Acest eseu a
colindat, ani la rând, dintr-o redacție în alta a unor reviste de prestigiu, se
zice. Trei din dreapta Prutului, o alta, din stânga. Inițial, două sau chiar
trei din ele acceptase, spuneau că publică. Dar... A apărut abia în 2020 în volumul
de eseuri a cărei copertă o vedeți inserată aici. Iar eseul?... Geaba
„exegeții”, criticii „curajoși” se fac a nu observa problemele, adevărul...
DIN VREMURI ÎN CARE SE MODIFICA PARADIGMA
Referitor la opiniile
care urmează sunt necesare unele precizări. Ele sunt o tentativă de analiză și
contra-analiză a unui discurs exegetic asupra creației unui poet, considerat
important, pe care eu unul îl cred, totuși, mai puțin valoros, discurs al unui
critic, reputat azi și, precum atunci, demult, când era tânăr, onest. Textul ce
urmează îl adresez, în mare, cunoscătorilor în domeniu, sau – domenii: poezia și
critica acesteia. Și nu voi da nici numele poetului, nici pe cel al exegetului.
Însă nu obligatoriu din motivul că acestea le vor veni ușor în minte celor
avizați.
Înainte de toate,
textul în curs ar vrea să aibă o cuprindere mai generală, chiar dacă se referă
la doi autori concreți. În tendința de a face să se înțeleagă când și cum se
întâmpla în poezia română modificarea de paradigmă, „schimbarea de macaz”,
același lucru având loc și în critica literară care analiza „noua” poezie,
opiniile subsemnatului ar putea fi aplicate, ca model de raționament, mai
multor autori, mai multor cărți (texte) de poezie și critică a acesteia din
respectiva perioadă, de la frontierele a două paradigme [a doua jumătate a
anilor ’70 (ai secolului trecut)].
Însă pentru a înlesni
modul de lectură și posibilitatea urmăririi liniei de subiect, pur și simplu îi
voi spune poetului – Alfa, iar criticului poeziei acestuia – Omega. Oarecum
biblic, nu? Când „A și O” sunt folosite ca simbol pentru totalitate. În cazul
nostru, generalitatea literară ca genuri funcționale (pe vechi/ pe nou) și cei
care le abordează în creație. În cazul nostru, repet, fiind vorba de poezie și
critica poeziei.
Eu unul consider că,
pentru a ilustra relativ explicit modul cum se modifica paradigma în genurile
literare amintite, este definitorie postfața criticului literar Omega la un
volum al poetului Alfa, apărut în anul 1979. Era momentul când se anunța franc
opunerea față de criticii, exegeții de formație maioresciană. Era vremea în
care poeții începuseră „să mediteze cu glas tare asupra uneltelor și, îmbătați
de conștiința de sine a poeziei, își luau dreptul să se răsfețe sub ochii atenți,
prea atenți ai criticii, care, dominată, ca totdeauna, de instinctul puterii,
râvnea neinspirat la reabilitarea spiritului maiorescian al ordinii”. Imediat
înaintea acestei constatări, criticul spune că erau timpurile unui „climat al
experiențelor formale (care) poate fi evocat, astăzi, cu simpatie”. Sper ca
simpatia să nu părăsească nici ceea ce intenționez să spun eu aici. Dar, ca
prim semn de… alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de „ier” și
cea „la zi”, să înregistrăm că poeții deja „își luau dreptul să se răsfețe” cu
jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilistice,
tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibilitate. Dacă poeții
vremurilor de demult, ba chiar și unii din recentele
odinioare, considerau creația poetică drept activitate intensă, muncă grea,
nou veniții în poezie luau lucrurile mult mai în ne-grav (ca să nu zicem:
neserios). Pentru autorul dicteului automat, hazardului, renunțării la ordine
artistică, la rigori prozodice etc. nu mai contează (așa, dintr-un ambiț,
într-o clipită de renunțare!)
Încă în adânca Antichitate, Sofocle se destăinui că
trei poezii îl costă trei zile. (Sigur, pe loc apăruse un versificator
oarecare, grăbit să spună că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de
poezii. Eckermann considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln
decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe”. (Ca să ne oprim la doar
două din nenumăratele exemple referitoare la deloc simpla, hazardata, lăsată la
voia întâmplării muncă de izvodire și moșire a poeziei.) Însă, iată, gata,
acestea toate nu mai contează! În locul efortului creator – cvasisomnul cu
dicteul automat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…
Domnul Omega, critic
de formație nouă, e solidar cu autorii ce vor să promoveze o altă paradigmă în
poezia timpului, se asociază cu unii colegi ai săi care sfidează „starea de
vigilență a criticii și năravul ei pedagogic incurabil (care) au reușit să
imprime până și analizelor elogioase un sens imperativ prioritar. Cei mai mulți
vedeau, înainte de toate, suprarealismul de rețetar, dispersia sintagmatică,
dicteul și colajul, exprimarea voit antipoetică, indiferența ortografică și
prozodică”.
Fără idei
preconcepute, ci în limitele logicii (fie și una a… trecutului, a clasicității
exegeticii literare), când se mizează pe „voit antipoetică”, în concepția
paradigmatică de până la „voit antipoetică” nu mai poate fi vorba de poetică.
Simplu vorbind, este imposibil să creezi poezie cu… antipoezie. Când este
utilizată antipoezia, tocmai ea ar trebui să apară pe lume, pe fila de hârtie
(e vorba de anii 70, când încă nu exista computerul, formatul electronic,
dominând hârtia). Astfel că un coleg, când opinează că Alfa a fost printre puținii poeți „care au
ilustrat cu strălucire și tragism ideea de libertate a poeziei și gândirii
poetice, într-un moment în care libertatea era confiscată și batjocorită”, ar
fi bine să pună în loc de „poezie” – „apoezie” care, în prea marea ei volnicie,
a făcut mult ne-bine poeziei propriu-zise.
De regulă, textele
apărute în urma dicteului, „muncii subconștientului”, sunt cam sută la sută mai
curând curioase, însă nicidecum izbutite. Dicteul nu izbutește, sub aspect valoric,
ci doar emite la voia întâmplării. Iar arta nu ține de voia întâmplării, ci de
voința poetului care modelează, arhitecturează
impulsul creator, inspirația (pentru cei care mai cred în ea). Revin: de
textele celor mai mulți dadaiști, suprarealiști se ia act, însă rar cine le ia și
drept act artistic. Mai curând, ele înclină spre… mistic, decât spre artistic.
Apoi, despre dicteu (zis și automat). Nici până
astăzi nu s-a ajuns la concluzia că textele autorilor care s-au lăsat (cu voie,
voit!) în libertatea necontrolată a dicteului, dadaiștii (…inconștienți, în
timpul creației) sau suprarealiștii (cvasiconștienți în actul creator) ar fi
importante, ar aparține unor poeți mari.
Da, aceste texte se citesc, se citează, exemplificator, în exegeze, însă nu sunt
date drept criterii și modele valorice. Iar poezia poetului Alfa, român, e
vădit apropiată ca factură (uneori… făcătură) de cea a sus-amintitelor
categorii de autori, europeni sau transatlantici și, prin urmare, nu trebuie
exagerată nici valoarea ei, autorul în cauză trebuind ușor retras din predicamentul importanților, unde a fost
plasat sau impus cu suficientă nejustificare.
Posibil că în acest
caz situația e una în care ar putea fi aplicată o concluzie din discursurile
budiste: „Există, o, poeților (în original: o, monahilor! – l.b.) ceva Nenăscut, Neapărut, Necreat,
Neîntâmplat”. Adică, repetatul prefix de negație se referă la absența poeziei,
când cineva crede că aceasta poate să se Nască,
Apară, Crea, Întâmpla din scriitura automată. (De fapt, scriitura, asumată
ca act de creație, căreia i te dedici, care ți se întâmplă deja nu poate să țină
de dicteul automat, ci de conștiință/ conștientizare.)
Criticul, domnul Omega,
relevă aceleași semne ale „destrămării logicii discursului”, renunțarea la
„indicatorii deplinei coerențe”, concomitent îndemnându-ne să „ne obișnuim cu
fațada, adesea amăgitoare, a versurilor”. De ce amăgitoare, odată ce semnalmentele
ne-calității prozodice (destrămarea, incoerența discursului etc.) sunt nu doar
cele „amăgitoare”, sărind „imediat în ochi” (poate că acut-neplăcut sărind direct
în conștiință!), ci sunt chiar cele de care se ghidează și pe care mizează
poetul Alfa? Ele prevalează în fixarea impulsurilor „întâmplătoare”, ale
hazardului buiestru și deci nu sunt întâmplătoare. Oare o calitate, un merit să
fie renunțarea la luarea „în stăpânire (posesie) a propriei rostiri”, ce „ar
putea indica înregistrarea, ca întâmplătoare, a fluxului gândirii”? Iar textele
poetului Alfa fac tocmai dovada absenței unui flux al gândirii, fărâmițarea și
incoerența lor nelăsând a se percepe/ pricepe barem umbra unor idei cât de cât
explicite. Iar dacă poezia nu comunică (și) idei, nu cred că ea intră în
categorie superioară (pardon de sintagma cam frustă, tehnicistă).*
„De asemenea, numărul
mare de versuri ce se opresc mereu și inexplicabil (sau într-un lapsus
intermitent) ori suspendă agățate de cele mai neașteptate părți de propoziție
sau părți de cuvânt, ca în fața unui gol al memoriei se străduiesc, parcă, să
sugereze absența silinței constructive și, prin extensie, însăși absența
stăpânului, a celui ce supraveghează și voiește”, constată judicios criticul și
ar fi bine până în momentul în care cineva ar spune că cele remarcate de dl Omega
ar fi semnalmentele unei poezii izbutite oferite cititorului de un autor
însemnat. Însă nu, lipsa de construcție, de ordonare, de arhitectură ca
stilistică a discursului au fost și rămân, totuși, carențe, deficiențe,
repudiate de ars poetica.
„Adeseori, după ce,
cu efort, izbutește să organizeze o strofă sau două într-o ordine cât de cât
plauzibilă, abandonează brusc și continuă fără schimbare, multă vreme, uneori
până la sfârșit, un soi de telegramă lungă, somnambulică, nepăsătoare de
repetări, de gâtuiri sau de alunecări digestive, abia în stare de mici intensificări
interjecționale”, radiografiază obiectiv criticul, iar înaintea acestei
diagnosticări există o alta, pe care, ca și pe acestea citate deja, niciun
creator nu poate să și le înregistreze la activul izbânzilor: „Prea puțină
energie pare a avea sau a-i mai fi rămas, pentru a se smulge inerției”. Ei bine
(spre… rău), inerția înseamnă și clișeu, stereotipie. Iar rămânerea „în repaus,
în inactivitate, lipsa de energie, indolența, apatia”, cum zice formula de dicționar
a inerției, nu duc prea departe, în adâncul sau în înaltul creației, inclusiv a
celei poetice.
Bineînțeles, nu este
lăudabil faptul că autorul „caută mai întâi să-și «avarieze emițătorul», să-și
ruineze, pe cât posibil, conturul pregnant al eului său creator (…) într-o
încercare de scoatere a lui din cauză și depersonalizare a poeziei”, spre a
ajunge „detașat, nevolnic dezlegat de responsabilitate, nepăsător de ce
reprezintă”. Oare astfel se poate ajunge la creație, la poezie demnă de atenție?
Prin/ cu atâtea ne-calități extra-artistice?
Însă autorul, după
mine pus pe nedrept cam sus în ierarhia poeților români contemporani, „chiar și
în aceste condiții, pentru ca sintaxa să nu încerce cumva tentația coerenței…
distruge… destramă tendințele de închegare, sparge și risipește cioburile… ne
dispersează atenția prin sâcâitoare alunecări, recurge la colaje disonante,
voit artificiale”. Mille pardons, mon cher,
dar prin toate aceste agresivități față de arta propriu-zisă se poate ajunge la
creație? Anti-creația dată drept creație?... (E drept, de atunci încoace se cam
poartă așa ceva, kitschul recurgând neobrăzat la rocadă, când lângă
regele-Orfeu ajunge turnul-anticreație…) Operație curioasă până la ciudățenie.
Dar imposibilă, odată ce nu are structură, ordine, ceea ce a presupus până
astăzi și, sigur, va presupune și de aici înainte creația sui generis. În acest context, mi se par demne de toată atenția și
constatările lui Răzvan Voncu: „…continui să mă
minunez de ușurința cu care se fabrică, la noi, reputațiile […] Aceste subrepții
ale actului critic, deloc veniale, pun literatura în planul fermecător, dar
echivoc, al inverificabilului. Iar rezultatul e îndepărtarea cititorului.
Înainte de a acuza de-culturalizarea (reală) a societății, ar trebui să ne
întrebăm dacă nu cumva purtăm și noi o parte din vină. Dacă nu cumva, din
gentilețe, prietenie sau nesiguranță a gustului, am creat în timp un monstru
care, acum, amenință să înghită literatura adevărată. O pseudo ierarhie, care
acoperă valorile autentice și, în loc să-l ghideze pe cititor, creează o nemeritată
platformă socială impostorilor” (România
literară, nr. 42/ 2016).
În fond, explicit sau
implicit (asta, poate chiar ceva mai mult pus în balanță), putem urmări sau
doar ne putem gândi la calea poeziei ce duce din orfism, clasicism, chiar și
din modernitatea literaturii, chiar din avangardism, spre nihilism, negaționism
la adresa creației, poeziei autentice. Duce spre antipoetic. Din păcate, dat
drept… poetic.
Aceasta e starea
generală pe care o învederează cartea din 1979 a autorului Alfa, după mine
prea mult săltat, nemeritat, în ierarhia merituoșilor poeți. Și e ușor jenant
să citești, azi, despre el, că „a preferat să
fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un
tehnician al discursului poetic”. (E drept, asta e scris în Wikipedia, unde se pot spune multe și de
toate...) Ce fel de „tehnician al discursului poetic” putea fi cel care dădea
texte din cuvinte răvășite, nelegate între ele de un fir de sens? (Vorba aia de
mai sus cu absența fluxului gândirii…) Cuvinte la întâmplare, de cele mai multe
ori, „nepretențioase” nici ca subiect, nici ca predicat, nici ca orice altă
parte de vorbire sau figură de stil, de le-ar crea unor cititori impresia că
dânșii, cu un minim de efort, cu nirvanizare în dicteul automat, ar putea da
versuri de acest gen și mai și. (Unde mai pui că dicteul automat nu e nicidecum
caracteristic unui tehnician care,
înainte de toate, dă dovadă de luciditate, ca, zice definiția, „persoană care
dispune de o tehnică înaltă într-o știință, într-o meserie etc.”) Sau,
cititorul chiar să se apuce să continue textele din carte, din momentul/ locul
în care autorul lor, spune criticul, „abandonează brusc și continuă fără
schimbare, multă vreme, uneori până la sfârșit, un soi de telegramă lungă”.
Adică, în același mod, deloc mai prost decât autorul, să prelungească oricât telegrama lungă din cuvinte la
întâmplare, din incoerențe, inadvertențe și osteneală sau de-a dreptul
lehamite. Să continue absurditatea și „monologul năuc” care, după părerea dlui
Omega, „sunt, de la sine, sinonime ingenuității dezamăgite”. Cu toate că eu
unul aș crede că, în acest caz de necaz antipoetic (am accentuat asta,
antipoeticitatea, remarcată de critic mai sus) absurditatea și năuceala sunt
mai curând sinonime maculatului, rătăcirii, obscurității, absurdității și nu
purității, candorii. Dar vorba aia: fiecare e în drept să vadă și să creadă în
felul său… Numai că nici chiar așa, cum spune o poetă, fostă prietenă a lui Alfa,
că: „pe cât de boem în viață, pe atât
de perfecționist era în poezie”. Perfecțiune să însemne dicteul, neglijența în
discursul lăsat la voia întâmplării, întrerupt și abandonat fără motivație
logică, „monologul năuc” și altele de acest gen, remarcate de criticul Omega?
Nu, doamnă, nu poate fi vorba de perfecționism. Nu poți să nu te gândești la
sintagma laconică prin care l-a caracterizat Nicolae Manolescu pe respectivul
autor: „irecuperabil minor”…
În genere, în cazul
acestui poet atât de desuet, incoerent, critica încearcă dificultăți în
situarea lui în vreo albie canonică, Alfa fiind declarat, în timp, ba oniric,
ba neosuprarealist, ba, dus la alt pol, postsuprarealist. I se depistează
afinități cu avangardismul interbelic „actualizat” cam în toate celelalte
implicații pluricanonice, amintite imediat mai sus. Incertitudini în
tipologizare pot fi considerate și părerile care s-ar referi la personalizarea/personalitatea
artistică oarecum indistinctă, insuficient conturată.
Din câte am citat/ exemplificat
până aici, nu încape îndoială că dl Omega e un exeget judicios, onest mai în
toată postfața Domniei Sale scrisă la acel volum al poetului Alfa, editat în
1979 la Cartea Românească. Cu excepția
când, de la un moment încolo, spre final, se gândește să nu supere cumva
autorul sau pe unii confrați de critică literară, care au scris de la pozitiv
la laudativ despre Alfa, dl Omega începe a o scălda (e drept, nu prea
ostentativ) în două ape și, ca și cum luându-și inima în dinți, ar admite și el
că evidentele ne-calități, carențe, pe care le-a tot evidențiat, într-un spirit
neutru, să zicem, în compunerile onirice, suprarealiste, de scriitură automată
a poetului Alfa, ar fi – cum să vă spun? – parcă (sau: totuși) calități. Să
zicem, dă un final pozitiv, o notă de trecere, însă – laudă dlui Omega! –
nicidecum una cu care se pot deschide ușile după care se află etalonul
axiologic, ale cărui irizări de diamant reflectă chipuri de mari sau doar
importanți poeți. În fine, ne-am putea sau nu lăsați înduioșați de fraza/ faza
de încheiere a prefeței care, în titlul ei, nu face nicio aluzie la eventuala
schimbare de paradigmă poetică în Țările Românești (în text parcă s-ar sugera,
totuși, așa ceva…), postfața intitulându-se simplu, nepretențios, neutru, chiar
așa: „Postfață”: „În versurile acestui volum rătăcește o ființă a cărei
deznădejde e trădată de gesturile imanente sintaxei sale și mai ales de felul
cum își ferește de noi ochii înlăcrimați”.
Dar sunt lacrimi și
lacrimi. Într-o lacrimă, ca într-un strop de rouă, s-ar oglindi, se zice,
întregul univers, în alte cazuri lacrima reflectă doar aglomerări de lucruri în
ruinare, alias cuvinte…
Se crede că pe
atunci, la sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut, în poezia română s-a
întâmplat o modificare de paradigmă. Să ne amintim că, la acea vreme, erau în
plină glorie poetică Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion
Gheorghe, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Petre Stoica etc. Să admitem că,
într-o subiectivă generalitate, lor le-ar fi fost caracteristică o paradigmă
sau, plural, niște canoane. De altfel, valabile și astăzi, chiar funcționale în
cazul unor mai tineri poeți, inclusiv douămiiști. Prin urmare, paradigma,
canoanele lor nu au fost date la o parte. Pur și simplu, lor încerca să li se
alăture o paradigmă apărută gata ruinată. Iar autorii care încercau să afirme
ciudata paradigmă, cum era și cazul poetului Alfa, ca să-l citez din nou pe
sagacele exeget dl Omega, „nici măcar nu se osteneau (am dat-o din singular în
plural, ca mică abatere de la original. – l.b.)
să-și potrivească glasul”, mizând pe hazard, pe „fie cum o fi”. Promotorul
„noii paradigme” năzuia „să-și bruieze mesajul în punctele lui importante”, drept
rezultat, pe/ în lumea scrisului apărând
texte avariate, neîmplinite. Unele, pardon, gemene prozaicilor avortoni ai
prozodiei… Bruierea, întreruperea mesajului în punctele lui importante
înseamnă, de fapt, lichidarea acestuia.
…Și așa se făcea că,
alături de o paradigmă bine articulată, consacrată, cea a poeziei române din a
doua jumătate a secolului douăzeci, se pitula ceea ce ar trebui numită o
tentativă de altfel de paradigmă, rămasă, și până astăzi, în propriile ruine.
27-30.IX.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu