Gheorghi ȘENGHELI
(1894 – 1956)
În traducerea lui
Leo BUTNARU
Poet,
teoretician al limbajului poetic, traducător. S-a născut în localitatea Temriuk
din regiunea Kuban, curând însă familia sa avea să se stabilească în orașul
Kerci, unde, în 1914, face cunoștință cu Igor Severianin, Vladimir Maiakovski și David Burliuk,
aflați într-un turneu de lecturi publice, la una din care Gheorghi Șengheli își ține prima comunicare teoretică „Despre simbolism și
futurism”. În același an debutează cu cartea de versuri „Trandafiri din
cimitir”, urmată de „Oglinzi sumbre” și „Lebedele apusului”
(ambele 1915). În 1916-1917 publică trei
ediții ale volumului „Gong”, dovadă că era un poet apreciat, precum și cartea
„Aprilie peste observatorul astronomic”. După
1918 se detașează de stilistica
egofuturistă, urmând canoanele clasicismului „parnasian”. A mai editat „Poeme
evreiești” și „Scoica”. După 1939 versurile sale nu mai sunt acceptate pentru publicare și Gh. Șengheli se
dedică traducerilor (Horațiu, Byron, Heine, Hugo, Heredia, Baudelaire,
Verhaeren ș.a. – „rusificând” peste 160 de mii de versuri!). A avut și unele
angajamente de
cinovnic.
Lebedele apusului
În liftul cam
zdruncinat
cu oglinzi
lucios șlefuite
noi, fremătând
de presimțiri,
urcam la etajul
doisprezece.
Printre paliere
scânteia cerul
leit o ceașcă
de porțelan
cu lebede
pictate pe rotunjimea ei,
țesând un miraj strălucitor.
Lebedele se
desprindeau de soare,
păsări
scânteind în aur roz,
plutind lin în
negura ușoară
a depărtării
tandru amurgită,
cântând un
recviem tărăgănat abia deslușit
zilei ce murea
împurpurată,
cuprinsul
cerului învăluindu-l
într-un voal
pâlpâitor.
Reflectându-se
în spațiile oglinzilor,
depărtările se
geometrizau în mii de muchii,
pe noi
învăluindu-ne
brocardul revărsător al infinitului
și ne avântam spre înalt, încercați de presimțiri,
din flăcări
ștemuite de asfințit,
precum în depărtările de
ametist
două raze
scânteietoare.
(1915)
Hașiș
Nenumărate bile
minuscule intersectându-se a curcubeu,
Umflându-se cât
ceașca de cristal pentru baloane de săpun,
Potopiră lumea,
împrăștiind mărunte lanterne sinilii,
Prelinse-n
șuvițele străveziilor flăcări vibrând a infim taifun.
Eu – fărâmiță,
în centru, acolo, însumi din ițe vibrând
țesut
Ascult cum,
limpede-roz, zurgălăi de sticlă dau clinchet.
Melodia,
ațâțătoare dincolo de înmiita înrămare a ferestrelor,
Ale sunetelor spirale-argintii le
aranjează-a unduios balet.
Infinită-i
îngrămădirea, plesnetul și dispariția balonașelor,
Ca iar să se
înghesuie, oglindind melodiosul luminii afluent.
Totul fu
pătruns de ițe, valsează sinilii lanterne minuscule.
Și toate astea nu-s decât eu
însumi... Pe când eu sunt absent.
(1916)
* *
*
Îți amintești
ziua: mercurul înghețase;
soarele îngreuiat
Abia de se ivea
pe bolta de carmin,
Suna zăpada
Și gheața se desfăcea în mii de stele,
Iar un șoim ce anticipase glonțul
Căzu brusc
fulgerător din cer. Tu ai scos pumnalul,
Degetul
trecându-ți-l peste-ascuțiș
Exclamând: pe oțelul vânăt
Se împurpurează
pielea calcinată
De arsura
gheții.
Să nu mai vorbești
De gerul
sufletului meu. Să nu...
(1919)
Despre brici
A briciului
oțel gingaș
Sună pe cureaua înstrunată.
Un săpunel cu
aromă de migdal.
Albastră
În albastru
Apa.
Aerul,
Fierbinte și
spumos,
Învăluie
pomeții supți.
Totul e ca de obicei.
Dar oare
Lama de ce-ar
sta-n nehotărâre
Lângă Mărul lui Adam,
Lângă gâtlej?
* *
*
Cu capul sub
plapumă.
În răcorosul
cearșaf
Se adună repede
căldura.
De sub pernă
scot
Lanterna – cu
lumină-pulbere
Străluciră
porii țesăturii.
Aici te simți
perfect, nu ți-e frică:
O savană albă
răzlețește
Deplina beznă
de privirea mea.
Ah, ce rău îmi
pare că
N-o să-mi fie
dat atunci
Să gândesc
aievea că
Toate stafiile
pământene
Pentru mine-s
ca și dispărute.
(1920)
* *
*
Se avântaseră-n
seara înstelată,
Spre stane
țepene și cernelii,
Cu argint fumuriu
Încingând
bordurile
Și trasând
conturul
Țărmului
înspumat.
În stânga
strălucea
Venus, planeta
pisicilor,
În dreapta
Răsărea din
valuri
Orion,
împrospătat
De răcoarea lui
decembrie.
Cineva, privind
la ceruri
Sau ascultând
vântul,
Sau simțind în palme
Stropii iuți de
apă
Va spune:
Al câtelea veac
Plutește
aiurea,
Ce corabie
Ne poartă-n
necuprinderi,
Argo sau
Vreo arcă
răpitoare,
Sau a Hiramului
navă pașnică,
Sau caravela
Bătrânului
Columb?...
Ce dulce
fericire e
Șoapta să ți-o
auzim, Vecie!
(1920)
Aer lichid
Ca cerneala
albastră
ca cerul lichid
ca un
nemaiauzit
mercur azuriu
într-o eprubetă
îngustă
plescăie aerul
lichefiat
ca un Chartres francez siniliu
al mănăstirilor
de dincolo de nori.
De-ar fi să
înghiți
lichiorul unui atare lazurit
(tăria – o sută
șaptezeci de grade
sub zero)
gâtlejul ți-l
va fortifica
o argintie
pojghiță de gheață
fărâmicioasă
însă va amuți
pe veci
răgușeala
Cornului lui Roland.
Aici vei și
simți
sufletul
adâncimilor interastrale
aici vei simți
interstelara noapte albastră –
parcă nu chiar
acolo
doreai să
ajungi în nopți pământene
legănat de
barcă
peste abisurile
mării?
(1933)
Molohul
Noapte,
paragină, ploaie de toamnă,
Peste purpurul
caselor
O moară cu
aburi
Înalță alte
cinci etaje;
Cu o lampă galbenă, în colț
Luminează un
gemuleț;
Mă apropii. Îmi lipesc
Fruntea de
gratii. Privesc.
Înăuntrul
clarobscurei luminări gălbui
Dănțuiesc curele late,
Colo –
măscăricii, iată,
Își șterg
palmele, alene;
În absurditate adâncă
Mânecile se înalță –
Viscere
fantastice
Se umflă, ghiorăiesc.
Și se arată-n
bluză albă
Chip de cretă,
neauzit,
Peste poate încovoiat –
Omul care duce
sacul...
În gimnaziu, eu
văzut-am
Multe
proclamații, dar
Uite-acum îmi
este dat
Să înțeleg – cu trupul! – un
Prea flămând cuvânt: Moloh!
(1935)
Ataraxie
Au năvălit
furtuni văratice,
S-au dezlănțuit
ploi torențiale
Și omuleții de
bulbuci
Dănțuiesc
nostim pe asfalt.
Dar în odaia
posacă
Stătea un om
adevărat
Care nimica nu
făcea
Și, zic eu,
chiar ar fi cazul
Să ne amintim de-așa ceva.
(1937)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu