Din poezia lumii În traducerea lui Leo BUTNARU
Aleksei LOZINA-LOZINSKI
(1886 – 1916)
S-a născut într-o familie de medici de țară, de orientare narodnicistă. Mama îi moare în timpul unei epidemii de tifos, pe când viitorul poet avea doar doi ani. După absolvirea gimnaziului studiază la Universitatea din Petersburg, de unde este exmatriculat pentru participare la o revoltă (sau dezordine) studențească. Arestat de trei ori. Un an, 1912-1913, îl petrece pe insula Capri, unde se întâlnește cu M. Gorki. În 1912 editează trei cărțulii de versuri (semnate: Ia. Liubiar), cu titlul comun „Contradicții”. Imaginile sale sumbre atrag atenția criticilor akmeiști, ceea ce nu i-a împiedicat pe alți exegeți să-l considere în afara școlilor și curentelor literare ale timpului. Dar afin, totuși, mișcării de primenire a
prozodiei ruse. Al. Lozin-Lozinski părea să-și asume, ușor ilustrativ, destinul
de poet damnat, simpatizându-și predecesorii pe linie franceză, sui generis egocentric. În 1916 editează cartea „Topuar”. În același ani, dar
deja post-mortem, îi
apare și volumul „Călătorii rezonabile”. Melancolic și pesimist din fire,
întreprinse trei tentative de a se sinucide, în ultima din ele administrându-și
o supradoză de morfină. Deschise cartea lui Verlaine, până în ultima clipă a
stingerii conștiinței
transcriindu-și senzațiile. A fost preocupat și de creația lui Baudelaire, din
care a tradus.
Tangou
Gurmand și sibarit – sceptic vitalist sleit,
Doi contemplativi întru dispreț, mai că derbedei,
Poet entuziast, epileptic palavragiu
Și zâna străzilor – cercul amicilor mei.
E lipsit de suflet și-i crunt încă din
junețe,
Aici oricare frige, ca o lumânare tâmpă...
Iar eu... Specimen mahmur și calm, nemulțumit,
Și bani, și Indii noi și-un glonț în tâmplă.
Și doar motiv de tangou în care-i încrâncenare
Și triste note-n șir legat ne-mpreunează,
Motiv ca o deșteaptă
supunere deșteaptă
Ce-n ura sa mai bună păcatu-și etalează.
Iar al melancoliei desfrâu galant, subtil
Va-nfrumuseța mișcare de dans întunecată,
Când dintr-o dată în cealată fratele ți-l simți,
Iar în zâna străzii pe sora-ți degerată.
* * *
Lui L. M. R[eisner]
Din tinerețe ai trăit în lume vană, vorbăreață,
Printre multștiutoare fraze omniputinciose...
O, duduița asta din cabinetul științei și tehnicii
Cu cinica sa minte și priviri languroase!
O, stele, liber spațiu! Și sunete... Chiar ele?
Ah, anarhism! Charmant! Ah, Kant! Ah, ură de
elită!
Mi-e frică de momentul în care în chinul mut
Tu vei pricepe minciuna ce-ți este hărăzită...
Dar cu ce ne atragi? Cu vesele
regrete
Sau cu umbra zilelor, trăite la fel, ciudate?
Atât de mult am iubit plantele de subsol
Și pe cele din sere ce le seamănă în toate.
(1913)
Capri
Capri se înalță leit cetate
Perpendicular. Din stânci abrupte.
Aș vrea să tac măcar un an de zile
Spre-a uita că viața-mi seamănă-a prostie
Țesută-n păienjeniș de griji mărunte!
Să fiu chiar simplu și delicat, atent,
Studiind nuanțe-n faptul serilor,
Să îndrăgesc larma
din cârciumioare
Și să însoțesc cortegii funerare
Alături de pescari cam tonți de felul lor.
* * *
Nobili ai protestului, unde sunteți,
Cavaleri ai ordinului furiei de mâine?
Unde vă e floreta – mireasa,
Unde-s oasele dușmanilor, frățâne?
Unde-i ghimpele limbii voastre?
Cine din voi prorocește furtună?
„Tuturor le-am cam șterpelit fisa!” –
Râde-n hohot vremea nebună!
* * *
Sunt închis în pătrat cu unghiuri plicticoase,
Sub alb cearșaf – trup lung, în sudoare,
Cu pupilele în spații sumbre asfințite,
Când tâmpitul creier e greu și sfidător
Ca faraonul în nopți ciudate, sfinte.
Cumpănesc ce-i cu lumea. În așternut,
firește,
Simt senzual, ca-n tihnă și întuneric
Al gândirii scrânciob ritmic, negru, pustiit,
Ca spânzurătoarea se clatină scop sacru
Și groaza pe care-o țipă suflet-mi amuțit.
Atunci eu știu că totu-i rece, nemărginit,
Că noi, de fapt, zidim pe nisipiș iluzii,
Că necunoașterea Tainei sacramentale
Ne face-a tremura-n gaură-ntâmplătoare
Cu zâmbet strâmb pe fețe cețoase și letale.
(1916)
Mihail LOZINSKI
(1886 – 1955)
Fiu al unui celebru jurist
și bibliofil pasionat, rudă îndepărtată a poetului Aleksandr Blok. După
gimnaziu, pe care îl absolvă ca șef de promoție, frecventează cursuri la Universitatea din Berlin, însă avea să devină dublu licențiat
al Universități din Petersburg – în drept (1909) și filologie (1911). A fost în
relație de prietenie și colaborare
cu Osip Mandelștam (mort în Gulag), Anna Ahmatova și Nikolai 
Gumiliov (acesta împușcat de bolșevici în 1921). A frecventat „Atelierul poeților”. Având
relații și afinități cu
akmeiștii, Mihail Lozinski mai rămâne atras
și de principiile simbolismului, în special în obsesiile sale pentru problemele
generale de filosofie. A publicat un singur volum de versuri, „Izvor de munte” (1916). De la mijlocul anilor ’20 se consacră exclusiv traducerilor din literatura
universală (Dante, Shakespeare, Lope de Vega, Molière, Hugo, Proust, ș.a.).
Noapte albă
Ard îndepărtate săgeți de turn, cupole
De vesperale, luminoase catedrale
Și ezitând, și planând în străluciri
Coboară spre canale oglindoase
Nevăzuta noapte din văzduhuri.
Tristețea despre-acest pământ înseamnă
Mările speranțelor înluminate
Și-n tulburele noastre rătăciri
Ne e atât de radios – cu inimă obosită
De moleșită speranță să ne istovim...
Dementa noapte coborî
Peste tandra, cenușia undă-a Nevei
Și aripi de solemne coloane rostrale
Și ușoare catarge – ca umbrele,
Ca visele reflectate în vise.
Noi suntem din nou copii cu tine
Noi – luminoasă,
rătăcită insulă
În acalmia mărilor visării
Noi – ostrov de luminoase văluriri.
(1908)
* * *
Într-o melancolie fără sfârșit
Se revarsă zile, nopți
Basmul pământului demult a fost
Povestit cu limbaj monocord.
Încălzindu-se cu vioaie zorire,
Ochii privesc în vecie.
Mie sufletul îmi e impus
Ca o suferință sâcâitoare.
(1909)
* * *
Eu Ahmatovei îi sunt supus
Șarmul Annetei nu-i mai presus cumva
Decât al dragii regine din Atelier
Anna, ea, scumpa Andreevana
_____
*Atelier – „Atelierul poeților” al akmeiștilor.
Petersburg
Ca-n inimi recrutate fantomele orândei
Apar în înserări de urbe funeste arătări,
Focuri depărtate, flăcări de răboj
Peste fumul vremii herburi și visări.
Tu în rafale reci întâmpini anii tulburi
Orașul meu, stăpân de ape nelumite
Fregată-a bucuriei pornită-n fapt de zori
Spre mările-anonime, strâmtori, stânci tăinuite.
Și, mort, la hartă, busolă îți stă cârmuitorul
Pătruns de fericirea unui vis opac
Urmându-și calea ferm spre-nsângerate zări
Citind în prevestiri și-nscrisuri, peste veac.
(1913)
Seara de pe urmă
Ultima intenție
(de)spre același lucru
Și mai mult n-ar trebui nimic,
Arzi, peste fatalul vis negriu,
Tu candelă cu pâlpâitul mic.
Și cine-ar povesti, cine-ar înțelege
Ce întuneric
greu clatină flăcăruia
Ce miere neagră a tainicului soare
Respiră-n unda ei, croindu-și cărăruie?
Privește: ea absoarbe-adânc lumina
Ca de jertfă rana inimii, când doare.
Memoria și bezna vremii ce-a murit
Le torn în aste două fumurii pahare.
Azi va fi a
judecății noapte grea
Azi bezna ne învăluie-perdea.
Eu o atare băutură încă n-a fost
Să-ncerc în viață-moartea mea.
E timpul. E orbire după geam,
Sălbatice zăpezi în prăznuire.
Ce strașnic vin! Esența lui fatală!
Ce sânge, ce pieire, risipă peste fire!
(1921)
(1888 – 1972)
O fi fost o fire ceva mai discretă, mai prudentă: din
puținele date biografice care i se cunosc, anul nașterii s-a descoperit într-un
loc, iar cel al morții – în alt... izvor, ambele precizate cu întârziere – inițial, tandemul
biblio-bio-moarte fiindu-i (s)criptat ca (1888? – după 1938). Apoi s-a aflat că
și (pre)numele său nu e cel autentic, ci un pseudonim, în acte figurând ca
David. În 1918, la Petrograd (toponim deja „rusificat”,
cel de Petersburg fiind interzis, oficial, după ce izbucnise războiul
ruso-german, în 1914...), Dmitri Maizels avea să-și publice unicul volum de
versuri, „Cala”. La începutul anilor ’20 este unul din liderii Uniunii Poeților din Reazan, publică în almanahuri editate de această organizație.
În 1921 se află printre
semnatarii manifestului poeților-luminiști, curent literar apărut
la confluențele sumbru-dramatice (de unde, probabil, și aspirația la ceva... lumină) ale comunismului de război și NEP-ului
(Noii Politici Economice). (Alte semnături sub acea declarație: Veniamin
Kissin, Nikolai Reșcikov, Taras Maciteta, Natalia Rugușeva.)
În anii ’30 Maizels se reapare în domeniile
literare, de data aceasta ca traducător din noua poezie engleză (Thomas Hardy,
James Joyce). Ultimele mărturii ale prezenței sale în arta scrisului țin de
corespondența cu editura de stat, căreia îi propune să publice traduceri din Walt
Whitman. Un acord
final deloc minor...
A doua primăvară
Lui Vladimir Zlobin
Ce vesel e! Încă nu i-au ucis pre toți.
Al străzilor scrânciob e beat, rotit
înalt,
Tresaltă, zdruncinat, obraznice-automobile
Și soarele spală caldarâm și asfalt...
Ai fetelor
obraji din nou ard de emoții –
Au pripa nu le-nțeapă tandru fina piele?
Iar panglicile negru-galbene-n petlițe
Nu ar fi chiar roșii, roșii flori și ele?
Din țărână răsar ierburile dese,
Iunie va fi otova de albăstrele plin, –
Unde cu urlete, demente și mărețe,
Armate s-au scuipat cu plumb și cu venin.
* * *
Toamnă dragă,
Amară,
Necontenite-nvârtejiri, peste-o mie.
De pe lumea cealaltă,
Firma croncănește:
Producție de sicrie.
În apus
Norul străluminează
Ca o viperă albă
Sau o bălană
ursă polară.
Și totul e de neînturnat,
Totu-i a iarnă.
Alb și negru.
Eu sunt dansul zăpezii
Prin rămurișul smolit.
Prin nepământeană moarte
Din mine prin lume s-or răspândi
Iubire, ierburi, vânt aiurit.
* * *
Peste câmpii cărunte
Potecă, drum –
Zare albă prin neagră palisadă.
Focuri. Fum.
Tu unde ești?
Despre ce
Ar hăuli vifornița?
Despre urlet de lup
În clipa cea moartă.
Apoi
Beznă otova
Ca-n lumea de apoi.
Cu fața la pământ
În adâncul pământului te-afunzi,
Neputând ție însuți cu un opaiț
Să-ți surâzi.
Zvonurile sfărâmate
Vor bubui-n timpane,
Sufletul
E-n neagră pâslă
Și negre arcane.
Ai putea pe tine
Să te regăsești
Prin lumina înzăpezită
Ori prin sonora ploaie
În iarba albastră
Uneori
De grindină repezită?
Bulboană
Ochii lânceziră
De grele liniști-mii,
Smârcul pământesc
Ascute colțul lunii.
Nu va fi nimica –
Umbre la vedere.
Cine râvni minunea
Cu ochi în priveghere, –
Iată, se îneacă-n hăul
Apei sclipicioase,
Sonor despicând bezna
Cu scântei miezoase...
Și bine-o fi, și groaznic
Când jocul frânt în oră –
Va surâde umed
Adânc beznatica soră...
(1918)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu