20 DE ANI DE LA PLECAREA LUI ION VATAMANU

OMUL ŞI POETUL SPECTACULOS

Ion Vatamanu (1937–1993) a fost un om şi un poet spectaculos. Şi la singular, şi la plural. Ambii. Nu de puţine ori, surprinzător în opţiuni, preferinţe, afirmaţii, „pretenţii” tandre, spuse cu voce uşor cântată, jucată-modelată, articulată, cu inflexiuni de virtual actor de convingătoare probă. (De altfel, era unul din cei care îşi citea splendid poemele.) Nu de puţine ori – reiau contrapunctic nuanţarea – părea a se afla pe o scenă, pe un podium imaginar, de unde, neostentativ, parcă ar fi predicat, ar fi „indicat”, re-modelat, opinat – uşor sau ceva mai ferm – contradictoriu. În compania lui, viaţa devenea... shakespeareană, adică – teatrală. Dar nu înfrumuseţată cu tot dinadinsul, ci înnobilată. Mai ales, în tinereţile sale de poet deschis modernităţii, bărbat înalt, cu conturul feţii gen byronian, precum surprinzător de adevărat (şi, concomitent, uşor ficţional, creator, adică) l-a surprins pictoriţa Elena Bontea într-un portret, pe care nu mă tem a-l crede – raritate (...de plasticitate); un portret poate că chiar... celebru. Posibil. Istoria mai e în permanentă (şi prezentă, la zi) plămadă, iar la timpul oportun va pune accentele necesare, va semna decizii, ca şi relativ... definitive.

Ion Vatamanu era un generos. Inclusiv, cu mai tinerii săi colegi, despre cărţile din colecţia „Debut” ale cărora a scris în „Tinerimea Moldovei”, întreţinând o rubrică specială, zisă „Viaţa cuvântului”. Astfel că, astăzi, nu cred că, din perspectivele şi retrospectivele vârstei şi creaţiei sale, Ion Vatamanu ar fi căutat motive de replică, de ceartă cu mai tinerii colegi nonconformişti, „neascultători”, ca şi... ireverenţioşi faţă de gloriile parcă stabilite odată pentru  totdeauna, clasicizate. Dar, iată, cam spulberate. Unele – pe drept, ce mai... Nu, Ion Vatamanu n-ar fi mers în răspăr cu postmoderniştii, contrafortiştii... Pentru că, în juneţile sale, la timpul debutului scriitoricesc, a fost acaparat şi ghidat de scrisul modern al lumii, primele sale cărţi învederând versul de o factură deschisă contemporaneităţii transfrontaliere, trans-URSS-iste, trans-realist socialiste... Plus traducerile din marii poeţi de factură sui generis primenitoare, de o stilistică şi o metaforă fascinante – poeţi greci, americani, în special. Şi eu am scris, atunci, despre cărţile sale, inclusiv despre cele de dragomanie. Peste ani, „mă ameninţa” oarecum... voit-copilăreşte-mofturos-înduioşător (şi aici era jocul şi farmecul firii sale de artist sensibil) că da, numaidecât va reveni la prozodia de factură modernă, se va relua pe sine, cel din anii şaizeci-şaptezeci, că... Însă timpul, destinul nu mai avură răbdare ca Ion Vatamanu, care sunt sigur că ni s-ar fi re-înfăţişat din nou, pe nou, surprinzător – altul, acelaşi; shakespearean-teatral şi bărbăteşte byronean. Spectaculosul om şi poet Ion Vatamanu. Despre care, din mai multele întâmplări de pomină, farmec, netrecătoare savoare, voi povesti, aici, una. De prin părţile noastre, ale teleneştenilor. Mai bine zis, o întâmplare dintre punctul A – satul Mândreşti şi punctul B – centrul raional Teleneşti. Sau, invers plasate, punctele. De unde, la 20 de kilometri, peste Răut, se află Negurenii mei de baştină.

Astfel, prin 1975 sau 1976, poate, venisem aici, acolo, cu televiziunea – scriitori, oameni de artă, ansamblul „Folclor” la întâlnire „cu truditorii satelor”, în acel caz – cu locuitorii Mândreştilor, vatră  aflată la 8 kilometri de Teleneşti, orăşel-centru raional în hotelul căruia eram cazaţi. Pentru că, o zi, trebuia să repetăm spectacolul radioasei întâlniri, iar a doua zi – să imprimăm.

Ei bine, cât repetarăm noi în casa de cultură, afară se lăsase iarna adevărată, cu o ninsoare, cu o zăpadă care nu pot fi invocate decât cu un truism: ca în basme, cum s-ar zice. Ieşim, mesim, revenim, repetăm iar, ne încălzim cu un pahar-două, iar la un moment dat colegul Ion Vatamanu face către mai marele satului, preşedintele de soviet sătesc: „Aveţi o sanie cu cai frumoşi, mândri?” Cum să nu se găsească la Mândreşti aşa ceva? Sigur că da! (În caz contrar, trebuie să schimbi numele satului, nu alta...) Astfel că foarte curând eram urcaţi în fânul din coşul unei sănii cu trăpaşii ce aveau gâturi de lebede... cabaline – Vodă, Vatamanu, preşedintele şi subsemnatul. (Ion C. Ciobanu plecase să-şi vadă Budăii de baştină.) Facem turul satului, suim, coborâm pe relieful colină-defileu al satului de codru, de două, trei sau, posibil, patru ori Vatamanu sau Vodă zicând: „Opriţi aici!”

Oprirăm la casa aleasă şi intrarăm. Era a unei familii tinere, ce abia intrase în noua locuinţă în vara trecută. Avea doi copii, familia. Lăsăm, cu autograf, câte o carte. Stăpânul, bineînţeles, nu avea numai casă, ci şi beci. Etcetera. Şi tot aşa, mai „năvălim” şi prin alte gospodării. Era deja târziu. În una din case dăm de Vasile Iovu şi alţi colegi de-ai săi, care îi ziceau din nai, vioară şi alte unelte (în)fermecătoare. Bu-u-n! Stăm cu ei, mai cântăm. Se face miez de noapte. Trece de el. Ţin minte sigur – se făcuse aproape de ora două. Spre dimineaţă, adică. Preşedintele ne propune să ne cazeze, de mas, într-o casă de gospodari. Dar, ţi-ai găsit! Spectaculosul şi imprevizibilul coleg Ion Vatamanu unde face, dezaprobator, ferm: „Nu, noi mergem la hotel, la Teleneşti!” Cum, la ora asta?... Dar, mă rog, dacă musafirii doresc, preşedintele cheamă o maşină. „Niciun fel de maşină!” face iar Vatamanu. „Mergem pe jos!” Oamenii buni şi primitori rămân cu gura căscată... Şi de uimire, şi de somn. Mai încearcă să ne convingă că, tovarăşi scriitori, până la Teleneşti sunt 8 kilometri distanţă, e iarnă, e aproape trecut de două spre dimineaţă, e... Nu, Vatamanu nu cedează. Lui Vodă şi mie – ce ne rămâne, decât să fim solidari cu surprinzătorul, spectaculosul nostru coleg şi inegalabil prieten?

Prin urmare, sania ne scoate la marginea Mândreştilor, de unde noi, trei crai, o luăm spre Teleneşti. Noapte – nimic de zis – frumoasă, cu lună. Geroasă. Dar aceasta contează mai puţin – vinul fusese bun şi la discreţie. Numai că e cam lunecuş. Ion Vatamanu, cel mai înalt dintre noi, avea, bineînţeles, pasul pe potriva staturii. Pe când nenea Gicu, Gheorghe Vodă, filotimul meu (uneori se autoironiza, spunând că, în înălţime, are un metru jumătate cu tot cu bască!) cam rămâne în urmă. Din când în când, îl auzim râzând. Păi, aluneca şi cădea. Fără să scoată mâinile din buzunarele paltonului, făcea eforturi acrobatice să se ridice pe picioare. Reuşea. De fiecare dată.  Dar drumul e lunecos în continuare. Etcetera. Înaintăm. Eu cu Vatamanu discutăm despre Filimon Bodiu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, chiar prin aceste locuri luptase, bărbăteşte, cu puterea sovietică. Înarmat. Etcetera.

Discutăm noi, dar ne şi îngândurăm, astfel că, la un moment dat, întreb, nu obligatoriu sută la sută în glumă: „Ioane, dar dacă apare acum, aşa, un lup, ce ne facem?” La care omul replicii bine găsite, Vatamanu, răspunde îndată: „Las’, nu-ţi fă griji, se satură cu Vodă!” Întorc capul – Vodă e cam la 10-15 metri în urma noastră – „urmă” clară, înlunită. Fermecătoare, nu altceva. Ca să mai folosesc un truism. Ne oprim şi-l aşteptăm. Şi-i povestim la ce „concluzie” am ajuns: va fi jertfit lupului. Hohotim! Ce mai dispoziţie! Literară, aş putea spune. Artistică. De creaţie. Pentru că eram cu doi colegi, artişti adevăraţi, cu care făceam cale dinspre Măndreşti spre Teleneşti.

La hotel aveam să ajungem cam pe la trecut de ora trei. E-hei, vremuri-vremuleţe, tineri ani ai mei! Şi-ai lor, ai colegilor, bunilor mei prieteni – Gheorghe Vodă, filotimul, şi Ion Vatamanu, la care, când mă gândesc, îmi amintesc şi de spusele unui alte coleg de-al nostru: eram tineri şi aveam de unde muri… Ion Vatamanu care, despre prima mea carte, scrisese un articol ce se intitula: „Unde să duc o albină?” Unde?... La stupi, la urdinişul casei sale. La prisaca frumuseţilor, dulceţurilor, literaturii, artei. La prisaca, la stupii amintirilor. Unele – dulci, altele – amare. Pentru că vor urma şi altele.