12.XII.1969
Ieri,
la Cenaclul
literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să
analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!
–
analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul
poetic.
–
cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu , în următoarea
strofă:
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.
29.XII.1969
Unele
idei de la cenaclul literar al Universității:
–
critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e
cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și
reformează valoric (M.I. Ciub.);
–
unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;
–
și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de
protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.
3.IV.1970
Am
selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea
despre poezia lui P. Boțu.
Unii
dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană
cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”.
Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte,
ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi,
însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici
încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui –
una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea
de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce
cam plângăreață: „Pe cuvântul meu de
onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne
prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu
lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)
Ghinion:
am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de
critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”),
dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un
colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb
extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?)
mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret
de… snobuleț).
4.IV.1970
L.
mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun
reviriment, vreo ieșire din inerție.
Seara,
am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e
un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt
studenți de la litere. Mai foarte rar.
12.IV.1970
Citesc
Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități
cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor),
Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii
diplomat și în poezie).
„Din voievozii țarinilor dace,
Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,
De-s împărat din viță de plebeu –
E vinovat un demon care tace.
Un fluier alb și o legendă dacă”.
14.IV.1970
În
sala de festivități a facultății,
întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă
(născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia,
Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu:
„Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”
16.IV.1970
Lecție
practică la literatura contemporană. Sărmanul Aureliu Busuioc în interpretarea
analitică a lui Paț., susținut de Dobrovolschi, moare înainte de timp (și
spațiu). Cum se poate debita astfel de prostii? Profesor? Nu, un student
mediocru.
12.V.1970
Seara,
la Teatrul
„Luceafărul”. Piesa „Pe un picior de plai” de Ion Podoleanu, în regia lui
Sandri Ion Șcurea. Caraciobanu – extraordinar. Regizorul, de asemenea. Fără cei
doi, Caraciobanu – Șcurea, piesa ar fi rămas un text oarecare, slab. Detalii de
efect, însă fără o idee ce le-ar axa. Mult material nesistematizat. Câteva
momente pastișate din Vieru, Druță. Și totuși, a avut succes. Efectul
neaoșismului…
14.VI.1970
Când
mă vedeam nevoit să merg la colhoz, la prășit, mama zicea: „Numai să mergi,
fără sapă, dintr-un capăt în celălalt al câmpului, și ai obosi. Dar să mai și
prășești?” Mai Târziu
(mașinal, am scris Târziu cu
majusculă), când, odată, mă văzuse în mână cu unul din cele două volume
barosane din romanul „Война и мир” (Război
și pace) al lui Tolstoi, mama se miră: „Licuță, tu chiar îl citești? Numai
să-1 răsfoiești, și te-ar durea mâinile. Dar să-1 citești? Ce zic ochii tăi?”
„Meșterul
Manole nu este un arhitect care asigură temelia mănăstirii, zidindu-și în
pereți, descriptiv, nevasta. Meșterul Manole este fiecare creator de artă și de
acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor care trebuie să îngroape în efortul
său tot ce are mai scump: nu se poate viață nouă fără jertfă” (Tudor Arghezi,
„Octavian Goga: Meșterul Manole”, Bilete de papagal, nr. 48, 1928). (Cineva
spunea că, la Chișinău, unica colecție a „Biletelor de papagal” o avea poetul
Liviu Deleanu.)
11.IX.1970
Joia
trecută (3 septembrie, pare-se), Clobuțchi, șeful catedrei, ne povesti câte
ceva despre Marieta Șaghinian, scriitoare armeană de expresie rusă. Cică, i-a
fost de însoțitor în timpul călătoriei ei prin Moldova (vara trecută). Cam
stranie ființă, băbătia. N-a vrut să știe prea multă lume de prezența ei aici.
La cei peste 80 de ani, armeana e de o rezistență de invidiat, categorică în
atitudini, poate că... demodat-alintată. La Grigoriopol , întrebă
șefii raionului: „Aveți vreun armean? Ară-tați-mi-1” . Capii se fâstâciră de-a
binelea, fără să găsească un răspuns ad
hoc. „Trebuie să vă alunge din post”, conchise scriitoarea.
Până
la urmă, cu chiu, cu vai, șefii din Grigoriopol găsiră un armean bătrân, pe
care-1 aduseră în fața Marietei Șaghinian. După câteva vorbe schimbate cu
consângeanul său, scriitoarea făcu: „Bine, pleacă! Ești un prost”. Nu că ar fi
voit să-1 jignească. Așa e firea ei, directă și necruțătoare.
Am
amintit acest fapt și din motivul că în revista „Ogoniok”, nr. 9, au apărut
paginile de blocnotes, intitulate „Ismail”, în care Șaghinian scrie: „Străbunii
nu mi i-am regăsit – biserica armenească a fost distrusă demult, vechiul
cimitir armenesc este părăsit și inundat de bălării”.
14.IX.1970
Dezordinea,
haosul și întâmplătorul în notele mele, risipite prin diverse caiete, îmi cam
joacă festa. Să zicem, după spectacolul „Pescărușul”, montat la Teatrul „Luceafărul”, îmi
amintii că, undeva, făcusem niște însemnări de lectură despre dramaturgia lui
Cehov, inclusiv – marginalii la „Pescărușul”. La momentul potrivit, care a
trecut deja demult, n-am dat de notele respective care, poate, mă încurajau să
scriu ceva pentru „T. M.” Abia azi, după câteva luni, am dat de notițe, făcute
după un studiu de V. Ermilov, „Cehov” (Moscova, 1949). Deocamdată, nimic
important, decât faptul că această carte a apărut în anul în care… m-am născut
eu, dar că ne-am întâlnit, „pe viu”, abia peste 20 și ceva de ani. Fugit hora, hoc quod loquimur inde est =
Clipa fuge, momentul în care vorbim
(scriem) deja a dispărut.
22.X.1970
De
cum am ieșit din Parcul „Pușkin”, pe lângă busturile lui Cantemir și
Milescu-Spătaru, la capătul Aleii Clasicilor, mă izbi ca niciodată în nări
aerul străzii – poluat, desigur.
Lângă
cinematograful „Patria” se vând flori. Deja au fost instalate tarabe,
civilizându-se oarecum acest fel de comerț. Mă apropiam cât mai mult posibil de
buchetele enorme, în special de dumitrițe, trăgând în piept mirosul și
puritatea lor.
Am
intrat în vorbă cu două eleve în clasa a X-a la o școală rusă. N-au știut cine
e… Ivan Bunin. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui, mare
prozator, laureat al Premiului Nobel.
27.X.1970
„Ce
forță uriașă!” – Tolstoi despre muzică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu