Privatizarea sufletelor
Deja
au început să ne retrocedeze
propriile
noastre suflete naționalizate
prinse
în cooperația socială.
De
azi încolo va trebui să învățăm
a
fi compatibili cu ele
a
viețui cu ele.
În
sfârșit ele vor respira
după
ce
la
urma urmelor
noi
le vom expira.
Le poéme de luxe
După
promenada prin imperturbabila grădină franceză
urmează
vizita în parcul englez.
Apoi
cu câteva minute înainte de prânz
în
castelul stil barocco
pe
masa stil rococo pe care stă un telefon Tesla
un
stilou Sunpreal
pe
reversul meniului eu scriu nume de scriitori cehi
un
poem slovac.
Dincolo
de geamurile secundei jumătăți a secolului optsprezece
pe
șoseaua asfaltată fâșâie șuierător anvelopele automobilelor
iar
atelajul cu cai bate pasul pe loc.
Contract despre împăcarea
sufletului cu trupul
Mă
gândesc la amintirea isprăviților măcelari
și
ucigași ai meșteșugarilor.
Mă
orbește moartea lor alb-zăpadă, igienică
desăvârșită
sub aspect profesional.
Sufletele
lor fără pelicule și oase
amintesc
de lampioane
modelate
din respirațiile copiilor
și
curcubeu, învăluind
cuvinte
atât de duioase
rostite
șoptit în
văzduhul
geros.
Eu
mă gândesc la amintire isprăviților
taximetriști
și chelneri.
Mă
emoționează destinul lor de răscumpărători
ai
acestei lumi ce nu se vinde.
Sufletele
lor abstracte
codificate
complicat, cu parolă
și
dividende de patru procente.
Sufletele
lor câștigătoare
și
convertibile,
ce
se înmulțesc, sporesc
în
urma contractelor de virament.
Mă
gândesc la amintirea isprăviților
turnători
și prostituate.
La
ochii lor credincioși, limpezi
ușor
speriați
la
absolutul lor auz parabolic
și
modul electromagnetic de a memoriza.
Suflețelele
lor rebegite tremură în
muzica
albăstrie a
luminii
de lună.
Prin
sticlele mele interioare
se
prelinge spirtul în flăcări.
Eu
am pierdut cheia de la propria mea ființă.
Și
acum urmăresc extrem de atent
cum
în firea mea se stinge
insuportabilul
suflet al cuiva –
fără
sens și strălucitor
ca
orașul nocturn.
Propria moarte ne face
mai înțelepți
Lui
Miroslav Válek
Rădăcinile
cresc în pământ asemeni sicrielor
cântăreții
de operă
cu
imprimările vocilor plescăie pe scenă
valurile
răsculate ling țărmul minciunii.
Toate
astea întâmplându-se în prima clipă
de
cum au uitat despre descoperirea Americii.
În
adâncul sufletului său
fiecare
din ei drege cu chiu cu vai „Titanicul”.
Cerul
nopții se risipește peste pământ
în
joc de culori alandala.
Iar
morții rămân cu noi, muți
precum
reproșurile.
Revelion trist la sfârșit
de secol
Prieteni
și dușmani
din
copilărie
ne
dispar din memoria.
Cine
joacă șahul fatal
cu
destinele noastre?
Pe
tabla albă-albă de șah
figurinele
negre-negre
dintr-o
dată se înroșesc
de
sângele
noutăților
recente
cu
desăvârșire treji
noi
ne prăbușim sub masă
cu
desăvârșire morți
Lacrimi pe strune
Se
aude corul răvășitor al unui
swing
minor
Noi
deja suntem pregătiți
În
galerie
din
portretele sfinților
pe
strunele ghitarelor
cad
lacrimi
Evident
împrăștiate
ele
cântă pentru ultima oară
Apa de derivație
Apa
vodcii distilate
nu
ne ține la suprafața apei*.
Și
nici apa simplă distilată
nu
ne ține la suprafața vodcii.
Toate
apele și vodcile lumii
ne
duc
de
nas.
____________________
*Ca și în rusă, în
slovacă, „vodca” și „apa” sunt aproape omonime: vodka / voda.
Pianul
Când
fiecare dintre noi va avea propria cheie
de
la acel apartament
eu
voi transfera un segment de grădină
la
etajul doi.
Cândva
eu însumi voi intra acolo
curat
bărbierit-lună
să
ascult concertele de cameră.
Fără
îndoială că voi intra acolo
neîndemânatic
ca pianul cu coadă
și
totdeauna, ca și el, acordat
pregătit-strună.
Răpirea
Eu
simt mișcarea genelor tale
care
răvășesc lumina
undeva
dincolo de orizont.
Și
tu te modifici mereu
împreună
cu amurgul intrând
în
irizările câmpiilor.
Tremurul
mărunt al livezilor în pârg!
Respirația
ta cu aromă de mere.
Vântul
pletelor tale
mă
duce departe.
La masă
În
vază
lazaretul
florilor de câmp.
Atâta
alb abundent
de
la care încremenește sângele în vene.
Astfel
ne ofilim împreună
rupți
de
viață.
O amintire
De
multe ori îmi amintesc
călătoria
de trei sute de kilometri
cu
taxiul
comandat
în capitală,
aproape
uitata deplasare în interes de serviciu
pe
care o făceam împreună cu soția
primului
nostru cosmonaut.
Nici
până astăzi nu am încetat să-mi pun
aceeași
întrebare prostească despre
care
ar fi, totuși, sensul acestei amintiri întâmplătoare?
Ceilalți
mă întreabă doar
despre
cât o fi costat taxiul
și
cine a plătit călătoria.
Nu
mai știu.
Cuvântul
La
început a fost cuvântul.
Și
acest cuvânt era
pe
hârtie.
Neauzit.
Cuvântul
care putea fi acoperit
cu
palma
sau
cu alt obiect netransparent.
Cuvânt
care putea fi împăturit
sau
boțit.
Cuvânt
care așteaptă când totuși
cineva
îl va observa.
Cuvânt
suferind din cauza
complexului
de inferioritate.
Cuvânt
fără căutare.
Cu
alte cuvinte:
cuvânt
pe
hârtie
chiar
dacă e la început
și,
deci, înseamnă că e primul.
De
fapt, doar umbra caligrafiată
a
cuvântului,
a
acelui unic obiect
pe
care îl posedă dimpreună trupul și sufletul.
Pretimpuriu
Ca
și cum în amiaza zilei
conform
cu mersul trenurilor
eu
mi-aș fi pierdut memoria.
Atât
de strident și neechivoc pleci tu.
Pe
teritoriul părăsit își face de cap iarna
ca
un mic cutremur de pământ.
Sub
pământ se declanșează miroznele
în
timp ce tu îți întinzi o strună cât mai subțire.
Când
struna se va rupe
pe
aceste meleaguri va erupe primăvara.
Odată
Noi
am fi vrut să înclinăm
cinematograful
să
înclinăm sala lui mare
și
să ne culcăm
pe
ecranul argintiu.
De
parcă n-am fi avut o altă ieșire din situație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu