INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR

 

Multietnicitatea poezie ruse are o tradiție de secole, unul dintre înaintemergătorii ei nefiind altul decât prințul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru prozodia și stilistica poetică modernă rusă, Aleksandr Pușkin (1799-1837), fiul unui african, Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoțiană, la origini trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII), Gavriil Derjavin (1743 – 1816), coborând din tătarii de pe Volga, după ce un anume Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creștinat, se află în slujba țarului. Au existat și alți mari poeți, pe care diverse popoare i-au dăruit Rusiei, iar printre ei, bineînțeles, Osip Mandelștam, Boris Pasternak sau Iosif Brodski, vlăstare din neamul biblic, iar ca vocație și incantație, metaforic „precizând”, din Cântarea cântărilor.

În lung timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori în acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut.

Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedikt Livșiț („O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 1922-1923, „Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov („Noi”, 1923)... 

În majoritatea acestor declarații/manifeste se pretindea în mod intransigent o modificare radicală a paradigmelor, canoanelor, școlilor și curentelor de până la cei care le lansau, anunțând noi modalități de valorificare estetică, artistică a lumii. Ruptura categorică s-a produs în confruntarea futurismului cu simbolismul cu care, de altfel, era în opoziție și akmeismul (zis și: adamism), numai că acesta o făcea într-un chip moderat, caracteristic pentru semnatarii notificărilor inter-colegiale, inclusiv și în cazul lui Osip Mandelștam („Dimineața akmeismului”). Cei mai impetuoși însă în atacurile asupra tradițiilor anchilozante s-au arătat futuriștii și cubofuturiștii.

Un alt element definitoriu: dacă scriitorii de până la avangardiști, în speță simboliștii, căutau să se unească prin declarațiile lor, să se consolideze, manifestele avangardei par a avea un caracter centrifug, ducând la singularizare, la răzlețire, inclusiv în mediul uneia și aceleiași asociații sau grupări scriitoricești. De obicei, manifestele avangardiștilor erau concepute în spirit combativ, ca armă, de unde, nu de puține ori, terminologia militară, tonalitatea ofensivă, de genul: „crezul nostru artistic de luptă”, „îi provocăm pe adversarii noștri”, „noi anunțăm lupta cu”. Fondatorii Asociației Artei Reale declarau: „Nu există o altă școală mai dușmănoasă nouă decât transraționalismul. Fiind oameni realiști până în măduva oaselor, noi suntem primii inamici ai celor care golesc cuvântul, transformându-l într-o corcitură neputincioasă, fără sens”.

Semnatarii considerau manifestele importante pentru auto-prezentarea unui grup unitar, întemeietor sau refondator paradigmatic, contrapus mediului literar, artistic, în general. Lansatorii de manifeste se percepeau pe ei înșiși ca pe niște conchistadori ai spiritului, deschizători de drumuri. Într-o antologie a manifestelor avangardei din toată lumea, „Palma dată gustului public” din 1912 a futuriștilor ruși ar trebui să aibă undeva prin vecinătate îndemnul din 1924 al lui Ilarie Voronca: „Cetitor, deparazitează-ți creierul!”. Actualitatea ideilor din cele două manifeste (de parcă ar fi fost scrise… mâine!) face să nu ne gândim la decalajul literaturii române în raport cu fenomenul avangardist european, care îl „delegase” în lumea mare, ca novator revoluționar al discursului literar-artistic, pe Tristan Tzara.

Chiar dacă suntem de părerea că gustul public trebuie șfichiuit și astăzi (în epoca kitschului aproape generalizat) cu aceeași fervoare ca acum 100 de ani, nu se cade să facem abstracție de faptul că, în zilele noastre, celebra și răsunător-pocnitoarea „Palmă…” ar părea oarecum singulară, scoasă din contextul proclamațiilor radicale. Deoarece, cu timpul, s-a produs o decantare ideatică și de atitudine, încât, prin opera lor artistică propriu-zisă, semnatarii par să fi degajat acest manifest de unele excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Același lucru îl presupunea și radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” (unu, Nr. 1, 1928). Apoi, în linii mari, Proclamația Președinților Globului Pământesc (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideile unuia dintre cele șapte manifestele dada, apărut la Zürich în martie 1918 și în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună întregii umanități”, pentru a se aplica efectiv programul... destructiv-reînnoitor al dadaismului.

Trebuie reținut faptul că, în toată amploarea și diversitatea manifestelor și manifestărilor propulsate de protagoniștii atât de diferiți în datele vocației lor, originalitatea proiectelor avangardismului consta și în promulgarea unui nou statut al artistului și a operei acestuia, implicând un raport special între teorie și practică, de unde și numeroasele declarații dinamitarde, dintre care una, precum aminteam, se intitula pur și simplu Duceți-vă dracului!. Nici se putea altfel pentru acest grup atipic de literați foarte talentați, unii dintre ei chiar geniali, însă care, la acel moment, nu erau decât niște – să metaforizăm nițel – militari (oșteni ai cântecului) din trupele de... anti-geniu, ce aruncau în aer podurile canonice fortificate de predecesori.

Lectura și sistematizarea manifestelor, declarațiilor, ca într-o pasiență mereu imprevizibilă, relevă tocmai… contrariul rigurozității, posibile sau doar dorite, pentru că în perioada ei de (re)evoluție, de căutări febrile, de invenții și teoretizări, de decepții și deziceri literatura începutului de secol XX nu putea să se arate extrem de severă cu sine, delimitându-se cu tot dinadinsul ca rețea, școli și tendințe, curente și personalități „distincte”. De regulă, delimitările, caracteristicele, ambițiile, tendințele se remarcau doar în manifeste – care erau și ele, de fapt, literatură propriu-zisă (e drept, uneori cam... dură) –, semnate de cei care se declarau akmeiști (adamiști), ego-futuriști, cubofuturiști; imagiști, expresioniști, oberiu (adepți ai artei reale), suprematiști (în pictură) etc. Apoi: intuitiviștii, luciștii, viitoriștii, nicevokii (nimicniciștii), biocosmiștii, lumeniștii, form-libriștii, emoționaliștii, fuiștii etc., pentru că, în întinsa Rusie țaristă, apoi post-revoluționară, bolșevică, se scria pretutindeni literatură, lansându-se și manifeste. Concepeau manifeste, deja în limbile lor naționale, confrații întru slavonism ai rușilor – ucrainenii și belorușii, având și ei colegi evrei.

Însă dincolo de experimentul radical, de renunțări la forme, stiluri, metode sau de căutarea cu orice preț a elementului novator, avangarda, în constantele sale deja „clasicizate”, rămâne a fi arta propriu-zisă care confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și chiar e creată în afara lor de înșiși semnatarii respectivelor proclamații. În poezia adevărată a existat totdeauna ceva care nu se lasă supus analizelor literaturologice de un raționalism sui generis. Pe deasupra, lectorul (in fabula, domnule Eco!), de multe ori chiar și cel avizat, citește literatura fără a cunoaște principiile care, chipurile, ar fi stat la baza ei; principii declarate de autori și nicidecum respectate orbește de ei înșiși.

În fine (de etapă, de sub-temă), intervine un dramatic sine qua non: fie că vorbim de avangarda rusă, în ansamblu, sau doar de anumite componente ale ei, nu putem să nu invocăm sălbăticia stalinismului, căruia i-au căzut jertfă sute de mii de intelectuali, creatori de artă, inclusiv mulți scriitori din prima jumătate a secolului trecut. Printre avangardiștii lichidați de NKVD, morți în GULAG sau terorizați de bolșevici în viața civilă sunt și autori, din creația și destinul cărora se conturează această antologie: Benedikt Livșiț (1887–1939), Boris Kușner (1888 – 1937), Osip Mandeștam (1891–1938), Serghei Neldihen (1891 – 1942), Aleksandr Iaroslavski (1897 – 1930), Nikolai Erdman (1900 – 1970), Volf Erlih (1902 – 1937).

Dar privațiunile și teroarea morală la care a fost supus Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una din principalele sale cărți, romanul „Doctorul Jivago”, însă neacceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se decernează Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la stadiu incipient punându-se pe rol chiar și un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declarația TASS” din 2.11.1958 – ca în timp de război, nu? – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic «Doctorul Jivago», organele oficiale nu-l vor împiedica s-o facă. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate «minunățiile raiului capitalist»”. Astfel se anticipa un alt caz, cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului…

Unul din cele mai dramatice destine sub teroarea bolșevică l-a avut Osip Mandelștam. Uneori, autoritățile bolșevice încercau „să-i între în voie” lui Mandelștam, de fapt să-i dezamorseze mesajul tragic al anumitor poeme, trecându-le cu vederea (cenzurii). Precum se întâmplă cu poemul „Leningrad” care, curând după ce fusese citit în public, se răspândise în multe copii (una din primele „probe tehnice” de pre-samizdat), fapt ce i-a decis pe cerberii autorităților să... legalizeze respectivul text. Numai că astfel de cvasijoc de-a pisica și șoarecele nu curmase și amenințările la adresa lui Mandelștam, care era sfătuit de „binevoitori” să plece cât mai repede din oraș. „Unul din oamenii bine intenționați cu adevărat, reprezentantul ziarului «Izvestia», l-a preîntâmpinat pe O. M.: citiți cât mai puțin acest poem, în caz contrar chiar vor veni să vă ridice”, își amintea soția poetului. Textul e de un dramatism sfâșietor: „...Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;/ Tu ai toate numerele mele de telefon neliniștitor.// Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese/ La care voi găsi ale morților glasuri stinse, funeste.// Eu trăiesc pe o scară neagră, și în tâmplă, de ori o mie,/ Mă lovește, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,// Și noaptea-ntreagă aștept oaspeți scumpi să vină pe cărărușă,/ Noaptea-ntreagă mișcând din cătușele lănțișorului de la ușă”.

Poetul se simte încolțit, nedreptățit, ceea ce-l determină să facă un pas de imens curaj, în noiembrie 1933 scriind celebrul text epigramatic:

Noi trăim fără-a simți țărâna țării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece pași nu se aud, nu țin,/ Iar când ne-ncumetăm la un sfert de întrebare,/ Ni se amintește de munteanul din Kremlin./ Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Și cuvintele grele aduc a puduri apăsătoare,/ Zâmbitorii săi ochi par de gândac pal-venin/ Și turetcile cizmelor îi sunt smolit-lucitoare.//

Iar în juru-i adunătură de mahări-gât-subțire,/ El cu servituți de juma-oameni se joacă dezinvolt./ Unul fluieră, altul miaună, celălalt scâncește,/ Doar dânsul e ascultat, încruntat, tătuc știe-tot./ Ca pe-o potcoavă, ucaz după ucaz dăruiește –/ Cui în fund, cui în frunte, cui în ochi, din plin,/ Orice execuție – pentru el e trai-mălină-pe-tort/ Și lat este pieptul lui de osetin”.

Traducere e făcută după varianta-autograf recuperată din arhivele NKVD-ului (în 1989), transcrisă de Osip Mandelștam în timpul anchetării sale.

Versurile se răspândesc fulgerător. De data aceasta satrapii regimului au renunțat la mănuși! Luându-și un răgaz de câteva luni, să vadă ce și cum, în ziua de 14 mai 1934 dau buzna în locuința lui Osip Mandelștam. Percheziție! – care, își amintea Anna Ahmatova: „...a durat noaptea întreagă. Căutau versuri... Pe Osip Mandelștam l-au luat la ora 7 dimineață, deja se luminase afară... După un timp, – iar bătăi în ușă, o nouă percheziție. Pasternak, la care fusesem în acea zi, se dusese să roage pentru Mandelștam la [ziarul] «Izvestia», eu – la Enukidze, la Kremlin...”

Mandelștam este arestat și exilat la Voronej, unde avea să se afle până în 1937. Probabil, își avuseseră rostul pledoariile celor doi cunoscuți poeți și cea a lui Nikolai Buharin. Se știe că Pasternak a fost chemat la telefon din Kremlin, având o discuție cu Stalin, discuție subiectul căreia era legat de Mandelștam. În fine, rezoluția lui Stalin a fost următoarea: „A-l izola, dar a-l păstra”.

Poetul continuă să-și trimită textele redacțiilor, însă deja niciun rând nu avea să-i mai fie publicat.

Revenind din exil, Mandelștam locuiește undeva în împrejurimile Moscovei. Viață grea de, aproape, cerșetor. Îl ajută unii prieteni, care nici ei nu o duceau strălucit.

Iar în mai 1938 e arestat din nou. Parcă se împlinea profeția zeului Kronos dintr-un poem din 1910: „Când se-ntâlnesc lovitură cu lovitură/ Și chiar peste mine, fatal,/ Pendulul neobosit se clatină – nervură/ Ce-ar vrea să-mi fie destin ideal”...

Așa e, personalităților vizionare, după nedreapta, dramatica lor trecere în lumea umbrelor, mai apoi li se caută corespondențe (retro-)premonitorii în propria-le creație, ca autoreferențialitate întru fatalitate. Iar Mandelștam ne-ar oferi, parcă, unul din exemplele cele mai edificatoare, pentru că și mai înainte de 1910 simțea implacabila sabie-pendulă a lui Kronos-„călăul” peste creștet, peste inimă, peste destin: „Și a celui mort nelibertate/ Mereu surâzător cristal!” (1908).

În 1938, Osip Mandelștam moare pe 27 decembrie, adică în a treia zi de Crăciun, iar poemul său din 1908 – să remarcăm! – se numea „În pădure brazii de Crăciun”! Poetul, cu „a celui mort nelibertate”, se stingea într-o baracă tăinuită printre brazii Extremului Orient... Peste toate, ca un sfâșietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soția Nadejda (în românește, numele se traduce: Speranța!); sfâșietoare ca un plânset universal răsuna ea, scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:

„Osia, scump și îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spațiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Și aceasta ar putea fi ultima amintire...

Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă și fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi și fiece oră din viața noastră amară, prietenul meu, însoțitorul meu, oarba mea călăuză...

Viața e lungă. Cât de îndelung și de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărțiților – atare soartă? Chiar noi – țânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...

Nu știu de ești în viață... Nu știu unde ești. Nu știu de mă vei auzi. Știi doar cât te iubesc. Nu am reușit să-ți spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ție, ție...

Ești mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică și rea, care nicicând pur și simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...

Sunt eu – Nadia. Unde ești? Adio...”

Mandelștam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”: „Eu voi ridica greutatea din sticlă/ A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate./ Să vezi deja cât de aspru e timpul.// (...), nu implora, nu te jelui! Țist!/ Să nu scâncești – au de aia intelectualii din popor/ Își scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?/ Noi vom muri ca infanteriștii,/ Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.

Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă și negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelștam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare. Nu se știe nici de mormântul altor poeți, amintiți mai sus... Încât deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificativă găsesc posibilitatea de a invoca, în românește, numele acestor poeți, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar și atunci când, fizicește, ei nu mai sunt în viață; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă fațetă a căruia a învederat-o bolșevismul, „stânga” comunistă.

*  *  *

Precum se va înțelege și din cele mai reprezentative texte ale unora dintre autori, prin pluralitatea opțiunilor avangardismul rus se înscrie perfect în albia mișcării artistice radical-înnoitoare europene, chiar dacă unii dintre protagoniștii săi avuseseră polemici aprinse cu Filippo Tommaso Marinetti, când italianul le vizitase țara (1914). Patria creației este viitorul, zic cubofuturiștii. „Dintr-acolo adie vântul zeilor cuvântului”. În felul acesta și-au conceput budetlenii (viitoriștii, cum ar veni) sintezele (și alchimia!) dintre spiritul/specificul autohton rusesc și spiritul timpului general-european, în concordanță cu care erau, în primul rând, autorii consângeni cu mitologicul evreu rătăcitor.

Iar cel rătăcitor, pe care destinul îl poartă de pe un meleag pe altul, în bucuria sau vitregia existenței bineînțeles că își pune, își repune problema propriei sale identități ca om, ca personalitate. În cazul nostru, a prezenței autorului de origine israelită în contextul literaturii ruse, al cărei protagonist e pe cale de a deveni.

Astfel, în polemică dură, principială cu unii din oponenții și denigratorii săi, Mandelștam face o declarație de principiu (10 octombrie 1928, ziarul „Vecerneaia Moskva”), în contextul poziționării sale delimitându-se pe sine ca iudeu trecut la luteranism – de sine ca poet: „Iar acum, când toate scuzele au fost rostite, – lăsând la o parte orice migdalită, eu – sunt poet rus...” Aici se cer unele nuanțări: din rusește, „mindal`niceat`”, ceea ce am dat ca migdalită, s-ar traduce, în echivalență românească, drept: a nu fi peste măsură de sentimental; a se purta reținut. Numai că poetul pornește, imanent, de la numele său: din varianta-i germano-idiș, „Mandelștam” se traduce „tulpina migdalului”, astfel amintindu-i cititorului elevat despre minunea ce se întâmplă în Biblie: „...iată toiagul lui Aron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise și făcuse migdale” (Numeri, 17, 8.). Se referise la această etimologie, aluziv-metaforic, și într-un poem din 1914: „Ca toiagul țarului în cortul prorocilor / La noi solemna suferință înflori revărsat”. Iar în poemul „Toiagul” (1914, 1927) simbolul e „descifrat” și legat de starea sacramentală a autorului: „Toiagul meu, libertatea mea – / Al existenței vertical miez, / Cât de curând adevărul meu / Va deveni al poporului crez?”

Într-un răvaș din 12 decembrie 1936, poetul își pune la curent tatăl: „...scriu versuri. Le cunosc valoarea, fără a mai întreba de altcineva...” Iar la începutul anului 1937 i se confesează lui Iuri Tînianov: „Iată deja un sfert de veac, de când, amestecând importantul cu fleacurile, eu plutesc (năvălesc) spre poezia rusă, însă curând versurile mele se vor contopi cu ea, modificând anumite lucruri în compoziția și conținutul ei”. Nu era un autor naiv, din seria „portrete ale artiștilor la tinerețe”. Era poetul matur, la 46 de ani împliniți.

După șir de decenii trecute, și azi în Rusia poetul ovreu își pune problema implicitei reîntoarceri la origini, a poziționării sale între etnia din care vine și limba în care scrie, a personalizării sale... mixte, etno-lingvistice, precum se poate înțelege și din unele texte ale Verei Pavlova, remarcabilă reprezentantă a literaturii ruse contemporane. Autoarea dispune de o fantezie mobilă („eu, văduva cuvântului ucis”) în/prin care alchimizează ingeniozități lingvistice, verbocreatorii, uneori intraductibile, însă de coloratură pur rusească („limba rusă în gâtlej/ acută, ca apendicita”), posibile într-o limbă plăsmuită nu doar de cele circa o sută de milioane de vorbitori/ scriitori/ cititori nativi ai ei, ci și de atâția alți reprezentanți ai multor națiuni conviețuitoare în fosta URSS, actualmente, restrâns, în Federația Rusă, dar și în diaspora ei, care nu doar încercau să vorbească relativ corect limba lui Pușkin, ci și interveneau cu sugestii inventive ce se abăteau de la normele academice de oricare ordin, însă deplin funcționale în contexte concrete de comunicare. Motivația modelelor lingvistice neacademice ar putea fi găsită, probabil, și în subtextul a două autoportrete: „Fața mea poartă pecetea unei rase bune/ chiar dacă această rasă/ nu are nimic bun:/ clerici siberieni, alcoolici din Vologda, evrei ucraineni/ se strigă unii pe alții prin somn în venele și arterele mele./ De unde și tăietura ochilor,/ oblicitatea lor,/ configurația pomeților ascuțiți –/ și care dintre noi e tătar?/ În schimb profilul meu e conturat ca demn de anticariat”; „Pe sfert – ovreică/ Pe jumătate – muziciană/ Trei sferturi – jumătatea ta./ Cam cine sunt eu – sută la sută?”. Răspunsul: sută la sută, ființa care se autoportretizează astfel este o poetă autentică, Vera Pavlova.

Repet: atât de multipla descendență etnică a unui considerabil număr de autori ce scriu în rusește nu putea să nu ducă și la o diversificare estetică, ideatică a poeziei, la un fascinant caleidoscop (de registru) al esențelor sale asociative, metaforice. Pentru că poeți ruși sunt considerați unii tătari, armeni, ciuvași, evrei, ucraineni, români, kazahi, estonieni, coreeni, carelo-finlandezi, bașkiri, udmurți etc., etc., etc. (O fi aici frumusețea poetică venită în urma… răului deznaționalizării, rusificării. Cum s-ar spune, sentimente, dar și resentimente amestecate…)

Diversificarea a fost stimulată și de „migrația” mai multor autori din Rusia în SUA, Israel, Germania, Franța, Anglia, mai puțini în Italia și Spania, etc., spații culturale, literare, industriale, de altfel de civilizație, care nu au putut să rămână nevalorificate, să zic, de sensibilitatea și inventivitatea prozodică a gastarbeiterilor (!) ce cultivă și recoltează poezie.

Iar toate astea se întâmplă în albia și spiritul globalizării, prevăzut încă de poeții avangardei, care se racordau la și deja făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneității transfrontaliere din primele decenii ale secolului trecut, creând în conformitate cu paradigma acelor vremi, fapt evidențiat, spre exemplu, și de următoarele versuri ale lui Mihail Semenko: „S-a dizolvat ecuatorul artificial, / La pragul meu deja crește bambus. /...Orice îngrădituri doborâți-le sonor – / Internaționalizați stepele”. De altfel, Semenko-autorul e un reprezentat „pur-sânge” (și cerneală!) al spiritului transfrontalier al avangardismului, scriind atât în limba ucraineană, cât și în cea rusă. În același context, remarca și Corneliu Ungureanu în poemele tânărului Tristan Tzara cele dintâi „tipare ale globalizării din literatura română” (Vitraliu, 2006, Nr. 1-2, p. 5.)

Dar, în principiu, ca și focarele sale europene de rezonanță, avangarda nordică a (re)structurat câmpul literar, proclamând victoria prezentului asupra trecutului și propunând noi programe sau metafore canonice expresive, caracteristice modernității. În mare, budetleanismul cade sub incidența remarcii lui George Uscătescu, conform căreia „prin complicatele și consumatele experiențe renovatoare ale secolului a existat, poate, o singură permanență: aceea a futurismului”. Pentru că, dacă tot restul experiențelor și tendințelor avangardismului din acea perioadă „s-a consumat sau dăinuie în activitățile epigonice ale unor imitatori sau în revenirile fără profiluri proprii, futurismul constituie, în schimb... poate că unica permanență, firul roșu, subțire și rezistent în același timp, în largă proliferare avangardistă”.

În această linie de subiect, să revenim la binomul Tzara – Hlebnikov, pentru a aminti un fapt demn de toată atenția: avangardistul, futuristul Velimir Hlebnikov proiecta/ visa/ presupunea ceva mai mult decât e azi Parlamentul European – Un Guvern al Globului Pământesc ce ar fi fost alcătuit din 317 președinți, cărora le-ar fi stat în putere să instituie ordinea, dreptatea, ce ar fi ocrotit libertatea individului etc. În notele sale, pe care se gândea să le adreseze colegilor expresioniști din Occident, este una în care sunt propuși, nominal, o parte din posibilii Președinți ai Globului, printre care și Tristan Tzara – primul pe „listă”, urmat de Stefan Zweig, René Schickele. Chiar așa scrie: „În primul rând, a-i chema la datoria de președinți ai Globului Pământesc pe următoarele persoane” – după care urmează trioul amintit. Asemeni lui Hlebnikov, raționau Johannes Baader (arhitect și scriitor dada) și însuși Tzara care fusese investit cu titlul de „Imperator al Globului Pământesc” (din 1919 – președinte).

Acestea au fost și rămân a fi idei, principii de solidarizare și consolidare, în baza cărora, implicit, creează și poeții plurinaționali, inclusiv evrei, în literatura lumii, în general, și în cea rusă, în particular. Împovărați de înțelepciunea și tristețea moștenite de la proto-părinții biblici, de la care, asemeni lui Mandelștam, au preluat toiagul-sceptru înflorit, „adoptat” de marea sa proto-mamă – poezia rusă, ei au o viziune-evantai și, deci, fecundă, relevând nu doar „adânca tristețe”, ci și „farmecele candorii”, ale „înaltei zămisliri” și ale „lumii profunde” (citate mandelștamiene). Iar cei mai importanți dintre acești poeți, Osip Mandelștam și Boris Pasternak, s-au apropiat confratern de eminenta pleiadă a poeților, colegilor lor ruși, care au urmat celebrității lui Aleksandr Blok – Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Serghei Esenin, – contopindu-se cu această constelație, devenind partea ei indestructibilă în eternul zodiac al poeziei.