POETUL DINTR-O GENERAŢIE DE PRUNCI CĂRUNŢI

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost poetului voia să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru,  Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, I. Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Leo Butnaru şi Liviu Damian, 1976

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian (13 martie 1935 – 20 iulie 1986) rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul ce ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record. În „Poezii de duminică” i-am publicat pe Lucian Blaga, George Bacovia, George Topârceanu, B. Fundoianu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, pe alţi clasici, dar şi pe colegii noştri din Interriverania Aureliu Busuioc, Nicolai Costenco, Nicolai Esinencu, Arcadie Suceveanu, alţii, Liviu Damian şi Dumitru Matcovschi fiind, din păcate, cei care încheiau „plutonul” – curând editura avea să-şi sisteze activitatea (nu fără „contribuţia” activă, ultimativă, presantă a conducerii USM, a preşedintelui ei!), colecţia în care apăruseră peste 250 de mii de exemplare de florilegii de poezie – dispărând şi ea. „Dispărea”, să zic, şi o întreagă pinacotecă remarcabilă, deoarece în prezentarea grafică a seriei artistul-fotograf Nicolae Răileanu propunea sugestivele pânze (…polisemantice) ale lui Andrei Sârbu. În fine, e de menţionat că „Poezii de duminică” (unul din naşii ei fiind colegul Ioan Mânăscurtă, directorul editurii) a reprezentat fructificarea în anumită continuitate a unui efort coerent, susţinut în regim de urgentă, spuneam, întru necesitatea de-slavonizării bibliotecilor publice şi a celor personale din Estul Moldovei, deci şi României.

*

Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, când l-am văzut pe Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la vreun cenaclu literar? Pentru că pe atunci, în Chişinău, activau mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” la Biblioteca Naţională… La acea vreme de, încă, relativ dezgheţ aflat pe ultima-i postată – partidul avea să-i pună capăt cât de curând –, dezgheţul zis „hruşciovist”, chiar şi după ce, în 1966, Nikita Hruşciov fusese înlăturat de la putere, însă şi pe când se mai afla la pupitru ducele comunist se cam înfierbântase rău în luptele războiului rece dintre Est şi Vest; la acea vreme mai activau cenacluri literare şi la Medicină, şi la Politehnică, însă, peste un an-doi, ele aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaţionalizare, când, la aceste instituţii de învăţământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz şi jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la ţară şi care nu prea cunoştea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaţionalizare.

Mai apăruse un cenaclu literar şi la Casa Municipală a Tineretului, ce se afla undeva pe locul actualei clădiri a Ministerului Justiţiei, însă, se părea, el era cu voie de la partid, ba mai mult – de la K.G.B., pentru a se afla ce şi cum se mai întâmplă printre tineri. Poate din acest motiv nici n-a dus-o sau – „n-a fost” dus prea mult, curând dispărând. Pentru că în acele vremuri post-dezgheţ începuse a se strânge şurubul ideologic. Pe la noi, locatarii căminelor studenţeşti, deja prinseră a se arăta făţiş şi aroganţi fel de fel de „reprezentanţi” ai renumitelor organe represive kaghebiste, unii dintre ei repezindu-se spre tranzistoare – la modă pe atunci – şi cercetând la ce post se află indicatorul de scală: Iaşi, Bucureşti?... Se mai interesau ce fel de cărţi procurăm noi, la ce ziare şi reviste suntem abonaţi – până prin 1968, poate că şi ’69 încă, pe dulapurile din odăile noastre se mai întâlneau colecţii ale „României literare”, „Luceafărului”, „Contemporanului” de la Bucureşti, dar care, după năvala ochilor răi, au dispărut ca luate de vânt. Le-am tot tăbârcit noi spre satele şi casele de ţară de unde purceseserăm la învăţătură… Apoi mi-am dat seama că pe unii dintre inopinaţii cercetaşi prin camerele de cămin îi văzusem şi pe la şedinţele de cenacluri… Astăzi, unele nume de juni aspiranţi la stele printre rândurile scrise le regăsesc pe un afiş „de epocă”, elaborat comme il faut, după toate tipicurile tipografice, cu Arborele Eminescu al lui Aurel David dominând emblematic peste necunoscutele prenume şi nume de cenaclişti-neofiţi…

Aşadar, presupun că tocmai la vreo şedinţă de cenaclu l-aş fi văzut şi pe Liviu Damian întâia oară, pentru că unii poeţi porniţi pe cale consacrării erau bineveniţi printre colegii-răcani în eventuala cavalerie cu Pegaşi şi Bucefali. Sau, probabil, la vreo discuţie de la Secţia Poezia a Uniunii Scriitorilor, aflată atunci în actualul sediu al Muzeului Naţional de Arte, în preajma „Casei Presei” – la acele dezbateri de lansare sau „afundare” a manuscriselor debutanţilor eram admişi şi noi, necunoscuţii sau foarte vag cunoscuţii după primele publicaţii pe care reuşiserăm să le tipărim în ziarul „Tinerimea Moldovei” sau săptămânalul „Cultura”. Poate că şi în revista „Moldova”. Apoi Liviu Damian remarcase un coleg de al nostru de grupă, pe Mihai Ştefan-Poiată, însoţindu-i cu cuvinte de încurajare un grupaj de versuri publicat în „Tinerimea Moldovei”. Am impresia că Liviu Damian chiar era mândru de această promovare şi conta pe viitorul de poet al lui Mihai, însă acesta, nu mult după debut, se lăsă de poezie, dedându-se contrabasului, lipit de coapsa de lemn a acestuia şi, la drept vorbind, le stătea bine ambilor – înalţi, bine făcuţi, tineri şi, bineînţeles, fascinaţi de muzică. Ştefan-Poiată apărea pe scena Casei de Cultură a Universităţii. Dar, abandonând poezia, peste o vreme Mihai trecu la proză. Alţi cenaclişti, însă, pur şi simplu şi-au denunţat relaţiile „publice” cu muzele Parnasului, retrăgându-se în clandestinitatea propriilor taine. Pentru că, în perioada – ba chiar epoca! sfârşitului anilor ’60 – începutului anilor ’70, multă lume tânără şi ceva mai avansată în ale culturii scria versuri. Unii tineri sau „eterni debutanţi” publicaseră texte demne de atenţie, însă, mai apoi, nu s-a mai auzit de ei ca alpinişti ai Olimpului. Unii dintre ei ar fi putut ajunge poeţi buni, dar… La acea vreme, scriau, unii reuşind să şi publice versuri, Petru Comarovschi, Liviu Belâi, Iuliu Gheorghiciuc, Aurel Revenco, Nicon Pâslaru, Valeriu Turea, Lora Pleşco, Valeriu Banaru, Valentin Filipschi, Gheorghe Dolghi, Constantin Tănase, Valentin Bumbac, Constantin Procopie (de la istorie), Gheorghe Rău, Ion Gavriliuc, Alexei Călcâi şi Ion Răzlog de la Medicină, Domnica Stegărescu din Suhuluceni, Teleneşti, Gheorghe Poştaru, Ana Radu şi alţii, alţii de care nu s-a mai auzit ca poeţi… Da, au fost destul de numeroşi cenacliştii acelor vremuri care, dincolo de primele lor încercări literare, pe care aveau să le abandoneze definitiv (putea fi la mijloc ceea ce Ghennadi Ayghi numea „autoepuizare de unică folosinţă”), vădeau mai curând dragoste de, pur şi simplu, poezie, proză, decât har de a le crea. Atât în privinţa celor care vor persevera, cât şi a celor care vor abandona cele legate de scris ca literatură, creaţie („personală”), am impresia (am doar impresia, pentru că, fireşte, nu mai am şansa de a cunoaşte starea de fapt din interiorul... vârstei juvenţiei) că lucrurile s-au cam schimbat şi, astăzi, cel care îşi prezintă încercările literare la vreun ziar nu mai e terorizat de spaimă, cel puţin de emoţia ce dă oarece frizoane când acele încercări sunt prezentate la un examen de supremă importanţă. Plus minunea poştei electronice care îţi expediază oriunde textele, iar tu însuţi, indiferent ce ar crede exegeţii, ţi le poţi plasa pe un blog personal, iar de eşti binişor asigurat cu ceva finanţe – pe un site întreg, luxos, fastuos, simandicos, provocator etc. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că ai şi ajuns scriitor, dar, pentru unii, e un mijloc de a-şi satisface orgoliul. Chiar şi de grafomani. Dacă de altceva nu sunt în stare... Plus (ca mare minus?...) că astăzi nu mai funcţionează, ca pe timpuri, instanţa aşa-numitor consultanţi literari, pe la ziare, reviste, pe la Uniunea Scriitorilor. Chiar şi la edituri, e greu să se găsească un redactor (serios) care nu doar redactează, ci ajută pe un debutant sau altul să dea formă primei sale cărţi; să pună în evidenţă un fost manuscris ca îndreptăţit să se numească chiar aşa: carte.

Dar dincolo de cei care au abandonat scrisul din diverse motive, bineînţeles că alţii, după debutul lor confuz şi neremarcat la nivel valoric, şi-au încropit o carieră mărginaşă de stihuitori, cea de poeţi nestându-le în puteri. S-ar putea spune că şi acestea au fost, adică, debuturi fără urmări, încheiate, dacă nu cu abandonuri, cum se întâmplă, spuneam, – cu nematurizare... perpetuă „încheiate”. În listele membrilor Uniunilor Scriitorilor de la Chişinău şi Bucureşti se întâlnesc destule nume de „creatori” ca şi eşuaţi, niciodată ajunşi scriitori sadea.

*

Dezgheţul hruşciovist i-a permis lui Liviu Damian să se afirme relativ liber, fără a i se invoca stigmatul fiului de condamnat politic (tatăl său, fost director de şcoală în Strâmba, fusese deportat pe 10 ani în Siberia). Fără acea provizorie deschidere spre adevăr şi, deci, spre omul de valoare, ar fi fost de neconceput ca tânărul scriitor să ajungă membru de partid (1964), redactor şef-adjunct al revistei „Nistru”, redactor-şef la Comitetul de Stat pentru Edituri – acesta chiar că era un post de vârf! Apoi secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii  Scriitorilor. E drept că, din vreme în vreme, Liviu Damian mai şi cocheta (încruntat) cu ideologia timpului, dând întinsul poem „Mai întâi” despre Lenin, apoi un text în versuri despre eroismul pe pământurile desţelenite ale Kazahstanului („Un spic în inimă”), dar, în principiu, rămânea autorul demn de respect, net superior cântăreţilor în strună comunistă, precum ar fi fost Arhip Cibotaru sau Gheorghe Ciocoi, Irina Stavskaia sau Agnesa Roşca etc. În firea dihotomică a lui Damian balanţa adevărului artistic înclina mai mult spre valoarea românească, în particular, şi cea universală, în general. În consensul ultimei afirmaţii mă gândesc la traducerile sale din poezia lui Yanis Ritsos („Măreţele ferestre”), cea a lui Pablo Neruda („O sută de sonete de dragoste”) în care apar incontestabile virtuţile instrumentării artistice superioare, fiind remarcabil distinctul şi distinsul limbaj al traducătorului. Eu pun aceste lucrări în linia celor orientate, conştient, spre modernizarea discursului poetic în Estul Moldovei, alias României, Liviu Damian reuşind să convingă cititorul, nu atât suspicios sau capricios, cât dezorientat de modelele păşuniste omniprezente pe aici în acei ani, – să-l convingă că versul liber posedă o muzicalitate proprie mai specială, derulată pe un ritm interior îndreptăţit de mişcarea sensibilităţii. M-am referit de mai multe ori la aceste cărţi, am şi scris despre ele (dar şi despre „Partea noastră de zbor”, volumul său de poeme apărut în 1975) în presa timpului, apoi în volumul de eseuri „Umbra ca martor” (1991), menţionând că Liviu Damian era conştient că atât poezia sa, în partea-i mai elevată, cât şi traducerile la care recurgea din  proprie iniţiativă, nesolicitat de vreo editură, erau acţiuni de sensibilizare a gustului şi inteligenţei eventualului cititor pe care şi-l dorea cu adevărat iniţiat, select.

Pe când împărţeam acelaşi birou în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, mi-a fost dat nu o singură dată să văd adevăratele efuziuni de bucurie ale lui Liviu Damian, când întâlnea textele vreunui poet redutabil, de care se ataşa… imediat! A fost cazul cu câteva poeme excelente ale mexicanului Marco Antonio Montes de Oca, pe care mi le-a citit în traducerea sa şi care au şi fost publicate în ziarul la care eram responsabil de sectorul artă-literatură. O, cu cât entuziasm le vorbea el despre ce înseamnă metafora lui Montes de Oca lui Pavel Cristov, redactorul-şef, dar şi pictorului Andrei Ţurcanu, pentru ca acesta să găsească ilustraţii adecvate spiritului poemelor traduse. Ba chiar a adus la redacţie un album cu imagini emblematice din cultura Maya, ceva cu piramidele Teotihucan, altele, din care au şi fost alese câteva.

În genere, Liviu Damian se arăta un bun cunoscător în ale gazetăriei, îi plăcea să elaboreze aspectul paginilor sale de poeme sau de publicistică împreună cu secretarul de redacţie, cu pictorul. Cu voia domniilor voastre, şi cu subsemnatul. Damian nu se mulţumea cu faptul ca textele să-i fie pur şi simplu publicate, plasate în pagină, ci ţinea să-i fie puse şi în valoare, ca şi cum scoase „în relief”, oferite în mod special cititorului, să-i trezească acestuia interesul chiar de la primul contact vizual cu ele.

Traducerile erau o expresie sui generis a ceea ce s-a numit scriscetitul. Iar Liviu Damian citea mult, având mereu apetit pentru cărţi bune care, aproape ca în adagiul lui Marx, pare-se, îi deveneau sclavi. Adică cititorul nu ezita să facă fel de fel de notiţe pe pagini, iar rândurile volumelor de eseuri, spre exemplu, păreau a fi colorate într-un adevărat curcubeu: unele cu roşu, altele cu albastru, mai celelalte cu verde şi tot aşa într-un larg registru tematic. Odată, la „Tinerimea Moldovei”, văzând o carte „pictată” în acest mod, chiar l-am întrebat dacă, atunci când revine la… curcubeul bibliografic, ştie de ce a marcat unele rânduri cu o culoare, pe altele – cu altele etc. A zâmbit uşor histrionic, uşor mefistofelic (chiar aşa părea, de cele mai multe ori, enigmaticul surâs al lui Damian), spunându-mi ferm-convins: „Taica ştie. Ştie ce şi cum”. [Ce contrastant suna acest „Taică” autohton cu obsesiva adresare „Starik”, de care nu s-a despărţit niciodată Pavel Boţu… „Starik” şi „starik”, nimic mai mult… Adresarea de generic a lui Bogdan Istru era „Tinere!”, cea a lui Gheorghe Vodă – „Leule!” (indiferent dacă te chema Ion sau Aurel etc.)] Ei bine, eu nici până astăzi nu sunt sigur că poţi să-ţi aminteşti de ce, pe aceeaşi pagină de carte, unele fraze, alte fraze, mai celelalte fraze sunt subliniate în diverse culori. Poate că Liviu Damian avea o metodă a sa, proprie şi… netransmisibilă, iar culorile ţineau care de importanţa ideii, care de metaforă, care de sentiment, care… mai de care – presupun eu, iar dacă Liviu Damian nu ar fi plecat atât de devreme, bineînţeles că nu aş fi rezistat ispitei de a reveni la curiosul şi exoticul mod de evidenţiere, accentuare, ad memoriam, pro domo sua etcetera.

Pe lângă faptul că avea o bibliotecă personală consistentă, Liviu Damian împrumuta cărţi de la mai mulţi colegi, astfel că, la plecarea sa spre lumea stelelor, unii dintre aceştia se gândeau dacă ar putea să-şi recupereze cumva volumele împrumutate. De ce nu?… Eu unul m-am pomenit într-o situaţie similară după trecerea la cele veşnice a lui Victor Teleucă. Din vreme în vreme, colegul venea în ospeţie la fiica şi ginerele cu care suntem vecini de bloc pe strada Sadoveanu. Ieşea la plimbare cu nepoţelul, uneori îmi telefona, printre altele întrebându-mă ce cărţi am mai procurat, pentru ca, atunci când îl interesa ceva, să străbată curtea dinspre prima spre a patra scară, venind în ospeţie, împrumutând un volum sau altul. După despărţirea de el, spuneam, jurnalul lui Fernando Pessoa mi l-a returnat deja ginerele poetului, care l-a găsit în biblioteca de pe bulevardul Renaşterii, fost al Tineretului. În alte situaţii însă, vreo carte sau alta rămâne ne-returnată din motivul că sau găseşti că e… neserios să-i rogi pe îndureraţii apropiaţi ai colegului dispărut să o caute unde s-ar gândi ei că poate fi, sau că, pur şi simplu, dacă rogi aşa ceva, respectivul volum să nu mai poată fi găsit. Mie personal mi s-a întâmplat (prima variantă: nu am mai rugat) cu „Pendulul lui Foucault” al lui Eco, rămas în casa unui coleg plecat la 60 de ani spre tărâmurile umbrelor, dar mai înainte – cu două volume de filosofie chineză antică, acestea, în ruseşte, rămânând în biblioteca unui drag coleg de la Iaşi, Ioanid Romanescu: ne gândeam să le traducem şi să le publicăm la fosta editură „Princeps”. Şi are dreptate cel care ar zice: Ce înseamnă o carte pe lângă o viaţă de om, de scriitor răpus prematur?!... Nu s-ar putea spune că ar însemna chiar nimic, o carte bună, dar totuşi, puţin în comparaţie cu viaţa omului…

La rândul său, Liviu Damian avea grijă să-şi trimită unele cărţi ale sale confraţilor din dreapta Prutului, unii dintre aceştia, corecţi, ataşanţi, semnalându-i că au primit coletele, mulţumindu-i, găsind cuvinte potrivite de apreciere, precum o făcea Ioan Alexandru, în 1985: „Iubite frate Liviu Damian! Cu iubire ţi-am citit din operele alese cu soţia mea, bucurându-ne de strofele ziditoare de suflet şi grai pe mai departe în duhul clasicilor noştri şi ai lumii”. Cu opt ani mai înainte, în 1977, Marin Sorescu îi mulţumea pentru „Mândrie şi răbdare”. Iar în decembrie 1983, la isprăvirea pământească a lui Nichita Stănescu, Liviu Damian scria în „România literară”: „Ce să fac, Nichita, cu acel ultim autograf de la tine, pe care nu-l mai pot reciti, că-i scris sub aripa fulgerului negru, autograf pe care îl voi păstra ca pe o garanţie că, dacă ne-om întâlni, ne-om recunoaşte?”