DIALOG DESPRE ALEGORIE (...ŞI ÎMPREJURIMI)

             Bună ziua şi Hristos a înviat!

Mult stimate Domnule Leo Butnaru!

Mă numesc Braicov Tatiana şi sunt o cititoare a cărţilor dumneavoastră. Studiez în anul II masterat, la Facultatea de Litere a USM. Acum lucrez la teza de master şi, pentru că apreciez mult ceea ce scrieţi, mi-am ales tema: „Alegoria postmodernă în proza lui Leo Butnaru”! 

Aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi răspunde la câteva întrebări.

Sper să nu vă supere întrebările, şi vă mulţumesc anticipat.

Cu respect şi admiraţie,

                                             Braicov Tatiana.

–  Consideraţi proza pe care o scrieţi se încadrează postmodernismului?

– Pe când debutam ca scriitor, cel puţin în stânga Prutului încă nu se vorbea de postmodernism. Însă dat fiind că eu mă consider un student, un licenţiat, un intelectual (dacă nu zic un cuvânt prea mare) care, în mare, s-a format extra-cursuri universitare (sovietice, deformatoare sau anost formatoare), am urmat, iniţial intuitiv, apoi programatic, autodidaxia, universitatea liberă a bibliotecilor, unde am şi dat de primele texte despre postmodernism în limba română. Ocazia şi surpriza mi-o oferise revista „Secolul 20” puţin spus excelentă, ci chiar eminentă, exemplară în întreg contextul revistelor literare, artistice din Europa acelor vremuri. Am spus de mai multe ori şi reiterez: consider că această revistă a fost marele meu profesor, mentorul generos.

Ei bine, dar în „Secolul 20” despre postmodernism se vorbea nu ca despre un fenomen care a intrat în literatura română, ci care se manifesta în Occident, în special în SUA.

Eu unul însă nu ştiu dacă mă încadram postmodernismului [mai mulţi exegeţi susţin că da, aş  fi (şi) un postmodernist], dar pot spune cu certitudine, bazându-mă şi pe cele scrise despre primele mele cărţi (de poezie mai întâi) de cei care le-au recenzat. Să vă dau un exemplu din revista „Nistru” de la începutul anului 1977. Ştefan Hostiuc scria despre volumul meu de debut, „Aripă în lumină”:

„Leo Butnaru, autorul cărţii Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...

Axul majorităţii poeziilor este asociaţia semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obţinerea emoţiei estetice. Altă calitate nu mai puţin importantă este plasticitatea creaţiei sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparaţia e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralităţii poeziilor)”.

Cred că aici, avant la lettre, colegul cernăuţian (acum bucureştean) Şt. Hostiuc anticipa unele sintagme-precepte, noţiuni, pe care aveau să le folosească şi le folosesc până azi exegeţii postmodernismului. Eu însă nu credeam că sunt un postmodernist, deoarece nu ştiam prea multe despre această zicere (…abstractă), mai mult, decât reală, ci mă consideram un scriitor modern, de o altfel de stilistică artistică, decât cea a realismului socialist.

Iar peste un timp, unii exegeţi (primul fiind M. Cimpoi, am impresia, după care mai mulţi din dreapta Prutului) au remarcat că tipologia mea de poet şi de prozator nu se încadrează modelelor cunoscute în generaţia biologică din care fac parte. În fine, ei au zis că sunt un: intergeneraţionist. Ei bine, în intergeneraţionism poţi fi calificat şi ca postmodern, nu? Chiar am fost antologat, la Bucureşti, Cluj sau Iaşi, în antologiile postmoderniştilor. Pe mine însă nu mă flatează, nu mă încălzeşte această poziţionare, de postmodernist, eu contând pe ceea ce a făcut şi face scriitorul dintotdeauna ca personalitate, individualitate. Mă interesează elementele de bază ale literaturii de când o fi apărut ea pe lume, însă într-un context anume, cel din a doua jumătate a secolului XX şi, iată, din primele decenii ale secolului XXI.

–  Sunteţi de părerea că scriitorii postmoderni apelează la alegorie?

– La acest capitol, scriitorii postmoderni nu sunt deloc originali. Alegoria a intrat în literatura lumii chiar o dată cu textele de început ale acesteia (care se cunosc, fireşte, pentru că nu este exclus ca până la ele să fi fost şi altele, de asemenea importante). Ce exemple să dau? „Iliada” şi „Odiseea”? Iar până la ele, prima capodoperă din istoria literaturii universale, „Ghilgameş”, de unde s-au inspirat şi ctitorii-„alegorişti” ai „Bibliei”?

[Şi o paranteză sugerată de context: se creează impresia că unii adepţi ai minimalismului (sau, nu o singură dată, ai… nimicspunismului), când sunt trecuţi la postmodernism, consideră, uşor aroganţi, că astfel li se acordă un titlu de nobleţe şi o garanţie a talentului. Însă o atare încadrare, ca şi cele la clasicism, simbolism, avangardism, post-avangardism etc., nu are a face cu talentul. Altfel spus, harul nu depinde de încadrare ci, uşor tautologic vorbind, de dotare.]

Scriitorii din orice epocă nu au putut să nu apeleze la alegorie, care este şi ea un apanaj şi un rod al imaginaţiei, fanteziei creatoare în general. Prin urmare, şi scriitorii din contemporaneitatea noastră (nu sunt sigur că postmodernă, cum i se mai spune) nu pot face excepţie, ba nici nu încearcă să o facă, chiar dacă unii dintre ei, orgolios şi fals, cred că dau gaură în cerurile literaturii. Alegoria e şi basm, iar basmul este cel care creşte şi formează copilăria şi alină bătrâneţea lumii, oricând şi oriunde.

Apoi, să reţinem: unii autori (buni), chiar dacă vieţuiesc în timpurile zise postmoderne, în… post-istorie (ce prostie spusa aia „filosofică” cu sfârşitul istoriei!), scriu cu destul succes (de public) în cheie clasicistă, nuvelistică înrudită celei a lui Maupassant sau Cehov, romane balzaciene sau dostoievskiene (riscantă îndeletnicire, nu?). Alţi autori rămân în avangardism sau modernism, ori bâjbâie prin diformul textualism.

–  În care lucrări artistice aţi apelat la procedeul alegoriei şi cu ce scop?

– O, în multe! Iar scopul a fost cel de căpetenie al literaturii, al scriitorului: să fie interesantă/ interesant, pe cât se poate – original(ă) ca stil şi expresie, în concordanţă (presupusă, intuită) cu modificările de recepţie a scriitorului căruia i se adresează, dintr-un timp istoric şi de civilizaţia real. Pentru că, de la epocă la epocă, în modul de recepţie şi preferinţele cititorilor se întâmplă modificări. De altfel, ca şi în capacitatea de expresie, emisie artistică a scriitorilor.

Alegoria, de ce? M-am referit la unele lucruri în răspunsul precedent. Altele: necesitatea ei este imanentă şi din considerentul că omul cunoaşte, totuşi, prea puţine din misterul propriei sale existenţe, din curgerea destinului său, cu destule momente imprevizibile. Cunoaşte extrem de puţin din Magnum Misterum universal, al Pământului şi Cosmosului, în general.

Nu se ştie dacă ceea ce ni se întâmplă nouă zi de zi, concret, adică, nu ar fi de fapt o alegorie non-stop, la altceva, despre altceva. De unde (sau: de unde şi) un fel de alegorie inter-raţională, să zic, sinestezică. Dar şi ironia, umorul, mitizarea pe nou, ceea ce nu exclude şi dreptul de a mitiza „pe vechi”. Eu unul pledând pentru o proză poetică, pigmentată consistent cu pastă eseistică, invenţia ludică, verbocreaţia, „osatura” intelectuală etc. Prin astea şi altele se poate diversifica paleta narativă, procedeele de individualizare a personajelor. Naraţiuni în care nu lipseşte „stropul de eternitate”, metafora, ea însăşi ca un nucleu SF, o germinare alegorică a… alegoriei.

În care lucrări am apelat etc.? Chiar în prima mea carte de proză, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990; fireşte, textele fuseseră scrise mai înainte cu câţiva ani) se află… prologul multor naraţiuni alegorice din viitoarele volume. Este vorba de nuveleta „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu”, care a fost mereu remarcată de colegi, de exegeţi, de antologatori. Tot în acest volum mai sunt două texte exemplare la capitolul alegorie: „Orfeu”, în care realitatea dintr-o simplă cafenea în care îşi beau paharul tinereţii studenţii (chiar noi, cei care am fost) se împleteşte, invocator, cu mitul anticului Orfeu, recitit, reformulat, pe alocuri, reprodus în canavaua naraţiunii. Un alt subiect aproape că-şi dezvăluie tipologia (alegorismul) chiar din titlu: „Însemnările Omului-Cangur sau intimitatea în jumătate de oră”.  În următorul meu volum de proză, „Îngerul şi croitoreasa”, alegoria e la ea acasă în multe nuvele, în zeci de pagii: „Safo”, „Păpuşa-boccea”, „Îngerul păzitor părăsindu-şi postul”, „O ecuaţie”. „Între paranteze de speteze”. Apoi „Ultima călătorie a lui Ulysse”, care avea să fie antologată de Dan-Silviu Boerescu printre cele mai bune nuvele româneşti publicate în 1998. Iar în celelalte cărţi ale mele alegoria curge cu… nemiluita, ca din cornul abundenţei zodiei din care fac eu parte: capricornului!

De altfel, unele aspecte similare le-a analizat şi Victoria Fonari în volumul „Proiecţii ale mitului în creaţia lui Victor Teleucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu” (2013).

Iar concluzia mea e că reinterpretarea miturilor duce la noi lăstăriri, noi iniţieri şi dezvoltări de branşamente ale temelor, subiectelor.

–  Prin ce se deosebeşte alegoria postmodernă de cea tradiţională?

– Prin, aproape, nimic, aş zice. Şi totuşi, sunt necesare unele nuanţări şi distincţii. Alegoria din timpurile noastre (repet, nu sunt sigur că definiţia „postmoderne” e cea mai indicată, deoarece consider că există o modernitate perpetuu, mereu actualizată, contemporaneizată) reiese din conştiinţa şi civilizaţia specifice epocii în care trăim şi scriem. Temele/ subiectele alegoriei din primele decenii ale secolului XXI pot fi şi unele de acum 3 sau 4 mii de ani, din mituri şi basme de pe întreg mapamondul. Numai că aceste subiecte sunt integrate, agregate, sub aspect istoric, cultural/ literar, mental, de conştiinţă, în conformitate cu sensibilitatea omului (post)modern, cu excepţionala deschidere entropică asupra cosmosului, existenţei şi comunicării umane pe care o aduce internetul, cu poştele sale electronice, cu skype-ul, cu facebookul cu… etc., etc.

Lumea se află într-o modificare de paradigmă psiho-existenţială, psiho-entriopică, fiind, parcă, tentată să gândească în alte categorii, pe care şi le elaborează, le probează, le ajustează. Lumea experimentează şi rătăceşte, spiritul ei e unul care pune la îndoială, parcă dorind să nege ceva mai apăsat, însă se mulţumeşte, deocamdată, cu dezacordul moderat cu ziua de ieri.  Contemporaneitatea noastră presupune o abordare şi evaluare oarecât modificată a culturii, a artelor, în general. Lucrurile nu par a fi atât de simple.

Putem invoca aici şi una dintre cele mai recente ştiinţe, numită neuroestetica. Posibil ca una dintre funcţiile sale să fie elaborate, programate şi orientate tocmai spre modificările de paradigmă a creaţiei în general, dar şi a modalităţilor de receptare a ei în oarecare altfel de nuanţare de la o epocă la alta, a manifestării esteticii în lume, inclusiv a poluării acesteia de igrasia kitsch-ului.

La o adică sau, poate, în primul rând, ştiinţa prin sine însăşi, deci şi neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o suită de procedee prin care se elaborează/se dau mai multe reguli, inclusiv cele de formare a principiilor, enunţurilor şi de derivare a lor unora din altele, pentru a esenţializa, a explica diverse fenomene ce apar şi se propagă în noosferă, în ansamblul sistemelor entropice, de cunoaştere, creaţie şi valorizare ce ţine de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de influenţat de realitatea zisă virtuală a internetului.  

5.V.2016