În almanahul
grupării literare „Mezaninul poeziei” din Moscova, cu pseudonimul Hrisanf își
semna versurile și articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak (1892–1980), cel care, peste ani, avea să devină pictor celebru,
scenograf și sculptor. Atât numele grupării, precum și copertele almanahurilor
„Vernisaj” și „Ospăț pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparținut
chiar lui. Iar cu pseudonimul Mihail Rossiianski publica eseuri teoretice.
În toate ale ei, creația lui Zak-Hrisanf-Rossiianski constituie o
componentă de prim-plan, reaccesată și comentată, în durata avangardismului și
post-avangardismului rus, căutările sale prozodice anticipând imagismul, al
cărui corifeu a fost, o perioadă, Serghei Esenin, iar protagonistul sui generis
rămânând a fi Anatoli Mariengof. Unii dintre istoricii literari presupun că, de
nu s-ar fi dedicat, în mare, artelor plastice, M. Rossiianski ar fi ajuns un
poet cu adevărat remarcabil în veacul de argint rusesc.
Așadar, Rossiianski e numele mamei, cel adevărat fiind Zak, iar prenumele
– Lev (Leon), născut în satul Rasteapino din gubernia Novgorod. În cercurile
evreimii din imperiul rus numele de familie Rossiianski era cunoscut, în anii
`60 ai secolului XIX bunicul viitorului poet și artist plastic fiind unul din
fondatorii societății mozaice din Moscova. Din prima căsătorie, mama sa,
Rozalia Rossiianski, a avut trei copii, iar după moartea soțului se căsătorește
cu farmacistul V. I. Zak care, în junețe, participă la mișcarea narodnicistă,
fapt pentru care a fost deportat pe 10 ani în Siberia.
Lev Zak se naște gemene cu fratele
său Simion, care avea să ajungă filosof eminent.
În 1902, Lev este admis la gimnaziul Institutului de Limbi Orientale,
unde leagă prietenie cu Roman Jakobson, reputatul savant-teoretician de peste
ani, unul din marii lingviști ai secolului trecut. Peste șapte decenii,
Jakobson va scrie prefața la volumul lui M. Rossiianski „Des perles aux
aigles”, apărut la „Edisions Saint-Germain-des-Prés” (1975, Paris) în colecția
„Peinture et parole”, parcă în siajul anticului adagiu Ut pictura poesis, în care, printre altele, invocă amiciția și
colaborarea lor gimnazială, pe când Zak „era bogat în vise și presimțiri”. Împreună,
cei doi colegi scriau, redactau și scoteau la lumină primele lor reviste,
ilustrate de Zak. Jakobson continuă: „Peste ani, în 1913, în fervoarea
confuziilor din ajunul războiului, au apărut din abundență numerele
almanahurile «Mezaninului poeziei ruse», în care se evidențiau versurile lui
Lev Zak, semnate Hrisanf, ce au lăsat urme neîndoielnice în poezia lui
Maiakovski și Pasternak”.
În 1907, Lev Zak este admis la facultatea de Istorie și Filologie a
Universității din Moscova, oraș unde, în 1913, împreună cu Vadim Șerșnevici,
constituie gruparea de orientare ego-futuristă „Mezaninul poeziei”, în care se
vor afirma Konstantin Bolșakov, Riurik Ivnev, Boris Lavreniov, Serghei
Tretiakov, Pavel Șirokov și alte nume de referință ale avangardismului literar
rus. În memoriile sale, Șerșenevici consemna: „Fiind pictor, poet, teoretician,
Zak știa să ne mobilizeze prin sinceritatea și cumpănirea sa. El avea zeci de
profesii, una bruind-o pe o alta. Era un minunat grafician, mai toate cărțile
editurii noastre având copertele lui. Iar fiece număr de revistă scriitorul Zak
îl umplea cu multiplele sale pseudonime”.
În perioada septembrie-decembrie 1913, „Mezaninul poeziei”
publică almanahurile „Vernisajul”, „Ospăț pe timp de ciumă” și „Crematoriul
bunei cuviințe”, în toate Hrisanf (Zak) semnând versuri. Este pregătită pentru
tipar și prima carte a lui Rossianski-Zak-Hrisanf, „Improvizații pirotehnice”,
care, însă, nu avea să fie publicată. Iar de atunci, pe durata a șase decenii,
numele poetului Rossiianski nu mai apare în presă, cu toate că autorul nu a
încetat niciodată să scrie versuri. Iar în anul 1970, când Lev Zak cunoștea
deja gloria pictorului afirmat în plan transfrontalier, la München îi apare
volumul de versuri „Dimineață interioară”, ce surprinde cu adevărat și apreciat
drept incontestabilă valoare literară. El este ca și cum continuarea
structural-stilistică avangardistă, fapt remarcat și în recenzia sa de
Jüri Ivask: „Unul din procedeele
preferate ale lui Rossiianski ține de așa-numita etimologie poetică, el
selectând frecvent cuvintele în conformitate cu asociativitatea sonoră, precum
Hlebnikov, Krucionîh... La Zak sonoritățile predomină, dau tonalitatea
poemelor”.
În procesul traducerii, am remarcat inflexiuni venite din
posibile surprize ale scrierii ce se zămislește în tainele subconștientului.
Poemele de proporții „Cai și zile”, „Răspuns vântului”, „Perle pentru vulturi”,
„Încălțămintea iubirii”, „Gustul erosului”, altele, de natură prozodică
cvasi-suprarealistă, se înrudesc, implicit, cu „Versurile automate” ale lui
Boris Poplavski, autor extrem de dotat, din păcate mort la Paris în anii 30 ai
secolului trecut, în urma unei supradoze de narcotice.
Este ineficient să cauți partea de subconștient, de
suprarealism, de scriere automată, pe de o parte, și luciditatea, proiectul
asumat, de care s-au folosit poeți ca Poplavski sau Rosiianski. Însă în
versurile lor există semne, ecouri ce ar veni, parcă, din afara conștiinței autorului, în corelație cu elemente
relativ recognoscibile și „descifrabile”, ca posibile construcții prozodice
articulate. Citind și comentând poezia lui M. Rossiianski, este indicat să
pornim de la ideea că procesului de creație îi este specific ceea ce Baudelaire
numise „sinestezie”, poeticul asociațiilor, simbolurilor, semnelor ce apar
permanent, venind „din exteriorul” conștiinței. Iar creatorului îi rămâne
neclar (la nivel rațional, logic) despre ce povestesc ele, ce vor să comunice.
Concomitent, prezența unei subiectivități extreme, nașterea poemului în și
apariția lui din cele mai intime, enigmatice profunzimi ale personalității
autorului fac ca în versurile cvasi-automate să există o tonalitate emoțională
pregnantă, energie, calități estetice de necontestat, chiar dacă sub aspect
informațional, comunicativ scriitor-cititor, ele rămân oarecum tainice.
Însă nu se poate crede, cum o fac unii, că versurile
automate ar fi absolut lipsite de mesaj. Aceasta o spun și necunoscătorii
muzicii clasice care, în schimb, de admiratorii acesteia este mereu
interpretată, sub aspect semantic, căutându-i-se valențe, subiecte în extrema
subiectivitate, ca posibilități de înțelegere personală ce pot să nu coincidă
cu cele ale altor melomani (în cazul nostru: cititori-cunoscători de poezie).
În poemele
„neclare”, a-subiect ale lui M. Rossiianski există elemente metaforice
sugestive, memorabile, ce pot fi nu doar percepute ca senzație, emoție, ci și
pricepute, demne de admirație pentru sensurile lor ingenioase, în stare să te
ducă spre alte înțelesuri. Sunt, parcă solitare, unele versuri axiale, orientative
în texte și contexte; versuri ce radiază ca niște nuclee energetice. Ar fi
parcă o nuclearizare ce asigură propulsia poetică, diversitatea de
nuanțe-sensuri a spectrului metaforic.
M. Rossiianski e
din rândul poeților rămași apropiați avangardismului, în albia căruia au
debutat și s-au format. Un avangardism moderat, ar fi de menționat,
amintindu-ne că, pe timpul „Mezaninului poeziei”, Vadim Șerșenevici susținea că
Zak-Hrisanf „târa” respectiva grupare spre un futurism „academic”: „În
contraponderea simplității grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk și
Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice, estetul Zak a
dezvoltat teoria «cuvintelor-miros», sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând
aprig cu lipsa de obiect a neologismelor verbocreate de Krucionîh. Spre
deosebire de cubofuturiști, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice
futurismul «pe temeiurile depășirii clasicismului»”.
În fine, prozodia
lui M. Rossiianski ar fi o exemplară confluență a clasicismul cu avangardismul
moderat, de o stilistică specifică poeților care, nu de puține ori, practică
discursul suspansului, semi-spusului, semi-tainei, sugestiei și perspectivelor
ideatice lăsate la discreția cititorului (de data aceasta, nu a celui de rând)
care, firește, este unul receptiv, inteligent.
P.S. În anul 1920,
împreună cu familia, Lev Zak-Mihail Rossiianski părăsește Crimeea, spre care
înaintau trupele bolșevice. Ajunge la Constantinopol, apoi pleacă la Roma,
Florența. Din 1922 locuiește la Berlin, în 1923 transferându-se la Paris. Moare
la 30 martie 1980 în orașul Vanves, încorporat Parisului.
* *
*
Nu din voința mea ci din a ta
Poezia se preface orală vorbire
Și adapă cu mortar tare
Liniștea și sarea-n sclipire
O provocatoare de lacrimă
Esență cosmică serul azurului!
Pământul și ceru-s create în proză
Cum metrica înscrisă a pruncului
Latinește și cu clară caligrafie
Încondeiate-s zilele nopțile
Mie nu-mi rămâne decât să fiu
Traducător acestor rânduri subtile
Mie nu-mi rămâne decât
Să fiu pontatorul cereștilor sfere
Ce ar trece în paragrafe cât are
Fiece înger vise pâine mistere
Nu-mi rămâne decât de pe dușumele
Să strâng bucăți de texte vitale
Căzute din largile poale sinilii
Ale veșmintelor tale
(1942)
* *
*
Răstignindu-i pe cei plăpânzi
Barbarii dormeau și beau
Din potirul mamei
Negrul
Lapte al nopții!
Fără a cunoaște otrava
Tu treci pe alături
Bolborosite urlete ale morților
Nu-ți vor impune să te întorci
Pământule
O minunate roade-a omului
Liniște credință
Spălându-vă
V-ați strâns aripile
Și tu îngere
Copii leproși
Mușcați de câini
Flămânzi rod
Timpul
Cine va înfrâna
Inima cu furie
Cine va aprinde părul tău
Cu ura
Pentru ca tu precum făclia
O îngere
Cu cărbune răzbunător
Să cazi
Pe puroierea nopții
Unde copiii omului
Stăpânul
Îi întinde
Îi așterne?
(1942)
* *
*
Tu nu-mi dai mierea
Cu care se hrănesc nopțile
Nu mă lași să intru-n orașul din
fața mea
Ale căror ziduri
Nu-s povestite de vise
Și unde anonimele ulițe nu-s decât
Liniile din palma ta
În schimb mi-ai dat
Soare ochi și brațe
O soare
Plantă crescută de mine
Din țărâna cerului
Și tu brațule
Pârghie mișcată de inimă
Tu pasăre
Ascultătoare de noi doi!
Ochilor! Voi ochilor
Din care se prelinge
Băutura nopții
Șuvițele căreia se transformă
În piatră humă și pește
În fiară și pasăre
În lumină și trup!
Iar tu mi-ai dat
Corabia ce acostează
La țărmurile trans-temporale
Unde-i izvorul
Liniștii și spațiului
M-ai adăpostit în atelierul tău
Unde sângele-mi își urmează circuitul
Și unde din umezeala muțeniei
Iese mulajul Cuvântului –
Zile și lucruri.
(1942)
* *
*
Simple cu simple lucruri și cuvinte
Apă pâine sare
Îngreuiate de orele lumii
Trec turme-n înserare
De ore îngreuiate
Tulpinile de codru des
Simple cu simple lucruri și cuvinte
Furie eres
Simple cu simple lucruri și cuvinte
Căldura carnea trupului meu
Cu orele omenești
E-mpovărat Dumnezeu
Simple cu simple lucruri și cuvinte
Vis și umbră mută
La picioarele lui Isus plescăie
Ziua abia născută
(1942)
* *
*
Pe pajiștile tăcerii
Înveșmântați a moarte
Omul și visul
Tandru înțelepțit
De binefacerea renunțării
Fiul rătăcitor
Apele beatitudinii
Au atins piciorul
Neașteptaților copii
Nobila vestitoare
Copii în lumina solară
Sunt de picior atinși
Posomorâtele întâlniri
Dintre om și vis
Nimic n-ar fi mai aspru
Zadarnica acalmie
Unde-noptează norii
Ființării și visului
(1942)
* *
*
Ce le-aș răspunde spațiilor
Ce i-aș spune cerului?
Liniștea ta
Îmi cercetează inima
De ce mă pui la încercare
Cu pajiștea cu ogorul tău?
Veniră turmele mănând umbrele
Semănate de tine
O iubire o copilărie
A fiarelor și plantelor
Neprihăniții trăiesc
În trupul ce mi-i dat
Nu osândi Doamne
Jocurile și orgiile
Stelelor tale din
Sipetul sânului meu
(1958)
* *
*
Cenușă pâine gânguritul
Vieții și stelelor
Lumea izvodește negrăbit
Pe cel de care-a fost creată
Aruncată-i povara
În flacără și scrum
Cine bău dar nu până la fund
Înșelătoarea vreme?
Ea a istovit
Și semne și soroace
Înger posomorât
Duh singuratic
Peste scrum și pâine
Se aplecă și plânge
Și inima trebăluiește
Certându-se cu cerul
(1958)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu