Idealul
și cele trei văduve cernite
1
În istoria omului, tot ceea ce a visat,
ca posibilă tendință, idealul, desăvârșirea (idealitatea) s-a dovedit de
neatins, pierdut în auriile cețuri ale utopiei. Precum s-a întâmplat cu statul
ideal platonian (din care confrații subsemnatului trebuiau expulzați!),
orânduirea socială ideală marxistă, idealul unei științe descriptive perfecte a
lui Ernst Mach, limbajul științific ideal al logicienilor empiriști și
comunicarea lingvistică (teoria acțiunii comunicative a lui Habermas). Însă
aceste neîmpliniri nu trebuie să demoralizeze până la deplină renunțare la
oarecare năzuințe spre desăvârșit, perfect, deoarece, chiar neîmplinite,
idealurile proiectate și neatinse, precum multe altele, au influențat benefic
euristica, însuși procesul de cunoaștere, practica activității sociale,
științifice, de creație. (E ca și după un război pierdut: țara înfrântă se
mobilizează extraordinar pentru a-și reveni, de exemplu servindu-ne Japonia,
Germania).
Idealul, oricât ar fi el de... visat, ținut în depărtări... abstracte, spre care se râvnește, este inerent dependent de permanența stării de relativitate istorică, deci și existențială, deci și filosofică, deci și valorică, deci... (Of, dăm aici într-o inevitabilă înșiruire de „deci”-uri dur-condiționali!...); noi ne îndoim mereu pe pragul alternativelor, și ele impuse de relativitatea istorică, a ceea ce înseamnă civilizație în relație cu aspirație, modificările suportate de acestea, în timpuri, epoci, toate astea făcând omul mai puțin liber, pentru că adevărat liber ar putea fi doar un spirit sigur pe sine, însă acesta încă nu s-a aflat pe pământ.
Însă asta e cu Boleroul Idealului – este interminabil și mereu captivant, continuând în perpetua răspândire de volute ca și cum în puțin spus proverbiala eternă întoarcere, a necurmatei reveniri a omului la... el însuși, în el însuși ca într-o ciudată, magnifică, inimaginabilă (până la „capăt”, până în „pânzele albe”, totuși!) experiență a absenței sfârșitului (de la Blanchot, pare-se, citire sau parafrază). E o magică dependență a omului de sine însuși. O imposibilitate de a se despărți o dată pentru totdeauna de el însuși (oare chiar și-ar dori așa ceva?). Și poate că, într-un fel, într-o anumită măsură, într-un anume... model chiar Omul este Idealul pentru sine. Un Ideal de atins, însă mereu neîmplinit, de neatins, de nestins...
2
Ar fi greu de imaginat numărul
varietăților de ideal – specii, genuri, soiuri, roiuri... – ca dorințe,
suferințe, vise, jinduiri, râvniri, speranțe, chiar cutezanțe fel de fel –
puzderii, peste puzderii, ce mai! Unii ar fi înclinați să le spună, poetic,
constelații... Bineînțeles, în fulgurația idealistă, cu scânteieri, confeti,
paiete, scânteieri, mărunțele focuri de artificii, licăriri și licurici etc.
există și Idealuri de Fond, de Bază, de Temelie, să zicem așa. Supremele
idealuri ale aspirației și existenței umane. Idealuri... individuale, dar și
zbuciumate idealuri colective, sociale. Ba mai mult – idealuri cu amploare de
universalitate. Idealul sau Idealurile Umanității. Unul din acestea, ce ar
trebui să stea la fundamentarea civilizator-socială a omenirii e, de fapt,
Idealul-Trinitate; Trinitate aproape sacră, se crede, care a fost formulată și
lansată, drept Ideal al Idealurilor universal-umane, de către Revoluția
Franceză de la 1789; Sfânta Trinitate – Libertate, Egalitate, Fraternitate!
Din păcate, asemeni celorlalte forme de idealuri, cardinale sau efemere, și Idealul Fundamental, Idealul Idealurilor, Trinitatea Libertate-Egalitate-Fraternitate are și va avea același destin neîmplinit. Însă paradoxul e că, în pofida marilor dezamăgiri, aceste năzuințe sublime de pe Pământ, poate că cele mai înalte, până la tronul dumnezeiesc, vor fi mereu actuale.
Această neogoită, înflăcărată, mereu trădată Trinitate – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea reprezintă, de fapt, prin ea însăși, perpetuumul mobile al tuturor îndemnurilor supreme ale umanității. Ea poate fi reluată la infinit, cu mai multă sau mai puțină pasiune, cu mai multă sau mai puțină speranță, pentru că Libertate, Egalitate, Fraternitate nu se vor curma ca necesitate care, însă, în vecii vecilor nu va rămâne decât lozincă, virgina virginelor dintre slogane, fata bătrână etern nedeflorată din faimoasa ei înflorare / înflorire – Libertate, Egalitate, Fraternitate, și celelalte...
În toate ale Cerului și Pământului sunt infinite diversitățile. Iar diversitatea, mai mult sau mai puțin, înseamnă inegalitate, înseamnă altfel. Diferența pune în gardă experiența tocmai ca imposibilitate a coincidenței, adică a egalității. Fie și la modul nobil, particularitatea, diferența, originalitatea presupun disproporția, sau – altfel de proporții, configurații, esențe. Mai mult sau mai puțin. De unde pornesc celelalte... – suspiciunea, nemulțumirea, comparația (în detrimentul etc.), inflația de încredere, idiosincraziile, degradarea relațiilor dintre oameni, în societate...
În toate ale lor, în iminența lor, contradicțiile anihilatoare de... ideal, nu că sunt posibile, ci chiar inerente, precum constatăm și în democrație ca, deocamdată, cea mai suportabilă situație socială, pe care, în lipsa – se spune – uneia mai bune, omul și-o ia de exemplu. (Provizoriu?...) Iar democrația e de neconceput fără libertate. Numai că, parcă în principiile de subsol ale trio-dezideratului, se dovedește că, unde e libertate în toată... libertatea sa, nu poate fi și egalitate în toată... egalitatea sa. Iar unde e, concomitent, libertate și inegalitate – nu poate fi fraternitate. Iar unde nu e fraternitate, nu poate fi egalitate etc. etc. – din toate astea, și altele, reieșind că democrația se mulțumește cu mult mai puțin decât se preface lumea că ar crede – democrației îi este suficientă doar libertatea…
Însă, de fapt, e un cerc vicios. Precum s-a văzut / se vede în urma altor revoluții de după cea franceză; un cerc fără ieșire spre mai bine, spre echitabil, spre mai aproape de ce ar trebui să însemne fraternitatea. Această tripletă de noțiuni ca aspirație la echitatea socială generală sui generis pare să alcătuiască o ecuație de nerezolvat, ce poate fi asemănată, pe cât de poetic, pe atât de filosofic, cu un perpetuum mobile al spiritului, existenței umane, cu toată noblețea visului, aspirațiilor, idealității jinduite; un perpetuum care, ca și perpetuum mobile „clasic”, fizic, să zic, ce nu poate fi „construit”, ca să se ajungă la o mișcare ciclică permanentă, fără o sursă „externă” de energie. Pentru că astfel s-ar încălca (ceea ce în vecii vecilor nu va fi permis!) legile fizice / cosmice de conservare inerente, sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din natură, ireversibilitate de asemenea... clasică, acceptată, constatată ca iminentă. Însă în cazul Libertății–Egalității–Fraternității, odată ce sunt imposibile (cel puțin în democrație ca cea mai cea etc.), ce se încalcă? Pentru că s-ar încălca, totuși, ceva, tocmai la acest CEVA umanitatea meditând de la Revoluția franceză încoace, dar de fapt – de când e lumea conștientă pe Pământ. Meditează filosofii, teologii, politicienii, sociologii, săracii, poeții etc., etc., fără să se ajungă la vreun liman. Sau, poate, ajungând, în chip teoretic, însă, din păcate, nicidecum practic (ajungându-se); în practica socio-umană. Nicidecum și niciodată, ca un negru Nevermore al vieții sociale pe Pământ...
Numai că, în chip ideal (aspirație spre acesta), lumea se tot gândește la Libertate, Egalitate, Fraternitate!, iar când le rostește numele, se creează impresia că totdeauna, parcă, ar fi două cuvinte în plus, odată ce una / unul din ele le presupune obligator pe celelalte două. Numai că... Precum am spus mai sus...
În fine, reiese că Libertatea, Egalitate, Fraternitate ar semăna cu trei văduve cernite, biete cerșetoare ce rătăcesc din s(t)ate în s(t)ate; ele – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea... imposibil(e) de a exista și a face bine (și frumos!) împreună...
Trei văduve cernite în căutarea Idealului Idealurilor...
Idealul, oricât ar fi el de... visat, ținut în depărtări... abstracte, spre care se râvnește, este inerent dependent de permanența stării de relativitate istorică, deci și existențială, deci și filosofică, deci și valorică, deci... (Of, dăm aici într-o inevitabilă înșiruire de „deci”-uri dur-condiționali!...); noi ne îndoim mereu pe pragul alternativelor, și ele impuse de relativitatea istorică, a ceea ce înseamnă civilizație în relație cu aspirație, modificările suportate de acestea, în timpuri, epoci, toate astea făcând omul mai puțin liber, pentru că adevărat liber ar putea fi doar un spirit sigur pe sine, însă acesta încă nu s-a aflat pe pământ.
Însă asta e cu Boleroul Idealului – este interminabil și mereu captivant, continuând în perpetua răspândire de volute ca și cum în puțin spus proverbiala eternă întoarcere, a necurmatei reveniri a omului la... el însuși, în el însuși ca într-o ciudată, magnifică, inimaginabilă (până la „capăt”, până în „pânzele albe”, totuși!) experiență a absenței sfârșitului (de la Blanchot, pare-se, citire sau parafrază). E o magică dependență a omului de sine însuși. O imposibilitate de a se despărți o dată pentru totdeauna de el însuși (oare chiar și-ar dori așa ceva?). Și poate că, într-un fel, într-o anumită măsură, într-un anume... model chiar Omul este Idealul pentru sine. Un Ideal de atins, însă mereu neîmplinit, de neatins, de nestins...
Din păcate, asemeni celorlalte forme de idealuri, cardinale sau efemere, și Idealul Fundamental, Idealul Idealurilor, Trinitatea Libertate-Egalitate-Fraternitate are și va avea același destin neîmplinit. Însă paradoxul e că, în pofida marilor dezamăgiri, aceste năzuințe sublime de pe Pământ, poate că cele mai înalte, până la tronul dumnezeiesc, vor fi mereu actuale.
Această neogoită, înflăcărată, mereu trădată Trinitate – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea reprezintă, de fapt, prin ea însăși, perpetuumul mobile al tuturor îndemnurilor supreme ale umanității. Ea poate fi reluată la infinit, cu mai multă sau mai puțină pasiune, cu mai multă sau mai puțină speranță, pentru că Libertate, Egalitate, Fraternitate nu se vor curma ca necesitate care, însă, în vecii vecilor nu va rămâne decât lozincă, virgina virginelor dintre slogane, fata bătrână etern nedeflorată din faimoasa ei înflorare / înflorire – Libertate, Egalitate, Fraternitate, și celelalte...
În toate ale Cerului și Pământului sunt infinite diversitățile. Iar diversitatea, mai mult sau mai puțin, înseamnă inegalitate, înseamnă altfel. Diferența pune în gardă experiența tocmai ca imposibilitate a coincidenței, adică a egalității. Fie și la modul nobil, particularitatea, diferența, originalitatea presupun disproporția, sau – altfel de proporții, configurații, esențe. Mai mult sau mai puțin. De unde pornesc celelalte... – suspiciunea, nemulțumirea, comparația (în detrimentul etc.), inflația de încredere, idiosincraziile, degradarea relațiilor dintre oameni, în societate...
În toate ale lor, în iminența lor, contradicțiile anihilatoare de... ideal, nu că sunt posibile, ci chiar inerente, precum constatăm și în democrație ca, deocamdată, cea mai suportabilă situație socială, pe care, în lipsa – se spune – uneia mai bune, omul și-o ia de exemplu. (Provizoriu?...) Iar democrația e de neconceput fără libertate. Numai că, parcă în principiile de subsol ale trio-dezideratului, se dovedește că, unde e libertate în toată... libertatea sa, nu poate fi și egalitate în toată... egalitatea sa. Iar unde e, concomitent, libertate și inegalitate – nu poate fi fraternitate. Iar unde nu e fraternitate, nu poate fi egalitate etc. etc. – din toate astea, și altele, reieșind că democrația se mulțumește cu mult mai puțin decât se preface lumea că ar crede – democrației îi este suficientă doar libertatea…
Însă, de fapt, e un cerc vicios. Precum s-a văzut / se vede în urma altor revoluții de după cea franceză; un cerc fără ieșire spre mai bine, spre echitabil, spre mai aproape de ce ar trebui să însemne fraternitatea. Această tripletă de noțiuni ca aspirație la echitatea socială generală sui generis pare să alcătuiască o ecuație de nerezolvat, ce poate fi asemănată, pe cât de poetic, pe atât de filosofic, cu un perpetuum mobile al spiritului, existenței umane, cu toată noblețea visului, aspirațiilor, idealității jinduite; un perpetuum care, ca și perpetuum mobile „clasic”, fizic, să zic, ce nu poate fi „construit”, ca să se ajungă la o mișcare ciclică permanentă, fără o sursă „externă” de energie. Pentru că astfel s-ar încălca (ceea ce în vecii vecilor nu va fi permis!) legile fizice / cosmice de conservare inerente, sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din natură, ireversibilitate de asemenea... clasică, acceptată, constatată ca iminentă. Însă în cazul Libertății–Egalității–Fraternității, odată ce sunt imposibile (cel puțin în democrație ca cea mai cea etc.), ce se încalcă? Pentru că s-ar încălca, totuși, ceva, tocmai la acest CEVA umanitatea meditând de la Revoluția franceză încoace, dar de fapt – de când e lumea conștientă pe Pământ. Meditează filosofii, teologii, politicienii, sociologii, săracii, poeții etc., etc., fără să se ajungă la vreun liman. Sau, poate, ajungând, în chip teoretic, însă, din păcate, nicidecum practic (ajungându-se); în practica socio-umană. Nicidecum și niciodată, ca un negru Nevermore al vieții sociale pe Pământ...
Numai că, în chip ideal (aspirație spre acesta), lumea se tot gândește la Libertate, Egalitate, Fraternitate!, iar când le rostește numele, se creează impresia că totdeauna, parcă, ar fi două cuvinte în plus, odată ce una / unul din ele le presupune obligator pe celelalte două. Numai că... Precum am spus mai sus...
În fine, reiese că Libertatea, Egalitate, Fraternitate ar semăna cu trei văduve cernite, biete cerșetoare ce rătăcesc din s(t)ate în s(t)ate; ele – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea... imposibil(e) de a exista și a face bine (și frumos!) împreună...
Trei văduve cernite în căutarea Idealului Idealurilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu