UN CLASIC AL LITERATURII RUSE: IVAN BUNIN

*     *     *

Cupa cu vin întunecos zeiţa tristeţii mi-o-ntinse.

Bând vinul, fui cuprins de-o mortală vlăguire.

Şi, zâmbind glacial, imperturbabil, zeiţa zise:

„Dulce-i îmbătătoarea-mi otravă.

E din loazele de pe mormântul iubirii”.

*     *     *

În miez de noapte ies din casă,

Pe pământ paşii îmi sună îngheţat,

Stele-mpresură neagra grădină,

Iar pe-acoperişuri – paie albind:

Al nopţii doliu dăinuind dungat.

1888

*     *     *

Pe subcerescul stei, unde furtuni

Şuieră-n azurul orbitor –

Sălbatic, puturos azil de vulturi.

Ca pe apa rece beau setos

Furtuna munţilor şi libertatea,

Veşnicia ce mai zboară pe aici.

1889

*     *     *

Ce aspru-i totu-n jur, sub troiene,

Ce vânătă e seara, ce loc posomorât!

În geroasa beznă roşesc tandru, duios

Geamurile sărăcăcioaselor bârloguri

Din cătunul amărât.

Nordica noapte încet şi straşnic

Îşi înalţă măreţia şasie, chioară.

Ce dulce mi-e în geroasa beznă,

Aici, în vizuina meu de fiară!

1889

*     *     *

Intrai la ea în miez de noapte.

Dânsa dormea – luna bătea

În geamul larg – şi lumina

Al plapomei atlaz de nea.

Şi cum era-ntinsă pe spate,

Se bifurcau nuzi sânii grei –

Şi-ncet, precum apa-ntr-un vas,

Stătea viaţa-n somnul ei.

1898

Daghestanul

 

Fii atent, te sprijină mai tare-n scări.

În defileu e noapte, cascadele vuind.

           Şi până la cer stânci învălmăşite

Stau pe margine – perete neclintit.

Iar peste ele – stele – diamante depărtate.

Iar la pieptul lor, în bezna-sălbăticiune,

Stă calul: dragon cu  mii de ochi

Cuibărit acolo-n înălţime.

1903-1906

Vedere de pe corabie

Pentru viaţă – viaţa! Iată valuri înspumate

Bătând în ţărmuri vineţii, de piatră.

Iată rămăşiţele unei nave distruse demult…

Dar cine jeleşte marinarii înecaţi odată?

Pe nisipul umed, la soare se usucă oase…

Dar peste ele – cerească mângâiere, azur,

Mai e-mprospătătoare briza de dimineaţă –

Şi bucură ochii albul oaselor risipite-n jur.

1906-1907

 

Stepă

             Corbul siniliu îşi desprinde de stârv

Clonţul roşu şi veghează atent.

Pe când alţii privesc rău, croncănitor,

Iar tufişul freamătă, dement.

Siniliul corb bea ochişorii până-n adânc,

Adună tributul de oscioare uitate.

Plaiul meu, iubita mea baştină,

Milenara mea pustietate!

1912

Testamentul lui Saadi

             Fii generos ca palmierul. Iar de nu eşti în stare, fii

Tulpină de chiparos, drept şi simplu – distins.

1913

 

Vela

            Pe vela mea sunt cusute stele

            Şi naltă e, şi albă, şi întinsă,

Printre ele faţa Maicii Domnului

Străluceşte blândă şi distinsă.

Şi ce mi-i că deja se-ndepărtează

Tot mai mult ţărmul, că nu-l voi zări?!

Pal-subţire luminează cornul

Lunii tinere în apusul de zi.

1915

*      *      *

Tapetele albastre s-au decolorat,

Icoane, cadre-dagherotip au fost scoase, –

Doar în locuri unde-au atârnat ani la rând

A mai rămas albastru în nuanţe ceţoase.

A uitat inima, ah, inima a uitat

Multe din cele pe care, iubind, le-a cântat!

Numai celor care nu mai sunt printre noi

Le-au mai rămas urmele de neuitat.

31.I.1916

Luna

Va veni şi Noaptea mea. Noapte lungă, mută,

La sorocul pus de Domnul, creator de minuni,

Şi-atunci un alt astru se va-nălţa peste genuni.

– Luminează tu, Lună, ridică-ţi cât mai sus

Chipul dăruit de Soare ca un semn ce spune

Că Ziua mi s-a stins, dar urma mi-a rămas în lume.

15.IX.1917

*     *     *

O, bucuria culorilor! Iarăşi şi iarăşi

Azur cernut prin al grădinii aur întomnat,

Arzând tremurat şi liliachiu,

De parcă ar privi îngerii din înalt.

O, bucuria bucuriilor! Doamne,

Imensa bunătatea a Ta eu cred, eu ştiu

Că-mi va reînturna-n paradisul pierdut

Speranţele juneţii şi visul târziu!

24.IX.1917

*      *      *

Prin livada pustie, lumina ce o străbate,

Trec prin noianul de frunze foşnitoare.

Ce bucurie stranie încerci

Când calci trecutul în picioare!

Ce scump îţi pare să-ţi aminteşti

Ceea ce nu preţuiai odinioară!

Ce durere dulce, în speranţa

Că poate mai ajungi în primăvară!

3.X.1917

*      *     *

– Să-mi dai, vrăjitoareo, băutura de fermecare,

Inimii cântecele de cândva, lipsite de griji şi tristeţi,

Ochilor odihnă liniştitoare.

           

            – Drăguţule, aş fi bucuroasă, numai că tu ia aminte:

            Acea băutură nu-i din ierburi şi flori pădurene,

Ci din rădăcini crescute-n morminte.

1920

Canarul

În ţara lui el este verde.

                           Bram

Canar de peste mări şi ţări,

Adus la noi, sub vergi de fier,

Se-ngălbeni de-atâta tângă,

În viaţa-i de prizonier.

Liberă, vierzuie aripată

Nu va mai fi – orice-ar cânta

Despre insula-i minunată –

În crâşmă, peste guraliva gloată!

1921

*      *     *

În heliotropismul de fulgere-n agonie

În ceruri se deschideau larg norii fumurii,

Pe povârniş depărtat – năluciri de dumbrăvi,

Pe pajiştea din faţa casei – ierburi târzii.

Fulgerele se-necau în beznă, vijelios

Ploaia se prăvălea peste-acoperiş, isteric, –

Şi metalic, cu o tristeţe sfâşietoare,

Gâşte sălbatice ţipau în întuneric.

30.VII.1922

*      *      *

„Din nou un cer geros şi-atât de cenuşiu,

Câmpii pustii şi drumuri desfundate,

Păduri ce seamănă-a chilimuri roşcate,

Troica-i la poartă, slugile – agitate…”

– Ah, vechiul meu, naivul meu caiet!

Au nu L-am supărat atunci pe Dumnezeu?

Azi, când mă aşteaptă drum binecuvântat,

Pricep: deja nicicând n-oi scrie-acel „din nou”!

7.VI.1923

Noapte

Noapte geroasă. Mistralul

(El încă nu s-a potolit).

Prin geam văd sclipiri depărtate.

Munţi, culmi, pământ vălurit.

Neclintită lumină de aur

Aşternută până la patul meu.

Nimeni în lume, ţipenie,

Decât eu şi Dumnezeu.

Doar El Unul îmi cunoaşte

Apăsătorul alean mortal,

Pe care de lume îl tăinuiesc…

Noapte, ger, gemutul mistral…

1952

            *     *     *

Ce-o fi înainte? Drum lung şi fericit

Spre care ea îşi îndreptă privirea

Liniştită, pe când pieptu-i tânăr, bombat,

Respirând ritmic, îi desprinde-abia-abia

De gât guleraşul alb, dantelat –

Şi simt iarăşi uşorul, finul aromat

Al zulufilor, al respirului ei,

Ca chemarea-ncântărilor ce-am cunoscut…

Ce-i spre zări, departe? Numai că eu

Nu mai privesc înainte, ci spre trecut.