Dorul nestrămutate de colectivism, de hurtă apare
nu doar în cazul strict-postmodernist, ci şi în unul, sau din interiorul postmodernismului
(autohton), sau paralel acestuia (nu se ştie exact ce şi cum), cunoscut,
iniţial-distinct, ca Fenomenul Echinox. Zău că deja prinde a supăra inflaţia de poeţi,
şiruri întregi, care se dau – nimic altceva, altcumva – decât... echinoxişti şi
gata! Pentru ei, probabil, atât de feluriţi, şi ca formulă, şi ca dotare, a
spune că sunt echinoxişti e o garanţie că lumea îi va lua, apriori, pe cuvânt
de onoare, de valoroşi incontestabili. Mort-copt, valoroşi, în pofida
indicaţiilor experienţei axiologice! În fine, o astfel de inflaţie echinoxistă,
de multe ori fără… echinoxism, nu e decât o umflare de balon al relaxărilor
valorice, în care încape orice, înainte de toate – mult aer. Este uimitor cum, adevăraţii echinoxişti, unii
dintre ei – de-a dreptul iluştri, nu încearcă să facă lumină în ceea ce a
devenit o modă pentru unii, de a se declara echinoxişti, fără a avea nimic în
comun (şi în valoare particularizatoare) cu nobila fenomenologie generată de
celebra revistă studenţească clujeană.
Da, dragă Leo,
RăspundețiȘtergerede departe se vede mai bine!