MARIN SORESCU - UN SFERT DE VEAC DE LA PLECARE...

 

Marin SORESCU

(23.II.1936 – 8.XII.1996)

 

Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui

 

Acest dialog sau, mai bine zis, polidialog, necesită următoarea precizare: toate răspunsurile aparțin lui Marin Sorescu, o bună parte (dar nu toate) din întrebări aparțin sub­semnatului, iar trei-patru ispite i-au fost adresate distinsului literat de către colegii săi pruto-nistreni la o întâlnire care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Partea propriu-zisă a dialogului de autor am realizat-o imediat după această întâlnire, pe când Marin Sorescu presăra răspunsurile printre autografele încondeiate pe cărțile „Singur printre poeți” și „Poezii alese de cenzură”. Însă, din capul locului, până a i se adresa vreo întrebare, popularul nostru interlocutor dădu un prim răspuns:

            – Când mă angajez într-un dialog, de fiecare dată aș vrea să răspund precis la niște lucruri precise.

            – Maestre Marin Sorescu, ce ar însemna pentru un scriitor grija pentru o existență corectă?

            – Trebuie să fii contemporan cu tine. Adică să nu faci derogări de la convingerile tale intime. Să nu scrii cu gândul că scrii o poezie, ci cu gândul că, dacă nu scrii ceea ce dorești să scrii, nu poți să trăiești. Să fii instrumentul unui har care este în tine sau care este în poporul tău și pe care inspirația, din când în când, ți-1 face rod, căci nu totdeauna suntem inspirați.

            – Deci, următoarea și cea mai potrivită întrebare ar fi tocmai cea legata de fenomenul numit, aproape misterios, inspirație...

            – Când ești singur, la masa de scris, nu poți să știi cine iți suflă cuvintele. Este acea inspirație ca o stare maximă de sănătate a unui individ și chiar de sănătate a unui neam întreg, că doar poeții erau considerați proorocii neamului. Eu cred că și noi trebuie să proorocim. Vremea proorocirilor apocaliptici a trecut, iar noi trebuie să prorocim lucrurile bune, pentru că nu cred că răul poate continua la infinit. Chiar și în acest loc, chiar și în Europa trebuie să întrăm într-o zodie a binelui.

            – Pe când ați debutat cu „Singur printre poeți”, unii nu prea doreau să vă accepte singurătatea și, mai ales, sin­gularitatea...

            – Multă vreme, cei care voiau să dea în mine mă com­parau cu Topârceanu. Și nu numai răuvoitorii. Până și un prieten, profesor de la Iași, după ce am editat „Singur printre poeți”, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, cu felicitări pentru volumul de parodii, întrebându-mă când o să scot... „Migdale amare”. Ieșea că trebuia neapărat să urmez drumul lui Topârceanu. Însă drumul meu era cu totul altul. Am trecut la poezia gravă, la poezia dramatică. Dar chiar după ce am scris tragedii adevărate în care mor zeci de personaje, n-am putut să scap de această – cum să-i zic? – stafidă de umorist.

            – Deci, să trecem și noi de la umor ia dramă, întrebarea fiind dacă dl Marin Sorescu a cunoscut vreodată deznădejdea.

            – Cred că răspunsul ar putea fi căutat în unele volume ale mele de substanță metafizică, precum ar fi „Poeme”, „Moartea ceasului”. Nu este vorba neapărat de o deznădejde legată de contingent, ci de asumarea destinului omenesc în cunoștință de cauză și din această cauză dramatismul e prezent până și în poemele scrise într-o cheie a paradoxului.

            – De altfel, nota tragică, dramatică în creația dvs. a fost remarcată încă de George Călinescu.

            – Da, pornind chiar de la parodii. A scris că îmi consideră parodiile drept poezii tragice și îmi prevedea un viitor de scriitor liric. Într-un fel, măgulitor pentru mine e și faptul că ultimul articol care a rămas pe masa lui Călinescu era despre poezia mea.

            – Și totuși, e greu să fii poet?

            – E greu, fiindcă nu te poți bucura decât de amărăciunile și ura care, mă rog, vin vrând-nevrând. N-ai timp să respiri ca toată lumea, pentru că ești prizonierul unui program, ești prizonierul faimei.

            – Ați călătorit mult, ați discutat cu foarte mulți scriitori, oameni politici sau oameni de rând. Cum se vede România din exterior, din lumea mare?

– Acum câtva timp, venise în țara noastră un senator american și cineva îl întrebă cam același lucru: cum se vede România de acolo, din America, ce impresie creează ea? Și el a răspuns prompt și, mi se pare, exact: „Face impresia pe care o faceți”. Trebuie sa încercăm să arătăm și părțile noastre bune și să nu mizăm numai pe mânia îndreptățită sau nu a celui care vrea să se facă iubit și de prieteni, și de dușmani. Să mergem cu sentimentul de a spune adevărul. Unii ne vor crede, alții nu, dar până la urmă vor trebui să ne accepte, dacă sunt oameni cinstiți și vor vedea că nu trișăm.

            – În timpul călătoriilor respectați un regim de creație?

           – Sigur, nu toate călătoriile au un program atât de încărcat, ca și în cea prezentă. De obicei, iau note pe care mai apoi le trec prin memorie. O călătorie îți oferă o gamă vastă de trăiri și, când am avut mai mult timp, am și scris.

           – Dacă aveți pasiunea și șansa fastă a călătoriilor, probabil că vorbiți și limbi străine?

           – La înghesuială vorbesc multe limbi. Cel mai mult, firește, îmi place să vorbesc în românește, dar, în general, nu prea am nevoie de translatori, așa că în două-trei zile mă acomodez destul de bine. Desigur, citesc în limbi străine și le și vorbesc.

           – Găsiți de cuviință să dezvăluiți anumite lucruri despre regimul dvs. de lucru?

            – Ar trebui să am numai regim scriitor. Tot visez să mă retrag și să mă dedic integral literaturii, însă nu sunt destul de drastic, ca să zic așa. Ar trebui să fiu mai rău cu mine și să pun o stavilă serioasa între mine și diversele prilejuri de risipire extraliterară.

            – Aveți multe lucrări de sertar, nepublicate?

            – Da, am mai multe lucrări care ar merita să fie publicate.

           – Decenii la rând, v-am știut ca poet dezinvolt, nesupus rigorilor formelor tradiționale. Și iată-vă trecând de la versul liber la poemele de factură clasicistă, precum ar fi sonetele...

           – Sonetele le scriam cu gândul că nu vor ajunge să fie tipărite. Erau ca niște țipete în surdină, ca niște suspine ce țin de un anumit intimism al meu. De altfel, toți făceam un intimism care dura de la om la om ca o expresie a unei dureri colective. Am ajuns la această formă fixă de poezie pentru că am plecat de la ea. Eu am apărut ca poet modernist după ce am făcut experiența versului clasic. În liceu, în facultate aveam caiete întregi de sonete, de rondeluri... Deci, pentru mine aceasta clasicitate era făcută la timpul potrivit. Iată de ce la cenacluri, la întâlnirile cu neofiții în ale literaturii – fără a mă erija într-o postură de maestru – îmi place să-i încurajez să înceapă cu... începutul, cu învățarea notelor, cu dragostea pentru rimă; să știe să măsoare un vers, să știe ce înseamnă formă fixă și să venereze clasicii. Nu poți să apari tu și să spui că ai revoluționat poezia fără să-i fi citit, să-i fi studiat nu numai pe Eminescu, pe Alecsandri, pe Coșbuc, pe Goga, dar fără să cunoști și cel mai modest poet dinainte de Eminescu, să cunoști poezia lui Dosoftei, să cunoști poezia populară, să cunoști tradiția culturală. Abia după ce cunoști bine toate acestea ai dreptul să-ți faci experiența proprie, s-o iei pe cont propriu și să încerci a te distanța. Sonetele au venit, desigur, dintr-o dorință de muzicalitate. Până la ele, însă, am făcut și o altă experiență, cu o poezie dialectală, scrisă în limbaj țărănesc, în ciclul „La lilieci”. Aici am mers spre locurile unde poezia se apropie cel mai mult de proză și de teatru. După aceasta simțeam nevoia de o armonie și m-am întors la sonete.

           – Adică, se încheie cercul.

           – Se încheie un cerc și se deschide altul. Da, și un exemplu, al altcuiva, al unui poet francez, Guillevic, care îmi spunea: „În fiecare dimineață eu scriu două sonete pe care le rup, fiindcă în Franța nimeni nu mai citește sonete, și după aceea scriu o poezie de asta, aiurită, care are cât de cât trecere la cititor”. Eu am ajuns a proceda invers: rup poeziile scrise în vers liber și-mi păstrez sonetele.

           – Din cărțile pe care le-ați scris la care țineți cel mai mult?

           – În general se spune că opera, cartea pe care a-i scris-o mai înainte e mai bună decât cea pe care a-i tipărit-o recent. Însă, de regulă, autorul ține la ultimele sale cărți. Eu nu am preferințe. Pentru mine problema este să mă eliberez cumva de ce am scris, să le public și să mă consolez că fiecare carte își are destinul ei. Am și lucrări pe care vreau să le uit. Desigur, dacă nu le scriam la timpul potrivit, nu le mai scriam niciodată. Sunt stări care mi-au dictat și anumite formule.

           – Într-adevăr, aveți mai multe perioade cărora le sunt caracteristice anumite particularități. Dacă ar fi să alcătuiți o antologie de autor, ați apela la întreaga dvs. creație poetică sau?..

           – Cred că ar trebui luate pe perioade, fiindcă fiecare reprezintă un calup, o atmosferă.

           – Cum credeți, scrieți mult, puțin?

           – Scriu puțin față de ceea ce aș putea să scriu și față de alți confrați. Dar sunt terorizat de forma literară, adică, dacă, vorbind, ca să zic așa, vorbesc la întâmplare, apoi ceea ce public vreau să aibă o pecete aș spune definitivă.

           – În ce măsură poezia poate implica autobiograficul?

         – Eu aș spune că poezia este numai autobiografică. Este vorba despre eul liric care, chiar când vorbește despre căderea unei frunze, face mărturisiri autobiografice. Orice se întâmplă în viață pentru poezie înseamnă un câștig, Înseamnă o experiență.

            – I-ați putea spune cititorului ceva despre geneza anumitor poeme, să zicem despre cel intitulat „Trebuia să poarte un nume”?

            – Da, câteodată o poezie are și o poveste. În primul rând, n-aș fi scris „Trebuia să poarte un nume” dacă nu l-aș fi iubit foarte mult pe Eminescu și n-aș fi știut multe versuri de-ale sale pe dinafară. Dar asta nu-i suficient, fiindcă toată lumea îl adoră, îl citește. Voiam totuși să scriu ceva, dar nu găseam punctul de pornire. Apoi, într-o zi, mi s-a părut că-1 văd pe Eminescu pe stradă. Așa că poemul a pornit de la o părere. Avusesem o tresărire că, uite, așa arăta Eminescu. între timp omul dispăruse. Zadarnic m-am luat pe urmele lui, nu l-am mai găsit. Deci, e important și momentul în care se declanșează un mecanism care acționează în subconștient.

            – Sunteți împătimit, și la modul practic, de pictură...

            – E o patimă veche care concurează cu literatura. Îmi ia foarte mult timp. Pe de o parte mă deconectează (că, mă rog, literatura e plină de probleme), fiind o plăcere pură. Bucuria contactului imediat cu imaginea este mare.

            – Picturalul se evidențiază și în poezia dvs.

            – Da, poezia mea este vizuală.

            – Orice am zice, timpul de astăzi ne cere, ba chiar ne forțează să trăim altfel, deci să și creăm altfel. Cum –  altfel?

            – Ca să scrii astăzi literatură e foarte greu, fiindcă ai concurența presei. E nevoie de o literatură de urgență, precum, de altfel, e literatura asta de manifeste, literatura angajată la modul adevărat, în modul cast, în modul de istorie asumată.

            – Ar veni spre literatura de urgență și întrebarea dacă ceea ce se întâmplă aici, în Moldova Pruto-nistreană, vă interesează pentru ceea ce aveți de scris.

            – Mă interesează foarte mult și am de gând să scriu ceva, dar nu știu când anume, fiindcă aici este vorba de o anumită perspectivă pe care trebuie s-o am. Eu sunt edificat despre ce se întâmplă și îmi trebuie momentul acela de inspirație. Vreau să scriu ceva legat de lucrurile astea concrete. Sigur, calen­darul artistic nu se suprapune imediat cu calendarul zilei, dar, într-o formă sau alta, trebuie să ții cont de calendarul actualității, mai ales când e vorba de o perioadă atât de fierbinte.

            – Sigur, sunteți la curent cu controversa iscată în legă­tură cu folosirea oarecum neîndreptățită și abuzivă a denumirii de Basarabia pentru ceea ce e, de fapt, parte din Moldova istorică. Ce părere aveți asupra problemei respec­tive?

            – S-o încep prin a reaminti că eu mă simt acasă în Oltenia, iar cuvântul Basarabia vine de la Basarab care era o stirpe oltenească. Hasdeu spune că, de câte ori dăm de un boier oltean, trebuie să ne gândim că e vorba de ceva străvechi. E știut că Basarabia reprezintă doar partea de sud a Moldovei, iar sub ocupația rusească noțiunea s-a extins până la generalizare asupra teritoriului al cărui nume corect este Mol­dova. Dar nu trebuie să ne temem nici de noțiunea de Basarabia care a delimitat un spațiu mai mult încercat de Dumnezeu, cu mai multă durere. Părerea mea este că dvs. aveți aici un rol foarte important în recuperarea unui trecut dens în evenimente. La Paris, într-o discuție, vorbeam de Soljenițîn – Emil Cioran îmi spunea: „Uite, domnule, și romanii sunt în stare să facă 10 ani, 15 ani de pușcărie, 18 ani, cum a făcut Crainic, însă după aceea nu sunt în stare să scrie barem o carte poștală. Dar uite la ruși. Unul nici n-a fost închis bine, dar țipă deja toată planeta. Voi de ce nu faceți așa ceva acolo, în România?” Eu cred că toată suferința aceasta nu trebuie să fie o suferință pierdută. Tot ce s-a întâmplat aici – căci se adună aproape două secole de întemnițare sau de deportare în Siberia – trebuie recuperat, înregistrat în mărturisiri și documente.

            – Ați avut și o experiență a transcendentalismului, de pe urma căreia ați și suferit. Ați mai revenit la ea?

            – Nu, eu am nimerit întâmplător în această sectă pe care, de fapt, n-o accept. Era vorba de un șarlatanism. Această meditație transcendentală însemna, în fond, înregimentarea într-o sectă asiatică de care eu personal nu mă simțeam prin nimic legat.

            – Dar până la urmă ați aflat ce fel de sectă era?

            – Era un fel de ramură a unei secte yoghin care susținea că prin contemplație și desprindere de contingent se poate mări randamentul spiritual.

           – În ce relații ați fost cu Nichita Stănescu? Oricum, erați doi capi de generație foarte dotată și fulminant afirmată.

            – Am fost în relații foarte bune, prietenești, dar la un nivel critic și la o critică făcută între prieteni. Din când în când ne mai certam, apoi ne împăcăm, Nichita devenea sentimental. Uneori el era cu un kil de vodcă înaintea mea, pe când eu abia de ciocneam un păhărel, și el zicea: „Dom’le, cu tine nu poți să discuți, fiindcă ești mofluz”. El era permanent în starea de euforie care îl făcea un om fermecător. Dar mereu se reaprindea cearta între noi, din motivul care este mai mare. Când vreunul voia să ne strice, îmi spunea: „L-am întâlnit pe Stănescu și spunea că ești tâmpit”, iar lui îi turuia că Sorescu ar fi spus: „Este cel mai prost poet”. Se întâmpla să nu vorbim câteva luni. Până la urmă, el mi-a spus odată: „Bătrâne, orice ar fi între noi, de tandemul ăsta Stănes­cu – Sorescu n-o să scăpăm niciodată și tot la cimitirul Străulești o să ne îngroape pe amândoi. Sau tu ai pretenție de Belu?”

            – Fiecare din triumvirii care alcătuiesc directoratul revis­tei „Literatorul” – Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Eugen Simion – e om de un caracter aparte, parcă incompatibil în modul de a fi și de  a se manifesta cu ceilalți doi parteneri ai săi. Cum vă împăcați?

            – Fiecare se reprezintă pe sine și cădem de comun acord. Ne mai și certăm, dar în general cam avem același orizont.

            – Sunteți un certăreț?

            – Eu sunt cel mai îngăduitor, nu caut nod în papură, nu caut gâlceavă, dar nici nu accept obrăznicia altuia.

            – Cum explicați controversele acerbe dintre literați, dintre intelectuali?

            – Este vorba de o problemă de criză a societății românești care, până la un punct, este o criză explicabilă, și inexplicabilă de la alt punct încolo. Criza conflictuală dintre intelectuali este foarte dureroasă, pentru că, în primul rând, se încearcă să se amestece valorile și să se abdice de la un criteriu estetic de la care nu am abdicat nici în condiții extrem de grele. Deci, se renunță la autonomia esteticului, cerându-ți-se să te ghidezi după anumite interese de partid și de partide. În România aproape că a dispărut critica literară. Iar dacă apare o carte, te pomenești că exegetul zice: „De ce să-i citesc eu ăstuia cartea, dacă el e liberal?” (sau țărănist, regalist etc.).

            – În vremurile când se discută atât de mult, cum reușiți să rămâneți în continuare zgârcit la vorbă?

            – Noi credem că problemele se pot rezolva prin discuții, însă nu e tocmai așa. Tăria, forța se află în cărțile din masa noastră de lucru.

            – O întrebare cam indiscretă și, poate, ușor incomodantă, dar pe care îndrăznesc, totuși, să v-o adresez. Marin Sorescu e un scriitor bine asigurat materialicește?

            – Ce înseamnă bine asigurat materialicește? Trebuie să fii bine asigurat psihic. În general însă, nu am viciile corespunzătoare, adică ar trebui să beau foarte mult, să folosesc, mă rog, toate acele pretexte de a nu lucra. Toate pasiunile mele se cantonează în scris.

           – Dacă ați avea timp, care ar fi capodoperele sau doar operele pe care ați dori să le recitiți?

           – Aș începe cu Homer, cu „Iliada” și „Odiseea”, ca la rând să vină alte zece-cincisprezece cărți fundamentale.

           – Care ar fi raportul de timp și de efort dedicate de Marin Sorescu muncii scrisului și lecturii?

           – Cu cât scrii mai mult, cu atât citești mai puțin, iar raportul ar trebui să fie invers. Totuși, lectura e o bucurie la care nu renunț, citesc destul de mult.

           – Ați putea să-mi spuneți ceva despre tinerii scriitori care vă atrag în mod special atenția? Îi citiți?

           – Nu numai că-i citesc, dar încerc să-i și stimulez, să-i ajut. Din păcate, am avut și experiența de la Craiova, m-au cam înjurat. Dar asta nu m-a făcut să renunț la principiile de a-i susține, de a-i publica.

           – Ați putea da și niște nume de tineri confrați?

           – Acuma mă gândesc și eu după schemele astea: îi bag pe partide, pe simpatii politice? Atunci nu mai facem nimic cu literatura...

           – Și chiar n-ați vrea să dați niște nume concrete? Să zicem, pe cel al lui Mircea Cărtărescu. I-ați citit „Levantul”?

           – Nu, nu l-am citit. Mi se pare puțin teribilist și face un experiment care s-a mai făcut la noi și care poate fi clasat la locul respectiv. Însă a face un steag din asta mi se pare ceva depășit.

           – De ce vă temeți cel mai mult?

           – Cred că de ... Bun, cel mai mult în viață mă tem de mine. Fiindcă trebuie să mă păstrez în formă și mă rog să-mi dea Dumnezeu echilibrul de fiecare zi.

           – În timpurile sufletelor prăbușite în deznădejde și im­previzibil mai încercați mângâierile optimismului? Sunteți un optimist?

           – Sunt, și mai cred că sunt un om norocos, și care aduce noroc.

           – Vă mulțumesc și vă urez succese în creație și în norocirea dezinteresată a altora, în primul rând a cititorilor.

 Leo BUTNARU

                                                                                                               Chișinău,

VI.1992