UN AVANGARDIST DE EXCEPȚIE: ȘKLOVSKI

S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908,  fiind apropiat de avangardiști, scriind peste ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913, când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului” (1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile avangardei  Șklovski trecând drept – și pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor” (1915).

A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917), din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat, ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani revine în URSS.

A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M. Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957); nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein” (1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923), „Contul de Hamburg” (1928).

„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise” Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți, inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată „absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel, devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi, cu real credit la cititorul-intelectual.

ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,

SAU A TREIA ELOISE

(Capitole)

INTRODUCERE

Cât de multe cuvinte sunt interzise!

Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.

Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.

Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe timp urât”.

Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile descrierii obiectului.

A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.

Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată, privește prin geamul meu.

Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.

Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e departe.

Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în străinătate și face cu mine ceea ce face.

Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris Eihenbaum¹. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov². Roman³ a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.

Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa, iar omul însingurat e beat iremediabil.

În afară de Ivan Puni⁴, dintre ai mei nu mai am pe nimeni la Berlin.

Iată, așadar, planul cărții.

Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.

Ea îi interzice să scrie de dragoste.

El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre literatura rusă.

Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.

Însă iată că (în culise) apar concurenții.

Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.

Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.

Omul de croială rusească este ridicol în Europa, precum un câine flocos la tropice.

Femeia materializează greșeala.

Greșeala se realizează.

Femeia lovește.

Durerea e reală.

Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.

Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.

_____

¹Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –  exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L. Tolstoi.

²Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.

³Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului în lingvistică și știința literaturii.

⁴Ivan Puni  (1894-1956) – pictor rus și francez, unul din protagoniștii avangardei.

SCRISOARE-PROLEGOMENE

adresată tuturor, tuturor, tuturor. Tema: lucrurile modifică omul

Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu aș cunoaște tristețea.

De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te strunești puțin – este suficient ca să te modifici.

Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de la capăt.

De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și gesturile.

Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.

În viața femeii sintaxa mai că nu există.

Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.

Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea însăși se prelungește în el.

Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful bastonului său.

N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din mine.

Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe gimnast, el i-a fost acestuia interzis.

Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.

Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a devenit proverbială.

Cel mai mult omul este modificat de mașină.

În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum timidul și aproape neremarcabilul tunar  Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de artileria sa.

„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă, bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.

Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile propriilor lor instrumente.

Calea ferată subterană, macaralele și automobilele – sunt protezele omenirii.

Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.

Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor automobilelor pe care le conduc.

Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja distruge vechea morală.

Viteza separă șoferul de omenire.

Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.

Pe șosea, un  automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.

Dar la ce bun o atare viteză?

Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.

Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe drept, crimă.

Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun muncitor.

El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.

În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină el e de unul singur.

Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din viață.

Să nu uităm de meritul automobilului față de revoluție.

Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din cazărmi.

De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în picioare.

Decabriștii au fost distruși pe loc.

Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.

Regimentele se adunau și se opreau.

Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.

Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o, automobilelor.

Revoluția puse în viteză și acceleră.

Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor, mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi chiar opt.

Mie îmi plac automobilele.

Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.

Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.

În automobile umblau cei care conduceau țara.

Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în ele.

Uneori separat.

Alteori furau orice și oriunde le cădea. Prada nu era prea mare, însă viteza uneori rezolvă totul.

Rechiziționau spirtul.

O făceau în două moduri.

Sau îl trimiteau pe vreun cumpărător și, de cum spirtul ieșea la iveală, se repezeau cu un fantastic mandat și rechiziționau.

Alteori însă căutau cumpărătorul și, de cum dânsul scotea banii din buzunar sau din pungă, i-i rechiziționau.

Astfel și procedau oamenii cu capetele ce nu suportau viteza.

Spirtul pe care îl vindeau șoferii era unul deosebit, amestecat cu benzină și creton, care le și servea mașinilor de combustibil.

Pentru că orașul Bacu fusese blocat.

În acele vremuri în Rusia exista o singură pedeapsă – cea capitală.

Execuția capitală era ceva obișnuit.

Revolverele erau numite „șpaleri”.

Ceva ce ținea de argou – „șpaler” pe evreiește înseamnă „scuipător”.

Într-un apartament, unde se târguia cu vodcă, pe perete atârna o inscripție: „desfacere pe loc și la domiciliu”.

Iar stăpânul purta un șorț de pânză.

Execuția capitală pentru el ținea de normă; se raporta la ea precum neamțul la amendă.

Între timp țara prinse a se cristaliza.

Vitezele se subordonau unele altora.

Apăruseră mandatul și permisul.

Cei mai tari dintre iubitorii de viteză se aflau pe front.

Și viteza era îndreptățită.

Însă în Moscova cea neagră, în neagra Moscovă roșie, în care străzile împietriseră, înfășurându-se în jurul Kremlinului, cum se înfășoară aluatul în jurul ciupercii care va fi coaptă împreună cu el, – în acea Moscovă se mergea pe jos.

Orașul era unul pedestru.

Însă în el apăruseră diferite bande. Mașinile mari și negre circulau de-a lungul trotuarelor, încet și aproape de bordură.

Selectau.

Punând ochii pe vreo femeie, o înșfăcau, târând-o în mașină și ducând-o undeva, gonind cu toată viteza ce poate fi stoarsă din automobil, când acesta e înnebunit.

Duceau femeia în afara orașului, siluind-o.

Asta durase în Moscova cam câteva zile.

Siluiau o femeie. Mai apoi dânsa îi povestea anchetatorului: „Stau și tremur – blana mi-e pe braț”.

Șoferul întreabă: „Domnișoară, nu îmbrăcați blana?”

Ea fusese domnișoară.

„Păi dumneata mi-o iei”.

„Noi nu furăm”.

Însă oamenii care dispuneau de viteză au prins bandiții.

I-au judecat, ei recunoscând totul, iar la întrebarea: „De ce ați făcut asta?” răspundeau: „Ne plictiseam”.

I-au ucis.

Nu le cunosc numele și nu am de gând să-i apăr.

Însă eu, omul care a cunoscut viteza, dar nu a cunoscut scopul, aș vrea să spun câteva cuvinte.

Nu la mormânt.

Acești oameni, cetățeni, nu fuseseră mai răi ca alții.

Dânșii erau niște băieți ai garajelor care știau să repare mașinile și mai știau ce rece-tăios e fierul la ger.

Viteza motorului și sunetul de trâmbiță al claxonului i-au privat de căile pe care le aveau în ei.

În Moscova pedestră motorul a împins omul la crimă.

Arma îl face pe om mai curajos.

Calul îl transformă în cavalerist.

Uneltele și obiectele fac din om ceea ce acesta face din ele.

Viteza necesită un scop.

Obiectele cresc în jurul nostru – astăzi ele sunt de zeci sau chiar de sute de ori mai multe decât acum două sute de ani.

Omenirea le posedă, un om singur însă – nu.

Este necesară o tainică posesie a tainelor mașinilor, este nevoie de un nou romantism, pentru ca la curbe ele să nu arunce oamenii din viață.

Acum eu sunt oarecum pierdut cu firea, deoarece asfaltul acesta, șlefuit de cauciucurile automobilelor, aceste reclame luminoase și femeile bine îmbrăcate, – toate astea mă modifică.

Aici nu mai sunt cel care am fost, și am impresia că, aici, eu deja sunt un om nu prea bun.

SCRISOAREA A TREIA

În care Alia roagă să nu i se mai scrie de dragoste. Scrisoare obosită.

Dragule, scumpule. Nu-mi mai scrie de dragoste. Nu trebuie. Eu sunt foarte obosită. Precum spuneai și tu, sunt cam defazată. Pe noi doi ne desparte cotidianul. Nu te iubesc și nu te voi iubi. Mă tem de dragostea ta și cândva mă vei urgisi pentru faptul că acum mă iubești atât de mult. Nu geme atât de înspăimântător, pentru că oricum pentru mine ești o ființă apropiată. Nu mă speria! Mă cunoști destul de bine, și totuși faci astfel, ca să mă sperii, să te resping. Poate că dragostea ta e mare, însă ea nu aduce bucurie.

Am nevoie de tine, tu știi cum să mă chemi pe mine din mine însămi.

Numai nu-mi scrie despre dragostea ta. Nu-mi juca sălbatice scene la telefon. Nu înnebuni. Tu știi cum să-mi otrăvești zilele. Eu am nevoie de libertate, chiar într-atât, pentru ca nimeni să nu îndrăznească a mă întreba de ceva anume.

Iar tu îmi ceri întregul timp. Fii mai lejer, altfel vei cădea, eșuând în dragoste. Însă pe zi ce trece tu ești tot mai trist. Ar trebui să te duci la sanatoriu, scumpule.

Îți scriu culcată în pat, deoarece ieri seară am dansat. Acuși mă duc în cada cu apă caldă. Posibil ca astăzi să ne și vedem.

Alia, 5 februarie

SCRISOAREA A PATRA

Despre frig, trădarea lui Petru, despre Velimir Hlebnikov și moartea sa. Despre inscripția de pe crucea lui. Tot aici se mai spune despre: dragostea lui Hlebnikov, despre cruzimea celor ce nu iubesc, despre cuie, despre cupă și despre întreaga cultură umană, edificată în drumul spre dragoste.

N-o să scriu despre dragoste, ci doar despre timp.

Astăzi, la Berlin e timp frumos.

Cer albastru și soarele mai sus de case. Soarele privește direct la pensionul Marzan, în camera lui Aihenvald.

Eu locuiesc în cealaltă parte a apartamentului.

Afară e bine și proaspăt.

Anula acesta Berlinul mai că nu a cunoscut zăpada.

Astăzi e 5 februarie... Tot nu despre dragoste.

Umblu într-un palton de toamnă, iar dacă ar da gerurile, va trebui să spun că acesta e un palton de iarnă.

Nu-mi place gerul și nici chiar frigul.

Din cauza frigului apostolul Petru s-a lepădat de Hristos. Noaptea era răcoroasă și el se apropiase de foc, iar în jurul focului ședea opinia publică, slugile îl întrebară pe Petru despre Hristos, iar Petru s-a lepădat.

Cântă cocoșul.

În Palestina frigurile nu sunt mari. Acolo, probabil, e mai cald decât la Berlin.

Dacă acea noapte ar fi fost caldă, Petru ar fi rămas în întuneric, geaba ar fi cântat cocoșul, precum toți cocoșii, iar în Evanghelie nu ar fi pătruns ironia.

E bine că Hristos nu a fost răstignit în Rusia, clima noastră e continentală, ger cu viforniță; cu gloatele ar tot fi venit discipolii lui Hristos la răscruci, lângă focuri, aranjându-se în rând unii după alții, pentru a se lepăda.

Iartă-mă, Velimir Hlebnikov, pentru faptul că mă încălzesc la focul redacțiilor străine. Pentru faptul că editez cartea mea și nu pe a ta. Învățătorule, la noi clima e continentală.

Vulpile au vizuinile lor, condamnatului i se dă un pat, cuțitul înnoptează în teacă, însă tu nu ai avut unde și pe ce să-ți pui capul.

În utopia pe care ai scris-o pentru revista „Vzeal”, printre alte fantezii există una ce sugerează că fiecare om are dreptul la o cameră în fiece oraș.

Este adevărat însă că fantezia mai spune că omul trebuie să aibă o odaie de sticlă, însă cred că Velimir ar fi fost de acord și cu una simplă.

Murit-a Hlebnikov și, în „Notițe literare”, un oarecare ins prăfuit a scris într-un limbaj vlăguit ceva despre „ghinionist”.

La cimitir, pe crucea de mormânt pictorul Miturici a scris: „V e l i m i r   H l e b n i k o v – P r e ș e d i n t e l e   G l o b u l u i   P ă m â n t e s c”.

Astfel s-a găsit o încăpere și pentru un rătăcitor, adevărat – nu una de sticlă.

Nu cred că tu, Velimire, ai dori să reînvii, pentru a începe să rătăcești din nou.

Iar pe o altă cruce era scris: „I s u s   H r i s t o s,  r e g e l e   i u d e i l o r”.

Greu ți-a fost să pășești pe trepte și să-ți faci datoria de soldat, ba păzind – nopțile – depozitele, ba cvasiprizonier la Harkov, participând la gălăgioasele manifestări ale imagiștilor.

Iartă-ne pre noi pentru tine și pentru ceilalți pe care îi vom ucide.

Pentru faptul că ne încălzim la focuri străine.

Statul nu poartă răspundere pentru moartea oamenilor, pe timpul lui Hristos el, statul, nu înțelegea limba arameică și în genere nicicând nu înțelege omenește.

Ostașii romani, care îl răstigneau pe Hristos, nu însemnau mai mult decât cuiele pe care i le-au bătut în palme.

Și totuși, cei răstigniți simt o mare durere.

Mai înainte, credeam că însuși Hlebnikov nu observa cum trăiește; nu observa că mâneca cămășii sale e spintecată până la umăr, că plasa patului nu-i acoperită cu o saltea, că manuscrisele cu care ticsea o față de pernă le-a și pierdut. Însă înainte de moarte Hlebnikov și-a amintit de manuscrisele sale.

A murit îngrozitor. De septicemie.

Patul îi era împodobit cu flori.

Prin apropiere nu s-a aflat vreun doctor, se găsi doar o soră medicală, căreia însă nu i-a permis să se apropie de el.

Îmi amintesc de trecut.

Asta se întâmplase la Kuokkala, deja în toamnă, când nopțile sunt întunecoase.

Iarna, îl întâlneam pe Hlebnikov în casa unui arhitect.

Casă bogată, mobilă din mesteacăn de Karelia, stăpânul – bălai, cu o barbă neagră și deștept. Avea o fiică.

Aici venea Hlebnikov. Stăpânul casei îi citea versurile și pricepea ce citea. Hlebnikov semăna cu o pasăre bolnavă, nemulțumită că este privită de cei din jur.

În atare chip de pasăre stătea el cu aripile lăsate, într-un surtuc vechi,  și privea la fiica stăpânului.

El îi aducea flori și îi citea din lucrările sale.

De toate astea s-a dezis, cu excepția „Zeului fecioarelor”.

O întreba cum ar vrea să scrie el.

Astea se întâmplau la Kuokkala, în toamnă.

Hlebnikov locuia alături de Kulbin¹ și Ivan Puni.

De cum sosii acolo, îl căutai pe Hlebnikov, spunându-i că fata se căsătorise cu un arhitect, subalternul tatălui ei.

Era o chestie atât de simplă.

Într-o astfel de nenorocire nimeresc mulți. Viața e potrivită bine, ca o trusă, însă noi nicidecum nu ne putem afla locul în ea. Viața ne potrivește unul cu celălalt și râde când ne tragem spre cel care ne iubește.

Asta e simplu, ca timbrele poștale.

Valurile din golf erau și ele simple, precum coastele unor gratii de fier. Norii – lățoși. Hlebnikov îmi spuse: „Știți că m-ați rănit?” Știam.

„Spuneți-mi, ce le trebuie lor? Ce pretind femeile de la noi? Ce vor ele? Aș face totul. Aș scrie altfel. Poate că au nevoie de glorie?”

Marea era simplă. În vile dormeau oamenii.

Ce aș fi putut răspunde la această Rugă despre Potir?

Beți, prietenilor, sorbiți, cei mari și cei mici, din amarul potir al iubirii! Aici nimeni nu are nevoie de nimic. Intrarea se face exclusiv în bază de contramarcă. Și  nu e greu să fii crud, e nevoie doar să nu iubești. Dragostea de asemenea nu înțelege arameica, nici rusa. Ea e precum cuiele care se bat.

În luptă, cerbului i-s necesare coarnele, privighetoarea nu cântă degeaba, însă cărțile noastre nu ne vor trebui nouă. Rana e incurabilă.

Iar nouă nu ne rămân decât galbenii pereți ai casei, luminați de soare, cărțile noastre și toată cultura umană edificată de noi în drumul spre iubire.

Și să fii un testament lejer.

Dar dacă e prea dureros?

Traduce totul în dimensiuni cosmice, ia-ți inima în dinți, scrie cartea.

Dar unde este cea care mă iubește?

O văd în vis, o iau de mână și mă adresez ei cu numele Liusi, căpitanul cu ochi albaștri al vieții mele, și cad în leșin la picioarele ei, și cad din vis.

O, despărțire, o corp fragil, sfărâmicios, sânge ce te verși!

______

¹Nikolai Kulbin (1868-1917) – pictor, grafician, teoretician al artelor, inițiator și comentator al expozițiilor avangardiștilor.

SCRISOAREA A ȘASEA

Despre jindul protopărintelui nostru. Scrisoarea se încheie cu neașteptata propunere de a edita pentru el un ziar.

În cuștile Zoo fiarele nu arată prea nefericite.

Ele chiar nasc copii.

Puii de lei au fost crescuți de doicile-cățele, și leușorii nu știau de înalta lor descendență genealogică.

Zi și noapte, precum niște suveici, se agitau hienele în cușcă.

Toate cele patru labe îi sunt plasate hienei prea nu știu  cum aproape de bazin.

Tânjeau leii maturi.

Tigrii navetau de-a lungul gratiilor cuștii.

Foșneau cu pielea lor elefanții.

Foarte frumoase erau lamele. Ele au un veșmânt călduros de lână și capul li-i ușor. Seamănă cu tine.

Iarna, aici totul e închis.

Din punctul de apreciere al fiarelor, aceasta e o recreație nu prea mare.

Rămâne acvariul.

În apa albăstruie, luminată electric și aducând a limonadă, înoată peștii. Iar dincolo de unele sticle e de-a dreptul înspăimântător. Stă un copăcel cu rămurele albe și mișcă încet din ele. De ce ar fi trebuit să se creeze în lume o atare plictiseală? Maimuțele asemănătoare omului nu au fost vândute, ci plasate la etajul de sus al acvariului. Tu ești atât de ocupată, atât de tare ocupată ești tu, încât mi-e liber întregul timp. Mă duc la acvariu.

Nu am nevoie de el. Zoo mi-ar fi fost necesar pentru unele paralelisme.

Alia, o maimuță aproximativ de statura mea, însă mai lată în umeri,  încovoiată și cu brațe lungi, nu arată că ar sta în cușcă.

În pofida blănii și nasului parcă frânt, ea îmi creează impresia că ar fi un arestant.

Și cuștile nu sunt cuști, ci închisori.

Cușca e dublă, însă iată că nu-mi amintesc dacă între gratii umblă sau nu santinela. Maimuțoiul – (el, masculul) – tânjește ziua întreagă. Obijduitor e și rușine de ce face el.

Te porți cu el precum cu un om, iar dânsul se arată a fi un nerușinat.

Maimuțoiul se cațără pe laturile cuștii, trăgând cu ochiul la vizitatori. Mă îndoiesc dacă avem noi dreptul să ne ținem această rudă îndepărtată în închisoare fără să fi fost judecată.

Și unde este consulul său?

Firește, maimuțoiul tânjește după pădurea sa. Oamenii i se par a fi niște duhuri rele. Astfel că ziua întreagă tânjește acest biet străin în interiorul Zoo.

Pentru el nu apar barem ziare.

SCRISOAREA A PAISPREZECEA

Este scrisă în Rusia; din ea e limpede că autorul suferă de o idee fixă. În scrisoare se vorbește despre ce greu este, chiar și după descoperirea făcută de Einstein, să trăiești fără a ocupa nici timp, nici spațiu. Scrisoarea se încheie prin exprimarea nedumeririi față de modul în care-i folosit pronumele „noi” la Berlin.

Dragi prieteni, de ce îmi scrieți atât de rar și atât de puțin?

Oare chiar să mă fi scos deja din inimile voastre?

Salvați-mă de oamenii-umbre, de oamenii înhămați între hulube; de rugină salvați-mă, de întreaga viață care nu-mi spune decât una:

„Trăiește, însă nu-mi ocupa nici timpul, nici spațiul.”

Și mai spune:

„Iată ziua și iată noaptea, iar tu exiști între ele. Numai nu care cumva să vii serile și diminețile”.

Prietenii mei, fraților! Ce nedreptate că mă aflu aici!

Ieșiți cu toții în stradă, pe bulevardul Nevski, rugați, cereți să mi se permită să mă întorc.

Pentru a evita neplăcerile, pe Nevski ați putea merge cu tramvaiul.

Și țineți-vă de pământ, prieteni.

Sunt legat de Berlin, dar dacă mi s-ar spune: „Te poți întoarce”,  jur pe OPOIAZ¹ că m-aș duce acasă fără să întorc capul, fără să-mi fi luat cu mine manuscrisele.

Mi-au interzis să mai telefonez.

Ce mai scrieți voi acum?

Au mai reparat surpătura din caldarâmul pieței Morskaia, vizavi de Casa artelor?

Mai bine să te înmormântez în groapa asta, decât să repari drumul pentru camioanele rusești, decât să trăiești fără rost.

Dar în Petersburg sunt multe automobile?

Cum mai editați voi?

Noi edităm destul de mult.

Numai că aici „noi” e un cuvânt hazliu.

Îmi telefonase o femeie. Eram bolnav.

Vorbirăm. Spusei că stau acasă.

Iar ea, pe cale de a pune receptorul în furcă, îmi spune:

„Astăzi noi mergem la teatru”,

Astfel cum vorbisem cu ea acum câteva clipe, nu înțelesei:

„Cine, noi? Că eu sunt bolnav...”

Ce inexact m-am exprimat! Noi – însemnă eu și încă cineva.

În Rusia, „noi” e mai puternic.

____

¹OPOIAZ –  Societatea studierii limbajului poetic.

SCRISOAREA A ȘAPTESPREZECEA

În ea este dezvoltată opinia Alei despre navele transatlantice, se vorbește despre dansuri pe punte, automobile, Boris Pasternak, Casa presei din Moscova și despre destinul nostru.

Tu mi-ai povestit foarte bine despre navele transatlantice. Dat fiind că  pentru cuvintele tale eu nu sunt decât o – pușculiță. Povesteai că, pe un astfel de vapor, simți permanent cum dânsul trage.  Nu însăși mișcarea, ci tracțiunea, mișcarea și potența mișcării. O mașină bună împinge foarte plăcut în spatele tău, ca și cum te-ar îndemâna, apăsându-te cu palma. Principalul farmec al unei mașini bune constă în caracterul tracțiunii ei, caracterul sporirii puterii. E o senzație pe care o încerci și la fortificarea vocii. Foarte plăcut crește vocea-tracțiune a „fiat”-ului. Apeși pedala accelerației, iar mașina te poartă entuziasmată. Există mașini care aleargă tare, însă dur, în special îmi  amintesc de una din astea: un „michel” de 60 de cai putere. În automobil senzațiile sunt altele: simți tracțiunea și calmul sau tracțiunea și aleanul. Însă toate astea – în baza senzațiilor de mișcare ce se sprijină în tine.

Nu mi-a fost dat să văd vreun vapor transatlantic. Însă îl iubesc și îl înțeleg. Vede-se, e foarte plăcut să dansezi pe podeaua care se mișcă, să te săruți și să te gândești, când gândurile rămân ceva mai în urma mișcării, ca inima în timp ce liftul coboară.

Aceasta s-ar asemăna gândirii pe un fundal muzical, însă mai plăcut chiar. Seamănă cu ceea ce spune Dolohov („Război și pace”) când se cântă „Ah, tinda mea, tu, tinda mea!” – când el nu putuse să se certe cu camaradul său. Se naște o lume nouă, senzații noi, și încă nu toți observă astea. Pământul nostru e tras, e remorcat încotrova.

Odată, sora ta stătea la Casa presei din Moscova. Probabil, era frig, multă lume gazetărească. Ea însă stătea cu Pasternak, Boris. El vorbea ca de obicei, aruncând cuvintele grămadă ba într-o parte, ba în cealaltă, dar ce era mai important așa și nu fusese spus. Cuvântul cel mai important.

Iar însuși Pasternak era atât de bine, încât îndată o să și-l descriu. Capul îi aducea cu o piatră oviformă, densă, tare, pieptul lat, ochii căprui. Marina Țvetaeva spune că Pasternak seamănă concomitent cu un arab și cu un cal. Pasternak se smulge mereu încotrova, însă nu în mod isteric, ci trage, precum un cal puternic și focos.  El merge, însă de fapt vrea să galopeze, aruncându-și departe înainte picioarele. După mai multe cuvinte neînțelese, Pasternak îi spuse surorii tale:

„Știți, parcă am fi pe un vapor.”

Pe când se afla printre oamenii îmbrăcați în paltoane, ce rumegau sandviciuri la tejgheaua Casei presei (ceea ce e hazliu și trist cu tristețe măruntă), acest om fericit și mare simțea, adică, tracțiunea istorie. Simțea mișcarea, poemele sale sunt minunate prin tracțiunea lor, rândurile versurilor se îndoaie și nu pot să se astâmpere, ca niște vergele de oțel, năvălind unele peste altele, precum vagoanele unui tren frânat brusc. Versuri bune. Om fericit. El nu se va înrăi niciodată. Dânsul trebuie să-și trăiască viața ca unul ce este drag, alintat și mare.

La Berlin, Pasternak e neliniștit. Dânsul e omul culturii occidentale, în orice caz – o înțelege, mai înainte locuise un timp în Germania. Acum e împreună cu tânăra și drăguța lui soție, – dânsul însă e foarte neliniștit. Nu în tentativa de a încheia scrisoarea spun că, mi se pare mie, între noi el simte absența tracțiunii. Noi suntem refugiați – ba nu, nu suntem refugiați, ci autofugiți, iar acum – șezători, rezidenți, azilanți.

Deocamdată.

Nu merge nicăieri Berlinul rusesc. El nu are destin.  fel de tracțiune.

Ce clar simt eu asta! Nu-i exclus ca pe tine să te atragă străinii, englezii, americanii, posibil, plictisindu-te în societatea noastră, deoarece și tu simți același lucru. Oamenii ceia au o tracțiune mecanică, tracțiunea unei nave transatlantice, pe puntea căruia este plăcut să dansezi gimmi. Noi ne pierdem femeile. Deja e timpul să ne gândim la noi înșine. Noi,  bărbații, suntem motoarele cu ardere internă, și cauza noastră e de a burlăci.  Tracțiunea revoluției s-a terminat. Și noi nu avem pantofi de bal pentru punte.

SCRISOARE

Care constituie un capitol necesar în „Istoria intelectualității ruse”. În această scrisoare apare noțiunea „Probnik”. Întreaga scrisoare e necuviincioasă și eu sper că  nu a fost expediată.

Tu ai dreptate. În ceea ce privește englezul cela, eu am procedat prostește.

Însă mă văd de la o parte și mă tem de destinul meu.

De destinul literar. Eu nimeresc în carte.

Literatura rusă are o tradiție proastă.

Literatura rusă este dedicată descrierii eșecurilor în dragoste.

În romanele franceze eroul este el însuși și posesorul.

Din punctul de vedere al bărbaților, literatura noastră e o interminabilă condică de reclamații.

Bietul Oneghin. Tatiana e cedată altuia.

Bietul Peciorin fără de Vera.

La Lev Tolstoi, scriitor fără ifose, – aceeași suferință.

Ce se poate imagina mai fermecător decât Andrei Bolkonski?

Deștept, viteaz, vorbește ca Tolstoi, bine educat, ba chiar detesta femeile.

Însă la francezi nu el ar fi fost eroul, ci Anatoli Kurakin.

Bărbat frumos și bădăran.

Pentru el Natașa conta, însă și Mari ar fi fost a lui.

Istoria lui Andrei Bolkonski e la fel de prostească, precum a tuturor eroilor „Istoriei intelectualității ruse”.

Chaplin spunea că omul e cel mai comic atunci când, nimerind într-o situație imposibilă, se preface ca și cum nu i s-ar fi întâmplat nimic deosebit.

Spre exemplu, e comic omul care, atârnând cu capul în jos, încearcă să-și îndrepte cravata.

Noi cu toții trăim potrivindu-ne cravata.

Însă cravata mea (cea pe care mi-ai dăruit-o tu) încă nu s-a supărat pe gâtul meu.

Iar eu, nimerind într-o situație literară, nici nu știu ce să fac.

Pare-se, lumea se obișnuiește a glumi și a folosi ceva mai liberal cuvântul.

Așadar.

Când sunt împreunați caii – nu e prea frumos, însă fără asta pur și simplu nu ar mai exista caii, – iar dacă mai totdeauna iapa e nervoasă, ea încearcă un reflex de apărare (probabil, confund ceva) și nu se lasă.

Dânsa chiar poate da cu copita în armăsar.

Calul de crescătorie (Anatoli Kurakin) nu e predestinat eșecurilor în dragoste.

Calea lui e presărată cu trandafiri și doar extenuarea ar putea să-i întrerupă romanul.

În acest caz se ia un armăsar nu prea înalt – sufletul lui ar putea fi cel mai frumos – și este dat la iapă.

Ei flirtează unul cu altul, însă de cum încep să se înțeleagă (nu în sensul direct al cuvântului), bietul armăsar e tras de guler la o parte, iar femelei îi este adus producătorul.

Primul armăsar e numit probnik. Adică, de probă.

 În literatura rusă, după toate ce se întâmplă, el este obligat să mai spună și câteva cuvinte înnobilatoare.

Profesia probnikului e grea și se spune chiar că, uneori, se termină cu ieșirea din minți sau sinuciderea.

Tocmai ea și conturează destinul intelectualității ruse.

Eroul romanului rus e un probnik.

Aș fi vrut să numesc un erou anume.

Însă nu pot, pentru că aceasta mi s-ar părea a fi o ofensă.

În revoluție noi jucăm rolul de probnik.

Acesta e destinul grupurilor intermediare.

Emigrația rusă nu e decât o organizație politică de probnici, privați de conștiința de clasă.

În caz contra, nu s-ar mai putea trece pe stradă.

Ce sentiment de tângă, de sfârșeală!

Iar despre dragoste nu voi scrie.

Precum  vezi, scriu permanent despre literatură.

SCRISOAREA A DOUĂZECI ȘI PATRA

Fără bucurie, ceea ce nu o deosebește de celelalte scrisori. În ea se povestește despre nemții care știu să moară, despre femeile pe care le pierdem, despre Marc Chagall, despre știința de a folosi furculița și importanța provincialismului în istoria artelor.

Tu te simți legată de lumea culturii. Cu care din ele, Alia, – pentru că sunt mai multe.

Fiecare țară își are cultura sa, și nu se cade să i-o impună străinului.

Pe mine mă doare inima pentru Petersburg, mă gândesc la caldarâmurile lui, iar tu nu poți să te întorci în Rusia, ție îți place Franța, însă n-o să mori de dorul ei.

Ești un om prea al culturii europene comune.

Dacă automobilul nu ar avea nicio greutate, nu ar putea să circule, greutate dându-le punct de sprijin roților.

Nu ți-aș fi scris toate astea, dacă nu te-aș iubi.

Nu mă chinui că, chipurile, pentru tine eu nu cântăresc nimic, lumea în jurul Alei neavând greutate.

La Bogatîriov, într-un apartament vecin, s-a asfixiat cu gaz o familie de nemți. Mama lăsase un bilețel: „Pe lume nu există loc pentru truditorul neamț”.

Nemților, îmi este rușine că nu pot să vă ajut! Voi alcătuiți un mare popor care nu-și uită patria. Murind, muriți ca nemți.

Alia, iartă-mi neradioasa dragoste: spune-mi, în clipa morții, în ce limbă vei rosti ultimul cuvânt?

Eu îți înșirui fel de fel de băsniri, te compar cu toți ceilalți. Se zice că oamenii ajung conștient la psihoză, ca la mănăstire. E mai ușor să-ți imaginezi că ai fi câine, decât să trăiești omenește.

Îmi vine să sfărâm în bucățele și să împrăștii prin tot orașul ceea ce iubesc.

Nu pot.

Odată, ne-am pregătit să mergem în atelierul de pe Kleiststrasse. În cameră erau petersburghezi și moscoviți.

Cineva aduse vorba de vize. Se povestește că, mai înainte, acum un an sau doi, rușii vorbeau înde ei despre pașapoarte la fel de  bucuroși, precum vorbește o femeie căsătorită despre naștere.

Cineva și-a dat drumul și de data aceasta. Bărbații – dintre ei erau cei mai mulți fără pașaport, însă trăiesc aici, pentru că s-au obișnuit.

Dar femeile!

Franțuzoaice, elvețiene, albaneze (pe cuvânt de onoare), italiene, cehoaice, și absolut totul în serios și pe mult timp.

Pentru bărbați este obijduitor să-și piardă femeile.

Îmi imaginez ce se întâmpla la Constantinopol!

Este groaznic să vezi destine asemănătoare. Dragostea noastră, călătoriile noastre, fuga – nu sunt decât pretexte.

Ne pierdem noi înșine pe noi, devenim țesătură de legătură.

Iar arta are nevoie de indigen, viu, diferențiat (uite, ăsta cuvânt pentru scrisoare!).

Noi pierdem măiestria, precum am pierde femeile.

Tu te simți legată de cultură, știi că ai un gust bun, pe când mie îmi plac lucrurile de alt gust. Îmi place Marc Chagall.

Pe Marc Chagall l-am văzut la Petersburg. Semănând, din câte mi se păruse, cu N. N. Evreinov¹, el era leit un frizer dint-o localitate oarecare.

Nasturi de sidef la vesta colorată. Acesta e un om de un ton îndoielnic până la ridicol.

Culorile costumului și romantismul său indigen le transferă în pictură.

În tablourile sale dânsul nu e un european, ci un vitebskian.

Marc Chagall nu ține de lumea culturii.

S-a născut la Vitebsk, orășel mic, provincial.

Mai târziu, în anii revoluției, Vitebskul s-a umflat, în el funcționând o mare școală de arte. În acele vremuri se umfla ba un oraș, ba altul: ba Kievul, ba Theodosia din Crimeea, ba Tbilisi, odată  s-a întâmplat asta și cu un sat de pe Volga – Marksstad – care s-a umflat cu o academie de filosofie.

Așadar, copii din Vitebsk desenează cu toții ca Chagall, de unde și lauda care i se cuvine, pentru că a reușit și la Paris, și la Petersburg să rămână un vitebskian.

E bine să știi a ține corect furculița, chiar dacă în Europa aceasta o poate face până și duduia de la Nachtlocal. (Local de noapte). E și mai bine să știi ce pantofi să încalți ca să se potrivească smochingului și ce butoane să bagi tu în cheutorile cămășii de mătase. Pentru mine atare cunoștințe sunt prea puțin aplicabile.

Însă eu țin cont că în Europa toți sunt – europeni, având acest drept din născare.

Dar în artă este nevoie de propriul tău miros, și cu mirosul francez miroase numai francezul.

În artă, ideea de frizerie, alături de cea de națiunea, arată că ea nu este mai proastă ca altele.

Aici nu te poate ajuta gândul despre salvarea lumii.

Este util să se introducă provincialismul, încrucișându-l cu arta tradițională. Interpreții la balalaică, „Pasărea albastră”, „Caruselul”  și altele asemeni sunt proaste pentru că ele toate falsifică provincialismul rus.

Aceasta derutează oamenii. Îi încurcă muncii viitoare.  Tablourilor, romanelor.

Însă a scrie bine e greu – ceea ce mi-au spus-o totdeauna prietenii.

A trăi cu adevărat e dureros.

În aceasta mă ajuți tu.

_______

¹Nikolai Evreinov (1879-1953) – regizor, dramaturg, teoretician și istoric al teatrului.