„DE CE – ABC?”
(Dialog cu Leo Butnaru)
– Observând palmaresul creaţiei tale cu peste 50 de volume, cu înscrierea ta în multe antologii, cu traduceri în aproape douăzeci de limbi şi cu premii de la US din Moldova dar şi de la US din România, nu crezi că autorităţile ar trebui să-ţi fie recunoscătoare şi să-ţi dea mai multe drepturi?…Chiar ce drepturi au scriitorii moldoveni?
– Care autorităţi?... În ultimii ani, cele mai multe cărţi le-am editat în dreapta Prutului, astfel că nu prea ştiu ce să punctez la „Drepturile scriitorilor moldoveni”. Mă interesează, eminescian opinând, doar ceea ce s-ar numi: scriitor român şi punctum. Nu obişnuiesc să mă refer la pluralul... singular al colectivităţii scriitoriceşti. Munca noastră e una personală, a creatorului „într-un singur exemplar”. Colectivitatea scriitoricească te sustrage de la Cuvânt (Logos), cel care a fost la Început şi cel care va fi la Sfârşit. Probabil, unul şi acelaşi.
– Urmărind capitolele din volumul ,,Lampa şi oglinda” în legătură cu orgoliul şi harul scriitorului, te întreb dacă găştile literare există şi în Moldova? Eu am sesizat două… tabere…
– Comunic în special cu colegii din dreapta Prutului şi cu cei din Interriverania Prutonistreană care, în concepţia mea, sunt scriitori români autentici. Mă gândesc la colegii şi prietenii grupaţi în jurul revistelor de la Chişinău „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (Bălţi), „Stare de urgenţă” (Chişinău-Bucureşti) şi chiar la cei de la revista tinerilor autori „Clipa”. Indiferent de vârstă, ei alcătuiesc o stare de creaţie. Iar despre Uniunea Scriitorilor din Moldva nu mă simt tentat să (mai) vorbesc. Ca şi cum ar fi, pentru mine, un capitol închis. E multă tristeţe şi anchilozare acolo... E chiar şi ceva „ieri brejnevist”, statutul ei fiind unul din cele mai nedemocratice (spre exemplu, a fost exclusă, tacit, urzupator, clauza că preşedintele nu poate fi ales decât pe două termene, ca în lumea civilizată). Şi totuşi, dacă e să ne referim la ceea ce numeşti găşti, mă ajută să răspund un confrate, Eugen Lungu, sagace critic literar, care scria în replică celor de pe versantul opus: „Apariţia antologiei „Literaratura din Basarabia în sec. XX” a probat şi altceva decât un secol de literatură – ea a adâncit şi mai mult clivajul dintre cultură şi subcultură. Zarva cea mai mare împotriva celor 12 volume a venit de la liziera literaturii, de la condeierii cu mormane de opuri dar fără operă. Agitaţia lor concertată, un fel de paradă a mediocrităţilor, a accentuat, dacă mai era nevoie, statutul lor de marginali. Luat aparte fiecare dintre ei era un ins cu o anume bibliografie; adunaţi împreună ei materializează un fenomen. Al lumii paralele cu literatura. Cu cât vâlva e mai mare, cu atât mai mult iese în relief esenţa acestei mase gri care interesează prezentul doar statistic, iar viitorul… mai vede el!” Iar „lumea paralelă” de la Uniunea Scriitorilor din Moldova cuprinde cam trei sferturi din membrii ei... Iar eu, ca să revin cu unele accente, pot trage concluzia-răspuns (şi... răspundere) că nu am făcut parte din găşti, dar, uneori, ca şi acum de altfel, am resimţit, resimt efectul de grup. În sens benefic, deoarece accept apropierea de un grup, mai mult convenţional, ceea ce, mai direct vorbind, ar însemna cei care plăsmuiesc nişte reviste care îmi plac, pentru care scriu, de care aminteam mai sus.
– Într-o carte de-a mea, subliniam marea importanţă a caracterului, mai ales la scriitori. Sunt vremurile noastre compatibile cu caracterul ? De fapt, ce primează la omul literelor? Caracterul sau opera?
– Nu cred că există scriitor valoros fără caracter. Greu să-ţi imaginezi vreo personalitate în dispensă de caracter forte. Caracterul înseamnă distincţie – de a simţi, reacţiona, de a scrie, de a crea (inclusiv alte caractere), de a aborda şi rezolva probleme socio-existenţiale, de a te poziţiona şi reacţiona faţă de puterea politică. În subtextele operei unui scriitor există, obligatoriu, şi amprentele caracterului său. Citisem undeva că numărul de adjective sau substantive utilizate, în engleză, pentru descrierea caracterelor ar fi de circa 18 mii. E drept, esenţiale sunt cam 49 de trăsături. Dar, oricum, uite aici litreratură, domnii mei! Atâtea nuanţe, atâtea posibilităţi de accentuare, reliefare, manifestare... Chiar şi în vremurile noastre corupătoare, ruinătoare de caractere...
– Hemingway afirma că un scriitor, după terminarea textului, este şi trist, şi fericit. Cum se simte Leo Butnaru în faţa foii albe ? Dar după finalizarea textului ?
– În faţa filei albe vin deja oarecum pregătit, „instigat”, provocat de o metaforă, de o idee. Când nu am ceva din cele amintite, trăiesc deplina fericire a libertăţii, bucuria de a citi şi reciti, de a umplea, în timpul lecturii, zeci de fişe cu note. Încă din studenţie, de prin 1968, sunt un împătimit al fişierului. Pentru că scrisul are şi partea lui regizorală, să zic, tehnică – nu? Scrisul e inspiraţie, dar şi combinaţie. Pentru că nu (doar) inspiraţia provoacă proverbialele 99% de transpiraţie. Iar după terminarea textului trăiesc o stare de continuitate spre alt text. Permanent, am o întreagă proiecţie de teme in nuce, dar şi teama că nu voi reuşi să ajung la toate.
– Ce-a reprezentat femeia în viaţa, în creaţia ta?
– Uneori – Muza, alteori – …Hurmuza, adică nu doar inspiratoarea, ci şi creatoare de proză a vieţii (şi viitoarei morţi...). Uneori – luciditatea, alteori – absurditatea, şi aceasta – de asemenea inspiratoare, emulativă. Este Femeia-Poezie care, precum cea din textul Ea şi coperta a IV-a: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ ,Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice/ scoţând degetul printre file/ şi arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Femeia este interlocutorul în eterna problemă a dragostei, când „Între inimile noastre/ doar un fir de nisip/ poate să încapă/ – din el/ perlă ar putea să nască/ dar şi pustiul cu el poate-ncepe”, ca să mai amintesc şi de acest poem, pe care l-am scris acum treizeci şi ceva de ani. În fine, nu ştiu dacă Henrik Ibsen, aflându-se singur în faţa unei femei irezistibile, ar fi rostit ceea ce avea să scrie: „Cel mai puternic om din lume e cel cu desăvârşire singur”...
– Ai fost primit în US din Uniunea Sovietică, în US din România, în US din Moldova, eşti membru al Academiei Avangardei Ruse, al PEN – Centrului Moldova…O experienţă de excepţie…Cum le-ai putea descrie pe fiecare din aceste instituţii ? Întâmplări, oameni, evenimente…
– Probabil, e aici şi o umbră de glumă – cum să acuprinzi, descriptiv... neantul atâtor instituţii?... Dar, dacă e să întrebăm şi să răspundem serios, referinţele, directe sau implicite, apar în jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor”, „Perimetrul cuştii”, „Drumul cu hieroglife”, în cele cinci cărţi de dialoguri (interviuri) cu zeci şi zeci de personalităţi ale scrisului panromânesc, în cărţile mele de eseuri, în care am inclus texte sugerate de diverse probleme şi manifestări ce ţineau de instituţiile amintite. Este anume ceea ce exprimă unele titluri ale volumelor mele de dialoguri – „Prezenţa celuilalt”, „Spunerea de sine”, „Micşorarea distanţei”, iar primul din serie se numea „Răspuns şi răspundere”; ba chiar şi titlul celui mai recent volum de interviuri: „Răspund, deci exist”... Este norocul de a fi cunoscut mari personalităţi ale diverselor culturi. Colaborări, colegialitate, prietenii... Traduceri reciproce. Deschideri spre lume. Şi prezenţa ta în lume. Şi acut-jubilativa conştientizare a faptului a ceea ce a însemnat să cadă un imperiu, un lagăr politic, să cadă comunismul: suntem liberi şi trebuie să învăţăm a folosi la maximum această libertate.
– Te pasionează Avangarda Rusă. Dar avangarda românească este oare cunoscută în lume ?
– Înainte de a-ţi răspunde, am făcut o mică operaţiune de căutare pe web a referinţelor despre „romanian avangarde” şi „russian avangarde”. Rezultatele sunt, respectiv: 120 000 (pentru noi) şi 2 170 000 (pentru ei). Sau să cătăm în limba în care a fost scrisă respectiva literatură: „avangarda română” – 110 000 (fără ghilimele) şi 4 866 (cu ghilimele); la „русский авангард” (avangarda rusă) – respectiv, 3 118 513 şi 81 307. Chiar şi cu iminentul factor aleatoriu inclus, şi aceste constatări spun ceva, – nu? De ani de zile, întreţin o corespondenţă implicată în actul traducerii, întru elucidări de teze şi antinteze, subtexte şi nuanţe, cu colegi din Rusia, însă care predau cursuri de avangardă rusă în Germania sau Spania. Să fim siguri că sunt şi prin SUA, Marea Britanie etc. Ca să nu mai vorbim de cei de la Moscova, Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Tambov, unde există catedre specializate în avangardă etc. Avangarda rusă e o fenomenologie uluitoare, avându-i de protagonişti, la diverse etape ale ei, pe Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Burliuk, Şklovski, Jakobson (futurişti, cubofuturişti), Mandelştam, Ahmatova, Gumiliov, Odoevţeva (akmeişti), Esenin, Şerşenevici, Mariengof (imaginişti), Severeanin (egofuturist), Bagriţki, Selvinski (constructivişti), Harms, Vvedenski, Zaboloţki (OBERIU – arta reală)... În afara grupărilor, dar implicaţi în avangardă au fost şi Pasternak, Ţvetaeva... Nu găsiţi aici autori atinşi de geniu sau chiar geniali? Plus faptul că începuturile avangardei ruse sunt fixate în anul 1908, când studentul V. Hlebnikov publică în revista petersburgheză „Vesna” (Primăvara) proza ritmică „Ispitirea celui păcătos”, iar secretarul de redacţie al acestei publicaţii, V. Kamenski, constată că: „Pictura şi poezia au conştientizat libertatea lor” (ca motto al cubofuturismului). Iar avangarda românească are un anume ecart faţă de respectiva mişcare literară europeană... Unde mai punem că unii din protagoniştii avangardei de la noi au ajuns în... avangărzi „străine”, au scris în alte limbi, pe când avangarda rusă nu se concepe în afara limbii ruse, în care au muncit cu ingeniozitate şi tenacitate, în care au verbocreat cu pasiune şi debordantă inventivitate chiar şi unii dintre autorii care au emigrat. Ar fi multe de discutat, de specificat la acest capitol. De altfel, am făcut-o nu o singură dată în mai multe eseuri.
– Am citit ,,leologismele’’ tale…Sunt extraordinare…Cât datorezi înţelepciunii lui Cioran, înţelepciunii antice?...
– În tinereţe, citeam şi reciteam cugetările lui Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld. Apoi cărţile din celebra colecţie „Cogito” a editurii „Albatros”. Ceea ce, însă, nicidecum nu înseamnă că îmi pusesem gând special să învăţ a scrie eu însumi maxime, aforisme. Mai curând, pentru mine adagiul a venit ca un... adagio, prin intermediul poeziei şi nu al raţionării la rece. Încă din perioada uceniciei literare, am avut o predilecţie nedisimulată pentru poemul laconic şi foarte laconic. Iată un distih din 1976: „Cu faţa ta crispată de ură/ nu păta lumina”. Sau un final de poem scurtisim din prima mea carte: „Cum e, trac-to-ris-te,/ – toată ziua să vezi ciocârlia,/ dar să n-o auzi?” Astfel că adagiul, fost adagio poetic, pur şi simpul nu era decât o metaforă ce „evada” din genul ei, pomenindu-se în spaţiile ceva mai „reci” ale lucidăţii, ale ludicului. Am tot lăsat prin fişier, prin caiete multe gânduri aruncate aşa, la întâmplare, iar acum vreo 15 ani, mi se pare, când mergeam spre Botoşani cu prietenii mei ieşeni, ne-am oprit la Hârlău, unde, de obicei, ne beam „tradiţionala” cafea în preajma minunatei Biserici Domneşti. La un moment dat, în vitrina unei librării... Trebuie să spun că jumătate din spaţiul fostei „librării întregi” era deja alocat pentru sediul filialei nu mai ştiu cărui partid... Aşadar, în vitrină văd „Dicţionarul de neologisme” şi, brusc, mă întreb: de ce nu aş aduna eu notele, gândurile de care pomeneam mai sus într-un „Dicţionar de leologisme”? Mai în glumă, mai în serios, le-am spus despre aceasta prietenilor Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon, ei... au căzut de acord, şi... – cam asta e. Mă bucur că ţi-a atras atenţia trecerea de la adago la adagiu...
Dar, la capitolul datorii, ar trebui specificat ceva important: fiecare dintre noi, autorii de azi, trebuie să recunoaştem cu... recunoştinţă că în constituirea noastră profesională, ca destin, se află, implicit, şi munca multor mari autori ai lumii şi, noi, prin ce facem, trebuie să reîntoarcem ceea ce am primit şi mai primim ca dar ales.
– Având o operă şi, prin ea, un mare prestigiu, nu te-a tentat politica ? N-ai fi putut face mai mult pentru cultură ca deputat sau ca senator ?
– Probabil, literatura este cea mai geloasă, cea mai posesivă preocupare umană, te vrea integral, cu tot timpul şi spaţiul sufletului tău. Dar nu numai atât: mi se pare a fi şi cea mai captivantă. De ce ţi-ai trăi viaţa în amuzantul, ilarul, guralivul plictis al „profesionismului” politic? Apoi, de regulă, omul de artă implicat în politică eşuează. Să ne amintim de Dante. El a fost primul nenorocit de politică. Dar parcă am putea aduce puţine exemple din eşecurile scriitorilor implicaţi în politica din România sau Republica Moldova? Grav e că, de cum sunt catapultaţi din politică, scriitorilor prind a li se vedea certe semnalmente de ratare sau retardare în creaţie.
– Nu te-a bătut gândul să fii, pe vremea opresiunii sovietice asupra ţării tale, un alt Octavian Goga, care să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România ?
– Pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem la facultate şi, îndârjit şi fascinat, am purces a mă autoinstrui, a face studii de literatură universală, dar, mai ales, încercând să înţeleg contemporaneitatea scrisului lumii, la Bucureşti se întâmpla o mare descătuşare spirituală, inclusiv poetică, publicându-se minunata colecţie „Luceafărul”. Debutau, se afirmau Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Gabriela Melinescu, Mihai Ursachi, alţii. Aveam acces la primele lor cărţi, vreo doi ani procurându-le şi la Chişinău (curând, autorităţile comuniste au închis raionul de carte românescă), apoi la Odessa, Cernăuţi, Moscova, Leningrad... Prin urmare, nu mai puteam merge pe urmele lui Octavian Goga, chiar dacă îl citeam, îl cântam, îl comentam, însă de modele îmi etrau alţi poeţi. „Devoram” minunatele colecţii, perfect valabile şi azi, „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”... Ceea ce, însă, nu înseamna că eram rupt de năzuinţele patriotice ale unei părţi a intelectualităţii din Basarabia: în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime. În ce priveşte ceea ce numeşti cutezanţa de a duce „ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România”… Pare-se, e cunoscut cazul basarabenilor Ghimpu şi Usatiuc, când unul din ei, cerând audienţă la Ceauşescu, a tot fost amânat câteva zile, pentru ca, în fine, să i se spună: „Lăsaţi, tovarăşe, demersul la noi şi veţi primi răspuns”. Demersul era unul despre ce ar trebui să facă România pentru ajutorarea românilor din Basarabia, pentru eventuala reunire, pentru... Şi care credeţi că a fost răspunsul promis de cancelaria lui Ceauşescu? Un răspuns-denunţ la KGB... Ajuns la Prut, petiţionarul basarabean este arestat la vama Ungheni. Urmează un proces de răsunet în Chişinău, Ghimpu şi cu Usatiuc, care alcătuiseră şi un „guvern din umbră”, alegându-se cu grele condamnări în Gulag... Aşadar, îţi imaginezi ce „floare la ureche” era să duci şi să aduci ceva din România?... Prin 1964, studentul Mihai Moroşanu a fost condamnat la închisoare doar pentru faptul că şi-a „dezorientat” colegii, în timp ce profesorii Institutului Politehnic mergeau să depună flori la monumentu lui Lenin, el îndemnându-şi camarazii să depună florile la monumentul lui Ştefan cel Mare... Dar câte alte cazuri de persecuţie, de ingerinţe ameninţătoare din partea KGB-ului!... Cam astfel se încheiau atunci speranţa şi frăţia noastră: prin încătuşare... Dar uite că nici azi încă nu ne-am prea descătuşat, pe ambele maluri... Dar, în acelaşi context, în sens de întâmpinare, e perfect logică şi repoziţionarea întrebării tale, iubite confrate: De ce, exact în aceleaşi vremuri, la Bucureşti sau Iaşi, Craiova sau Cluj, Focşani sau Galaţi, în toată geografia şi... conştiinţa românească, nu au apărut scriitori-patrioţi care „să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România” şi din România – în Basarabia?... De ce nu se vorbea în şcoala socialistă românească despre Moldova Estică, de ce nu pomenea de Basarabia presa românească, radioul, televiziunea?... Grele întrebări... Apăsătoare... Şi astăzi când, iată, patria mamă România vrea sî ne reunim prin... regim de vize, întreţinut cu atâta străşnicie... Nu-ţi pare de râsul gâştelor care au salvat Roma?... Dar cine va salva România, dimpreună cu Moldova Estică?...
– Oare pe voi, trăitorii din Moldova, experienţa balaurului totalitarist comunist cu două capete, unul rusesc, celălalt moldovenesc, nu v-a obligat să fiţi duplicitari, nu v-a îndemnat să scrieţi mai încifrat sau să aveţi o mare literatură de sertar?
– În ultimile două decenii de existenţă a Uniunii Sovietice nu te mai obliga nimeni, totul mergând cam spre indiferenţă, apatie, bancuri despre orice ins politic, despre situaţia de facto etc. Dacă nu ţineai să faci carieră, puteai să te manifeşti oarecum liber, ştiind că eşti şi urmărit, şi ascultat, şi îndosariat, însă nu puteai fi arestat. Unii intelectuali, inclusiv scriitori, s-au ţinut departe de colaborarea cu regimul, au evitat oportunismele. Alţii, din contră, pe când bolşevicul suprem al RSSM, Ivan Bodiul, tuna şi fulgera de la tribună contra naţionalismului, românismului, ei parcă l-ar fi susţinut, ticluind texte despre Lenin, partid, calomniind românii şi România. Mai grav, se dedau pedofiliei ideologice, să zic, băgând în căpşoarele copiilor textuleţe, cântecele stupide despre marele cârmaci Vladimir Ilici, despre ce bine e în Uniunea Sovietică, despre... Dar literatura de sertar a fost puţină. Ca şi în România, de altfel. Pe de altă parte, în URSS nu mai erau la modă dezmăţurile encomiastice gen florilegiile dedicate lui Ceauşescu şi PCR. Colaborau, de cele mai multe ori benevol, doar lichelele şi ariviştii. Existau şi încifrări, însă, nu peste mult timp, la sugestia hipervigilenţilor mankurţi, ele erau sancţionate. Au fost retrase din librătii şi topite cărţi de Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovshi, Ion Vatamanu... Nu a mers deloc uşor nici colecţia tinerilor de atunci „Debut”, cărţile noastre fiind ţinute cu anii în sertarele editurii. Apoi să nu uităm că Republica Populară, apoi – Socialistă România era o ţară independentă, pe când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – o colonie, totuşi, dintr-un dublu imperiu, rus şi sovietic. Plus lichelismul autohton, cozile de topor de diverse calibre. Unele din astea, cozile, sunt bine mersi şi astăzi, vădindu-şi ablităţile de oploşire oportunistă, pe care şi le-au grădinărit pe timpuri, chiar trecând drept (strâmb!) „patrioţi români”...
– Acum însă – cred – totul s-a schimbat…Chiar şi idealul scriitorului din Moldova? Care o mai fi acest ideal?
– Probabil, trebuie întrebaţi diriguitorii Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, dacă cei de pe listă au sau ba idealuri. Când eşti liber, trebuie să încerci a-ţi da cât mai deplin măsura harului tău. Pentru fiece scriitor din Moldova Estică, idealul... ideal ar fi, ar trebui să fie să ajungă un foarte bun scriitor român, recunoscut ca atare în pretutindenea limbii lui Eminescu (dar – de ce nu? – şi a lui Enescu).
– Câţi prieteni adevăraţi ai în acest moment? Prieteni care să se bucure de/pentru CELĂLALT?…
– Nu duc o contabilitate… Pot constata doar că, în casa noastră, la sărbătorile de famile, nu vin obligatoriu doar scriitori. Printre prietenii noştri, vechi, excepţionali, buni, generoşi, avem medici, cineaşti, ingineri, pictori, profesori, oameni simpli, ca ieri, azi angajaţi în activităţi capitaliste, să zicem. Am prieteni buni şi în dreapta Prutului... Iar în ceruri deja dăinuie umbrele de aur ale altor prieteni, cu care ne apropiaserăm sufleteşte pe când, cum scria un coleg, eram tineri şi aveam de unde muri. Apoi, ar fi nedrept să nu spun că am mai mulţi colegi tineri care mi-au devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au prefaţat cărţi, au scris despre ele, sunt primii cititori ai mai multor texe pe care le prezint la revistele pe care le vârfuiesc dânşii cu multă inteligenţă şi profesionalism.
– Cât de mari sunt diferenţele între scrisul tău din tinereţe faţă de cel de astăzi ? Dacă sunt…
– Diferenţa e una sensibilă: scrisului din tinereţe îi lipseşte armătura experienţei, ca esenţă, pe care aveam să o acumulez peste ani. Ca să nu vorbim – vorbind, totuşi! – şi de obligatoria profesionalizare. Dar, în mare, eu, cel ajuns deja la mai multe decenii de existenţă literară, rămân fidelul... discipol al debutantului, tânărului scriitor care am fost... Sper că nu ne-am dezamăgit, mutual...
– Ne amintim că Blaga era foarte meticulos în creaţie, dar şi în păstrarea însemnărilor despre el din ziare, cărţi şi reviste. Îşi pregătea, s-o spunem, posteritatea?… Tu cum scrii şi cum îţi pregăteşti…posteritatea ?
– Nci o posteritate nu va rezista contra încălzirii globale, globalizării uniformizatoare şi, peste câteva milioane de ani, definitivului apus al soarelui. Oricât de orgolioşi am fi, să nu luăm în deşert preceptul ecleziastic: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Sau doar – de curent literar vânare... Unde mai punem că nu sunt excluse, în acea „posteritate”, mutaţii psiho-entropice, să zic, uluitoare, în urma cărora codul-receptor al celor din viitor va fi cu totul altul, incompatibil cu modulaţiile informaţionale, inclusiv cele ale literaturii, pe care le lăsăm noi. Astfel că nu se ştie cam câţi din miile şi miile de autori ai contemporaneităţii noastre vor fi incluşi, ca interes, în ceea ce în teoria informaţiei se numeşte: „Mărime fundamentală care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”. Şi acest/ acel element, pentru a fi transmis, mă tem că, mai întâi, va trebui să fie tradus sau trecut dintr-un cod în altul. Şi nu e sigur dacă posteritatea va avea timp şi chef să se ocupe şi de ceea ce a rămas de la noi... Dar, probabil, este important să ştim a ne pregăti nu atât posteritatea, cât chiar ziua în care trăim, scriem, citim, conversăm, ne bem paharul bucuriei sau amarului. (Însă văd că de la posteritate ajung la un fel de... post-ereticitate, ca să îndrăznesc a verbocrea ceva extra-DEX...)
– Un scriitor prolific este un grafoman? Punem semnul egal între PROLIFICITATE şi GRAFOMANIE ? Critica, dar şi creatorii, n-ar trebui să clarifice nuanţele ? Tu cum vezi chestiunea?
– Probabil, critica a şi clarificat ceva important, şi mai clarifică, în cazurile zecilor de volume ale lui Balzac sau Proust, Tolstoi, Turgeniev sau Dostoievski. Poate că şi în cazul interminabilului roman al lui Musil „Omul fără însuşiri”… Dar Shakespeare, Goethe?… Sau, dintre contemporani, americanul John Uprike. Dar fulminantul, neobositul Umberto Eco? Concluzia ar fi una: aceştia şi atâţia alţii au fost şi sunt scriitorii marilor însuşiri. În plan autohton, în respectiva ecuaţie s-ar încadra doi scriitori prolifici – Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, „Scrierile” acestuia ajungând, în 2005, la 46 de volume... Prin urmare, să ne referim la... ortomani, nu la grafomani, – ca să zic uşor baladesc pe plaiurile unde a fost izvodotă „Mioriţa”. Dar, în general, în literatură, în artă, acolo unde contează individualitatea creatoare, este spaţiul (sau chiar, se mai zice, universul) în care „semnul egal” nu există, nu e funcţional...
– Marea literatură rusă care, sunt sigur, a fost ţâţa de la care ai supt cultură adevărată, ca şi literatura românească, au stat la temelia formării viitorului scriitor Leo Butnaru? Cine şi cum te-a influenţat?
– Marea literatură, ca asumare conştientă de studiu, cunoaştere, iniţiere profesională, „a venit” abia după ce am citit (după 17 ani) marii autori români, după ce am început a face şcoală serioasă la excepţionala revistă „Secolul 20” (unul din magiştrii mei!), după ce i-am citit pe uimitorii poeţi traduşi în celebrele colecţii „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Şi cele două sau trei volume de „Poezie germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”. Apoi mi-a dat mari bătăi de cap (plăcute...) „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută în 1969 – adică, exact când „îmi trebuia” – eram student la anul doi jurnalism şi filologie. Apoi, lucrurile ce veneau dinspre literatura română şi cele ce adiau dinspre literatura rusă au ajuns la concomitenţă şi coexistenţă, la o conlucrare şi sinteză, atât în conştiinţa şi luciditatea mea, cât şi în subliminal. Pe la 18 ani deja puteam citi coerent şi eficient în ruseşte, mă apropiam de avangardă şi de samizdat. Pe atunci, ca o jalonare de bibliotecă, să zic, apăru şi fenomenala „Panoramă a poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Iar dacă ar fi să numesc şi ceea ce venea din(spre) literatura rusă şi nu numai, ar trebui să scriu un ego-tratat de recunoştinţă. În fine, alte evenimente ale formării mele mi le-am consolidat ca un autodidact sadea, ca un autoghidat de propria intuiţie, – pentru că la facultate ni se spuneau prăpăstii.
– Datorită situaţiei deosebite a ţării în care te-ai născut, nu s-a putut scrie un roman fluviu despre trăirile de excepţie ale unui intelectual şi ale unui popor care au suportat urmările celui de-al doilea război mondial, luptele interne dintre adepţii stalinismului şi cei ai capitalismului, luptele dintre adepţii unirii cu România şi separatişti, luptele cu?…Dar câte n-ar fi de scris ! Nu s-a încercat măcar o epopee…ştiind că avem doar una în româneşte…,,Ţiganiada”? Ce ştii că s-a făcut în acest sens?
– De multă vreme nu-mi mai pun întrebări şi nu caut răspunsuri doar în context basarabean. Situaţia e, vorba neamţului, spiegel im spiegel (oglindă în oglindă). Cum de s-ar fi putut întâmpla în stânga Prutului ceea ce era imposibil în dreapta acestui râu care încă ne mai temem că ar putea deveni apa sâmbetei? Răspunsurile ar fi cam cele pe care le schiţează şi Eugen Negrici în volumul „Iluziile literaturii române”, în capitole şi subcapitole intitulate: „Faza fundamentalistă. Marele pogrom al cărţii româneşti şi consecinţele lui: distrugerea fundamentelor unei istorii literare”; „faza falsei destalinizări”; „etapa confuză a noii glaciaţiuni”... Unele lucruri, şi nu puţine, cred, le-am spus în cartea publicată anul trecut la Iaşi „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, altele ar putea fi găsite şi în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, apărut de asemenea în 2008 la editura „Ideea Europeană”. Cu alte cuvinte, încercăm să ne dumerim şi să răspundem la obsedantul, ncruţătorul: DE CE? Barem în ceasul al 12-lea...
– Dacă ai face un top al primelor 20 de scriitori ai lumii, ai pune acolo şi un român ? Dar topul primilor zece scriitori români ar cuprinde nume din Moldova ?
– Dintre poeţi – sigur. Iar dintre reprezentanţii celorlalte genuri – scriitori românii afirmaţi în alte ţări: Ionesco, Cioran, Eliade... Din Moldova Estică, în context panromânesc?... De asemenea ar rezista un nume-două.
– În 1993, Nicolae Manolescu afirma că Leo Butnaru are o ,,reputaţie” mai mică decât valoarea lui…Acum, în 2009, a ajuns reputaţia la nivelul valorii sau a depăşit-o?
– Nu sunt eu cel indicat să mă pronunţ în astfel de subtilităţi. Pot constata doar că unele din volumele mele au fost prefaţate cu înţelegere de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu şi Lucian Alexiu. S-au referit la scrisul meu Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu, Constantin Ciopraga şi Adi Cusin, Gheorghe Istrate şi Dan Stanca, Liviu Grăsoiu şi Lucian Vasiliu, Gellu Dorian şi Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu şi Barbu Cioculescu, Octavian Soviany şi Dan Mănucă, Ştefan Borbély şi Mihail Gălăţanu, Ioan T. Morar şi Ioan Groşan, precum şi mai mulţi colegi din stânga Prutului, la opiniile cărora ţin – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Vasile Romanciuc, Em. Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu... Nu ştiu dacă nu e nemodest, însă voi reproduce o apreciere a regretatului Cezar Ivănescu din prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”: „Leo Butnaru i-a dedicat Hypatiei un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
– Este o întrebare pe care o aşteptai…şi nu a venit…Care?
– Păi, hai să o inventăm ad hoc. Una despre un început oarecare. Spre exemplu, de ce ordinea primelor litere din alfabet e ABC şi nu ACB sau CBA?... Or, la o adică, alfabetul putea începe cu oricare altă vocală sau consoană. Dar Marele Anonim al potrivirii alfabetice anume astfel a decretat: ABC. De unde se şi ajunge la literatură, destin de scriitor, la limba şi patria română, la lumea mare... Pentru că despre ele am discutat, nu?
C. I. Uşurelu
Portret de Octavian Onea
