ALTE COSMOGRAME

Leo BUTNARU

Oscilație

Nu ai ce ascunde – poezia e o artă străveche cu reputația destul de instabilă, mai mult decât oscilantă, de la odă cântată lui Platon până la darea ei de către acesta afară din cetate, până la darea afară din conștiință, unde să rămână cât mai mult loc pentru filosofie – dar, de obicei, ca un dar imprevizibil, filosofia, pomenindu-se în largul ei, degradează sau se înalță până la condiția de poezie sau chiar de contopire cu aceasta care, vă spuneam, este o artă străveche cu reputația destul de... – ce să mai vorbim – oscilantă...

Cutie cu pudră

Spațialitate, sălbăticia singurătăților inconștiente de sine, goluri umplute cu – bineînțeles – materie, spre exemplu – pudră de chinină, nimic fastuos – ordinarisimă, plată în tot ce se petrece ca în tot ce s-a întâmplat deja – anonimă emisie de sensuri.

Insectele luminii, poți să spui, și cele rudimentare – ale prafului te învăluie ca într-un magnetism nefuncțional cu atracțiile și respingerile în repaos – stare de pre-haos, și el inactiv, în cumpăna așteptării indecise ca un monstru difuz în condiția de prezumție.

Se încearcă necesare clape, butoane, claviatură, tastatură, orgă sau orgie spre a emite sensuri îngerește sau păcătoase psihedelic-pidosnic în circuit direct sau sofisticat, în cyberspațiu și cerber-spaimă cu departajări de inerție și depărtare de ură, ceva să se închidă, altceva să se deschidă ca un  bordei sau ca o piramidă sau, în bătaia vântului, – ca o cutie de pudră pe care, din neatenție, o deschide doica greoaie, colosală, aidoma Uriașei  lui Baudelaire – vlăguită mumă universală.

Unica cedare: întru descătușare

În acalmia (poate fi confundată benefic, chiar rodnic, cu alchimia) acută  ca o intemperie ce pare să ducă/ seducă singurătatea la limită – spre disperare în vălmășagul imaginat al metropolelor agitate, în care tu compui teze și ipoteze despre captivitate. Faci asta nu pentru că  pur și simplu și definitiv (definitivul ar fi simplu sau  foarte compus?) ar fi imposibil să o faci, ci pentru că, bineînțeles, ar fi prostește să nu conștientizezi că este imposibil să fugi încotrova de ceea ce este dat pe pământul tuturor și în propriul destin al fiecăruia dintre (din) noi, făcând gesturi pe cât de disperate pe atât de teatrale de a te smulge, parcă, din adânci rădăcini fiziologice sau imaginar-metafizice-filosofice, spre a-i da libertate omului, scriptorului sau sculptorului ce ești, pentru ca, în volnicie, să săvârșești cine știe ce lucruri deosebite, fapte mari – toate iluziile exagerate au fost deja deșertate, constatându-se că ele nu pot fi decât vide. 

De prin sfere înalte (ce se dovedește a nu fi decât ticsite toate sub biata noastră frunte omenească) recuperăm  entuziasmele sterile, după care (și fără de care) nu ne mai vedem ochii ca pe – pardon – proiectoare ale zeilor sau ca pe una din cele șapte minuni ale lumii – farul din Alexandria ce îndrumă orice corabie fantomă sau beată sau zburător-olandeză (cea din urmă  mirosind probabil a whisky).

Nu mai crezi că ai putea auzi cum înaintează, pășind sau târându-se, anotimpurile, veacotimpurile, mileniotimpurile, eternotimpurile; că ai putea să revezi primul tău răsărit din leagănul de țară aninat de cuiul din tavanul iatacului (poate chiar cuiul lui Pepelea); să auzi muzica sferelor și hard-rock-ul pătratelor negre (din  bazalt să zicem) ciocnite-ntre ele sau muzica divină, asemănătoare maiestuoaselor curgeri de fluvii cosmice.

Nu mai ești ambițiosul repetitiv ce se (de)plânge că în marile metropole nu există pacea și tihna în care să se zămislească psalmul, simfonia – acolo, ca și aici, în acuta acalmie ce duce spre ultimă limită singurătatea, frumusețea deja se naște încătușată în lanțurile rutinei cosmice, iar tu – drept unică resemnare în fața clișeelor – mai ești naivul ce crede că ar putea-o totuși descătușa, – pentru că, iubite confrate Feodor Mihailovici Dostoievski, te gândeai că – și de ce n-ar fi chiar așa? – frumusețea va salva lumea... (...bineînțeles, dacă lumea va ști să salveze frumusețea – îndrăznesc să adaug, pentru a finaliza iremediabil din nou cu o veche iluzie în speranța de a scăpa de confuzie...)

Secunda scoatere din joc

Laconicul ghidaj al fulgerului, îndrumarea lui reluată în vectorul drumului pe care încă nu l-ai ales și nici chiar nu știi dacă, eventual, ai avea nevoie de vreun drum; fulgerul ce e călăuză inoportună, dar s-ar părea – necesară în întunericul otova; îndrumător curat și în egală măsură periculos, retezător de căi și destine, răsărind, tresărind dezlănțuit în locul unde, e de presupus, cândva a fost o mare inimă, un întins de spirit cosmic, ceva firesc sau foarte nefiresc, ca un răsărit curmat peste munții amari ai melancoliilor sublunare, peste ciorchinii chirciți ai viilor cu boabele picate cu bronz ce bate spre auriu ca semnul dezlegării la destrămare-risipire de aici încolo, multe sau doar una având a se întâmpla spre dez-întâmplare definitivă în risipitoarea zodie a scânteilor, ca și cum a ge(r)menilor-puzderie în care în vecii vecilor nu se mai poate readuna tot ce a fost cândva astru deplin, planetă cu ființe, cu nădăjduiri.

Indiferent de e lin sau năvalnic în univers, de e clar sau tulbure, în golul conștiinței se arată doar nearătări și deja nu va exista nicio instanță a rațiunii care să-și dea seama ce provizorie a fost chirurgia liturghiilor în abundența de catedrale și ce exagerate orice fel de patimi pe înțelegerea și puterea de simțire a omului sau doar atomului – totul rezumându-se la o sabie a necunoașterii, care ar putea fi chiar fulgerul – iată-l, ghidaj de o clipă, îndrumar iluzoriu în vectorul drumului pe care nu va mai reuși să-l aleagă cineva în vastele cuprinsuri ale vidului înfiorate ca o înfricoșată ascultare de N i m i c, cu toate că nu dispare, încă nu se aneantizează definitiv cel din urmă gând: totuși, este imposibil să fi fost zămislită în zadar divina comedia căzută până la condiția de comedia umană – în caz contrar, toate astea nu ar fi putut fi scoase din joc, după ce au purtat un nume de botez, sau de bob de orez.

Pânda de sine

Auzul se răspândește ca o privire a tainelor, universul fiind infinită pândă de sine, el pânditorul pe sine pândindu-se, uneori părându-și sie că nu e pur și simplu univers in abstracto, ci că are chip și chiar se poate îndrăgi pe sine ca o infinită apă acoperită otova cu narciși înecați, pentru că, dacă nu ar avea oarece înfățișare, universul nu s-ar ținea minte pe sine, nu ar ști să stea la pândă asupra propriei stări de a fi (fără să știe de ce anume trebuie să o facă – și să ființeze, și să se pândească), nu ar ști să se compare cu sine însuși, să se raporteze numai și numai la sine, pentru a se autodistruge în numele și umbrele altor răsplămădiri. În caz contrar nefiind în stare a se conștientiza ca pândă fără început și fără sfârșit, când el stă cu auzul ca o privire a tainelor ațintită asupra sa ca mister.

Sfere

De la o vreme, nu a mai fost complicat de priceput de ce încape atât de puțin univers în firea fiecăruia dintre noi, în conștiința noastră singulară sau plurală, infinită și ea, însă cea mai mare parte a căreia o acaparează dezmărginirea insinuată, ca o dezamăgire, de adâncimea mării la fundul căruia se află adevărul, de rețetele medicale, de girofarul ambulanțelor, scurtimea vieții (cam de lungimea... curelușei ceasului de la mână...), spaima de neființă, dar mai ales neîncetata zbatere-n insistentă navetă a ecoului ecleziastic despre deșertăciunea deșertăciunilor...

E drept, la un moment dat, furtunile cosmice se potolesc, pentru ca, nestingherit, sufletul să ni se înalțe în sfere, el însuși – glob cu cosmosul în interior, ca un teritoriu virgin...