PRO AVANGARDA

Leo Butnaru

Contemporaneizarea conștiinței și creativității

Nu o singură dată, am fost solicitat să mărturisesc despre atașamentul meu față de avangarda istorică și post-avangarda din aceste vremuri. Bineînțeles, mai totdeauna porneam de la traducerile, pe care le-am făcut din avangarda rusă, ucraineană sau franceză. În jur de 25 de antologii și volume ale autorilor-avangardiști. Dar și a altor 15 cărți ale post-avangardiștilor care, bineînțeles, s-au revendicat de la predecesorii lor. Din acest motiv am și numit două volume de miniatură poetică rusă „Orizont testamentar”. Se puteau numi la fel de semnificativ: „Ștafetă testamentară”.

Prin urmare, să spun ceva despre românizarea avangardei și a împrejurimilor ei…

Probabil, această pasiune de traducător ar fi ca o revanșă, râvnită din adâncile-mi juneți, când majoritatea celor ce făcuseră epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interziși. În genere, societatea sovietică nu însemna decât un sofisticat și stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans. Despre aceasta am scris, am argumentat în prefețele, notele biobibliografice, pur și simplu în notele la antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste literare, dar și în cele ale autorilor publicați-solo (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Igor Bahterev, Boris Pasternak, Daniil Harms, Nina Habias, Boris Poplavski, Anatoli Matriengof, Tatiana Veciorka…). Tocmai despre aceasta spune cu întreaga sa ființă antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”. Dramatică percuție de ecou străbate cele circa 400 de pagini ale antologiei „100 de poeți ai avangardei ruse”, dar, mai cu seamă, antologia megalitică, să zic așa, „Panorama poeziei avangardei ruse”, unde, în 1 600 de pagini, format academic, apar mostre din creația a circa 250 de autori.

Alte motivații de a nu renunța la perseverență în realizarea unui proiect, ca și predestinat, de valorificator, antologator și traducător al avangardei?... Eu unul sunt sigur că, la orice vârstă, prin (de la) creația protagoniștilor avangardei noi, cei de azi, putem învăța mai eficient ce ar însemna libertatea de creație și chiar de a crea în spiritul acestei libertăți. La avangardă – deja clasicizată și ea, încât s-ar putea spune: la universitățile, academiile avangardei – generațiile prezente, dar și cele viitoare mai au a face școală. Întru mereu necesara răscoală contra anchilozării, clișeizării, ba chiar a ceea ce se numește, uneori, azi, „moartea literaturii”.

În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulți autori tentați de a subscrie, fie și în mod generic, sub manifestul futuriștilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, și azi!) sau sub cel botezat „Duceți-vă dracului!”, dacă e să te gândești la gogomăniile emanate non-stop de autorități, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei românești, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ți creierul!”? 

Astfel că eu îi compătimesc pe cei nefamiliarizați cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului, crâcnesc, uneori violent, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitație în literatură, estetică, cultură, gândire în general.

Cutezanța nonconformist-avangardistă este eficientă în combaterea absurdității filate din ignoranță, suficiență de sine, iluzie de mărire și glorie perpetuă...

Și iarăși mă întreb: De ce avangarda? Pentru că ea îi vorbește mai eficient, să zic, imaginației mele, mi-o impulsionează, mi-o stimulează, mi-o aprinde mai îndrăzneț. Și mai… inventiv. În munca de românizare a avangardei, am înțeles, până la convingere, că traducerea e undeva la mijloc dintre congenital și tangențial; dintre suprapunere și supunere (întru o cât mai mare asemănare dintre original și transpus). Traducerea este starea de mijloc dintre original și înstrăinare de sens. Este un echilibru de împăcare a imposibilului cu posibilul la mijlocul distanțelor dintre acestea, când cedările vin din ambele părți. Este esența medie dintre ceea ce-i dat și eventualul prizonierat, dintre ideal și oarecât-ul desfigurat. Este distanța împăciuitoare dintre întâlnire și despărțire. Traducerea e calea de mijloc.

Și aici mă refer nu la o traducere în general, ci la cea care se află, „se întâmplă”, la con(i)fluența limbajului artistic cu filologia, cu lingvistica, altfel spus – cu știința. Inclusiv (anti)știința… intraductibilității, – e de menționat, pentru a putea cuprinde cât mai coerent și mai eficient efectele conjuncțiilor (conjugărilor elementelor întru unitate), dar și pe cele ale disjuncțiilor inevitabile, neconcordanțelor, ba chiar discordanțelor care, de unii exegeți, sunt oarecum nefondat scoase în prim-plan, pentru a susține că, în genere, un text poetic creat într-o limbă anume nu poate fi tradus într-o altă limbă. E o exagerare ce poate fi depășită prin recreare poetică, de text, context, subtext, formă, pentru a se putea păstra cât mai mult din conținutul originalului în varianta originalului-traducere.

În mod concluziv, ar fi de constatat că motivațiile necesității avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiții, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar – important de reținut – pe care le sesizezi și în prezentul propriilor atitudini și predispoziții creatoare, preferințe și atașamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepției, modului-metodei (ambele la plural) de a crea și în contemporaneitatea noastră în spiritul (și spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardismului. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conștiinței și creativității umane.