întorc la şcoală. Însă curând trebui, totuşi:
Deja întârziasem destul de mult.
II
Schimbându-mi hainele, trecui pe lângă „tocilari”,
Intrând în clasa noastră.
Dmitri mă puse la curent cu toate noutăţile
Şi înadins remarcase neglijent:
– Eu deja îi am pe cinci
De care-mi bat joc!
Mă întristai. Deocamdată
Eu nu-l aveam nici pe unul.
Apoi Dmitri făcu semn spre novice:
– Uite ăsta e destul de nostim,
El citi ceva mai puţin decât mine.
„Ceva mai puţin!
Fie, să vedem ce şi cum...”
Şi mă apropiai de noul panou.
III
Bălaiul privi şi zâmbi a râde,
Închise cartea – pare-se d’Aurevilly(3).
– Citiţi în timpul recreaţiei?
Sunteţi demn de toată lauda!
El era nespus de palid
Şi-n obrajii săi, parcă-n petale de albi trandafiri,
Lucea un licurici de o lumină roză.
Iar ochii – meduze albastre.
Zisei: „Aveţi ceva divin în făptură,
Însă ce anume – n-aş putea să spun!”
El, zgâriind cu cuţitaşul cotorul cărţii,
Reproşă cu melancolie:
– Iar gura dumitale-i ca un rombuleţ
Ce se deschide-n toate cele patru părţi.
Îi răspunsei tandru-condescendent:
– Înainte de a spune paradoxuri sau prostii
Totdeauna-i cazul să ne gândim puţin,
Alminteri nu-i exclus să şi greşim.
Dânsul păli şi eu mă mirasem
Că poate deveni şi mai livid decât era,
Apoi prinse a tuşi, şi
Pe batistă se-mprăştiaseră, precum
Nişte văcuţe ale Domnului,
Picături de sânge, lucioase.
IV
Toamna era prea timpurie
Asemeni morţii Mariei Başkirţeva(4),
Micii pomuleţi
Tremurau de frig, clătinaţi de vânt,
Pe rotundele pietre ale caldarâmului curţii
Pisoii rostogoleau nuci,
Iar eu mă plimbam prin sală, repetând latina.
La un moment dat, Serioja se apropie şi-mi încleştă degetele,
Poate că vrând să mă îngenuncheze.
Îi spusei moale, dar cu fermitate:
– Nu trebuie. Ştiu că sunteţi mai puternic decât mine.
Uşor, el îmi strânse mâinile, după care
Plecă în grabă,
Şi eu zâmbii:
Hazliu ar fi fost să mă tot maimuţăresc.
V
– Serioja, şi voi fetişcane drăgălaşe,
Îmbrăcaţi-vă pardesiurile mamelor
Şi să mergem la patinaj!
De pe splai
Lumea privea spre noi.
El era drăguţ, precum o cocotă ce-şi începe cariera.
Trasei cu ochiul sub borurile pălăriei rotunde,
Unde în voaleta întunecată, deosebit de galeş,
Albăstreau ochii
Şi, privind la colţurile buzelor rujate,
Şoptii, atingându-i uşor genunchii:
– Dacă aţi fi domnişoară,
Aş fi spus
Că doresc să vă iubesc, Melitta(5). –
Apoi, gândindu-mă puţin, adăugai:
– Dar poate nu.
VI
În dormitor
Îl sărutai pe Dmitri,
Iar lui Serioja-i întinsei mâna,
Pe urmă, parcă amintindu-mi de ceva,
Întrebai dezorientat, încruntându-mă:
– Dar parcă noi ne salutăm cu dumneata?
El tresări, plecând fără-a răspunde.
Iar în zori mi s-a-ntâmplat să-aud
Că cineva fusese dus la lazaret –
Istericale.
VII
A doua zi el se-apropie de mine
Şi-mi puse-n palmă un bilet de bancă.
– Aceasta-i datoria mea bănească.
Ridicai din umeri.
– Dar parcă-ar exista şi alte datorii?
După geam ningea,
Troienind vechiul manej.
Subţiri-îngheţatele lăbuţe ale pomilor
Se-acoperiseră de lână flocoasă,
Pe o ramură mai lungă
Un mic corb bolnav îşi înfoia vlăguit penetul.
VIII
Când, în următoarea zi de luni,
Dmitri intră în clasă,
Eu nu-l observasem deodată.
Urmăream cum o rază de soare
Rătăcea pe petele memoriilor mele.
Dmitri se-năbuşea:
– S-a-mpuşcat, bălaiul,
Chiar azi dimineaţă!
Se spune că mă îngălbenii la faţă.
Nu-i adevărat. Eram numai surprins.
– A murit?
– Se pare, nu...
– Fireşte, trase în inimă
Nu cu scopul să-şi dea duhul, ci
Doar dorind să probeze un rol nou.
IX
– Radlov Nikita, sunteţi chemat la telefon!
Unchiaşul Kirilâci mă însoţi pân-la gheretă,
Rămânând de-o parte.
– Vă ascult!
– Sunt mama lui Serioja...
Mă podidiră lacrimile.
– Sunteţi prietenul lui?
– Se pare, da.
– Ştiţi, el s-a-mpuşcat din cauza dumitale...
Vrusem să răspund,
Dar scăpai din mână receptorul.
Straniu.
Se spune că aş fi fost foarte palid?
Fleacuri! Pur şi simplu nu eram în apele mele.
X
Serioja stătea într-un salon aparte
Al Societăţii Sfântului Evgheni.
Zâmbind, mă privea de-a dreptul fericit.
Iar după orele de curs
Veneam să fac de gardă la spital.
– Aveţi o scrisoare de la Dmitri. Iat-o.
– Citiţi-mi-o, mie îmi vine greu.
„Reveniţi la noi, bălăiorule,
În fiece zi mă apropii de locul dumitale,
Mi-i trist să citesc acele cărţi,
Pe care le citisem împreună.
Însănătoşiţi-vă cât mai curând.
Serioja!”
XI
După geam o primăvară cu verde penet
Fremăta cuceritor şi negrăbită.
O păsăruică se zbenguia, sărind
De pe un ram pe altul.
În micuţi pantofi din pânză venise sora medicală,
Aducând un bulion mai proaspăt.
Apoi cu-atenţie închise uşa
Şi-i dispăruse hălăţelul alb.
Serioja bombăneşte fericit:
– Dacă doriţi, aş putea să vă povestesc... ceva...
Eu mă supărai:
– Nu-i cazul!
Ajunge s-o tot dăm în sentimentalisme
De cum vine înserarea.
Şi-ntoarsei comutatorul
Şi se făcu lumină.
(31 mai 1919)
_______
1. Poemul este inspirat din viaţa elevilor şcolii de juridică din Petersburg, situată (din 1835 – până la revoluţia bolşevică) lângă podul Panteleimonovsk, unde se află nostimul monument „Scatiu-Zglobiu” (Cijik-Pâjik), deoarece elevii respectivei instituţii erau porecliţi „scatii” din cauza uniformelor garnisite cu fireturi galbene. Aici au învăţat viitoare mari personalităţi ale culturii ruse: I. Aksakov, D. Nabokov, A. Serov, P. Ciaikovski...
2. „Omul e un animal feroce,/ El inima ţi-o poate sfâşia” (fr.).
3. Barbey d’Aurevilly (1808–1889) – poet şi beletrist francez, stilul căruia a fost definit drept „amestec de sânge şi miere”.
4. Maria Başkirţeva (1860–1889) – pictoriţă, descendentă dintr-o bogată familie nobiliară. Celebritatea i-a adus-o jurnalul său. Printre admuratorii ei au fost Guy de Maupassant şi Marina Ţvetaeva.
5. Melitta, Melissa – în mitologia greacă nimfă căreia i se atribuie descoperirea creşterii albinelor; patroana albinăritului.
I
Plăcuta vară trecu şablonard, însă repede,
Plimbările cu barca împreună cu verişoara,
La amiază crichet sau tenis,
Iar după masă, în sala rotundă,
Guvernatorul fraţilor mei
Cânta şansonete doar bărbaţilor:
L’homme est une bête féroce,
Il vous percéra le coeur(2)...
Iar eu priveam la buzele lui
Ce ştiau prea multe
Şi nu credeam prosteştilor cuvinte,
Presimţind farmecul iubirii.
– În mult mai tandra, decât severa,
Dar poate că şi viceversa...
Altfel spus nu doream deloc
Să mă întorc la şcoală. Însă curând trebui, totuşi:
Deja întârziasem destul de mult.
II
Schimbându-mi hainele, trecui pe lângă „tocilari”,
Intrând în clasa noastră.
Dmitri mă puse la curent cu toate noutăţile
Şi înadins remarcase neglijent:
– Eu deja îi am pe cinci
De care-mi bat joc!
Mă întristai. Deocamdată
Eu nu-l aveam nici pe unul.
Apoi Dmitri făcu semn spre novice:
– Uite ăsta e destul de nostim,
El citi ceva mai puţin decât mine.
„Ceva mai puţin!
Fie, să vedem ce şi cum...”
Şi mă apropiai de noul panou.
III
Bălaiul privi şi zâmbi a râde,
Închise cartea – pare-se d’Aurevilly(3).
– Citiţi în timpul recreaţiei?
Sunteţi demn de toată lauda!
El era nespus de palid
Şi-n obrajii săi, parcă-n petale de albi trandafiri,
Lucea un licurici de o lumină roză.
Iar ochii – meduze albastre.
Zisei: „Aveţi ceva divin în făptură,
Însă ce anume – n-aş putea să spun!”
El, zgâriind cu cuţitaşul cotorul cărţii,
Reproşă cu melancolie:
– Iar gura dumitale-i ca un rombuleţ
Ce se deschide-n toate cele patru părţi.
Îi răspunsei tandru-condescendent:
– Înainte de a spune paradoxuri sau prostii
Totdeauna-i cazul să ne gândim puţin,
Alminteri nu-i exclus să şi greşim.
Dânsul păli şi eu mă mirasem
Că poate deveni şi mai livid decât era,
Apoi prinse a tuşi, şi
Pe batistă se-mprăştiaseră, precum
Nişte văcuţe ale Domnului,
Picături de sânge, lucioase.
IV
Toamna era prea timpurie
Asemeni morţii Mariei Başkirţeva(4),
Micii pomuleţi
Tremurau de frig, clătinaţi de vânt,
Pe rotundele pietre ale caldarâmului curţii
Pisoii rostogoleau nuci,
Iar eu mă plimbam prin sală, repetând latina.
La un moment dat, Serioja se apropie şi-mi încleştă degetele,
Poate că vrând să mă îngenuncheze.
Îi spusei moale, dar cu fermitate:
– Nu trebuie. Ştiu că sunteţi mai puternic decât mine.
Uşor, el îmi strânse mâinile, după care
Plecă în grabă,
Şi eu zâmbii:
Hazliu ar fi fost să mă tot maimuţăresc.
V
– Serioja, şi voi fetişcane drăgălaşe,
Îmbrăcaţi-vă pardesiurile mamelor
Şi să mergem la patinaj!
De pe splai
Lumea privea spre noi.
El era drăguţ, precum o cocotă ce-şi începe cariera.
Trasei cu ochiul sub borurile pălăriei rotunde,
Unde în voaleta întunecată, deosebit de galeş,
Albăstreau ochii
Şi, privind la colţurile buzelor rujate,
Şoptii, atingându-i uşor genunchii:
– Dacă aţi fi domnişoară,
Aş fi spus
Că doresc să vă iubesc, Melitta(5). –
Apoi, gândindu-mă puţin, adăugai:
– Dar poate nu.
VI
În dormitor
Îl sărutai pe Dmitri,
Iar lui Serioja-i întinsei mâna,
Pe urmă, parcă amintindu-mi de ceva,
Întrebai dezorientat, încruntându-mă:
– Dar parcă noi ne salutăm cu dumneata?
El tresări, plecând fără-a răspunde.
Iar în zori mi s-a-ntâmplat să-aud
Că cineva fusese dus la lazaret –
Istericale.
VII
A doua zi el se-apropie de mine
Şi-mi puse-n palmă un bilet de bancă.
– Aceasta-i datoria mea bănească.
Ridicai din umeri.
– Dar parcă-ar exista şi alte datorii?
După geam ningea,
Troienind vechiul manej.
Subţiri-îngheţatele lăbuţe ale pomilor
Se-acoperiseră de lână flocoasă,
Pe o ramură mai lungă
Un mic corb bolnav îşi înfoia vlăguit penetul.
VIII
Când, în următoarea zi de luni,
Dmitri intră în clasă,
Eu nu-l observasem deodată.
Urmăream cum o rază de soare
Rătăcea pe petele memoriilor mele.
Dmitri se-năbuşea:
– S-a-mpuşcat, bălaiul,
Chiar azi dimineaţă!
Se spune că mă îngălbenii la faţă.
Nu-i adevărat. Eram numai surprins.
– A murit?
– Se pare, nu...
– Fireşte, trase în inimă
Nu cu scopul să-şi dea duhul, ci
Doar dorind să probeze un rol nou.
IX
– Radlov Nikita, sunteţi chemat la telefon!
Unchiaşul Kirilâci mă însoţi pân-la gheretă,
Rămânând de-o parte.
– Vă ascult!
– Sunt mama lui Serioja...
Mă podidiră lacrimile.
– Sunteţi prietenul lui?
– Se pare, da.
– Ştiţi, el s-a-mpuşcat din cauza dumitale...
Vrusem să răspund,
Dar scăpai din mână receptorul.
Straniu.
Se spune că aş fi fost foarte palid?
Fleacuri! Pur şi simplu nu eram în apele mele.
X
Serioja stătea într-un salon aparte
Al Societăţii Sfântului Evgheni.
Zâmbind, mă privea de-a dreptul fericit.
Iar după orele de curs
Veneam să fac de gardă la spital.
– Aveţi o scrisoare de la Dmitri. Iat-o.
– Citiţi-mi-o, mie îmi vine greu.
„Reveniţi la noi, bălăiorule,
În fiece zi mă apropii de locul dumitale,
Mi-i trist să citesc acele cărţi,
Pe care le citisem împreună.
Însănătoşiţi-vă cât mai curând.
Serioja!”
XI
După geam o primăvară cu verde penet
Fremăta cuceritor şi negrăbită.
O păsăruică se zbenguia, sărind
De pe un ram pe altul.
În micuţi pantofi din pânză venise sora medicală,
Aducând un bulion mai proaspăt.
Apoi cu-atenţie închise uşa
Şi-i dispăruse hălăţelul alb.
Serioja bombăneşte fericit:
– Dacă doriţi, aş putea să vă povestesc... ceva...
Eu mă supărai:
– Nu-i cazul!
Ajunge s-o tot dăm în sentimentalisme
De cum vine înserarea.
Şi-ntoarsei comutatorul
Şi se făcu lumină.
(31 mai 1919)
_______
1. Poemul este inspirat din viaţa elevilor şcolii de juridică din Petersburg, situată (din 1835 – până la revoluţia bolşevică) lângă podul Panteleimonovsk, unde se află nostimul monument „Scatiu-Zglobiu” (Cijik-Pâjik), deoarece elevii respectivei instituţii erau porecliţi „scatii” din cauza uniformelor garnisite cu fireturi galbene. Aici au învăţat viitoare mari personalităţi ale culturii ruse: I. Aksakov, D. Nabokov, A. Serov, P. Ciaikovski...
2. „Omul e un animal feroce,/ El inima ţi-o poate sfâşia” (fr.).
3. Barbey d’Aurevilly (1808–1889) – poet şi beletrist francez, stilul căruia a fost definit drept „amestec de sânge şi miere”.
4. Maria Başkirţeva (1860–1889) – pictoriţă, descendentă dintr-o bogată familie nobiliară. Celebritatea i-a adus-o jurnalul său. Printre admuratorii ei au fost Guy de Maupassant şi Marina Ţvetaeva.
5. Melitta, Melissa – în mitologia greacă nimfă căreia i se atribuie descoperirea creşterii albinelor; patroana albinăritului.
* * *
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU
