Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător.
Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin
urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent
remarcabil al imagismului.
S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia
Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele
aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu
dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică
ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, –
astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara
anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această
întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În
anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind
la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai
multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele
Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.
În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de
versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un
grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. În 1923,
După
călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la
grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din
„romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925,
În
decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația
sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte.
Aramă înnegrită duduind ca biserica,
Beat de antrenantul mers mondial, –
Eu – ascultătoare minge de crichet
Sub al destinului ciocan fatal.
Iubito – iubito!
Tu mă auzi?
Ca sirena de uzină urletul mi-e declanșat:
Din nou simt ai Iubirii șoricei cu dinți ascuțiți
Îmboldind cu botișoarele
Prin sângele cald.
Avid ca flacăra,
Flămând de Iubire,
Mereu străin de-a bărbaților gri adunături –
Aduc din nou la căpătâiul tău
Multă Iubire și ceva zbârcituri.
Iar acum, când de-a-ntregul
Eu sunt toamnă înstăpânită,
Când tu pentru mine ai fi
Ca aburii pentru locomotivă,
Când lumea spune: –
Deja el doar lui To`sin ar fi de-asemănat,
Se potrivesc,
Când Martie râde ca Ianuarie știrb, –
Eu
Ca un electric ciocan de oțel
Bat în inima plictiselii, sfărâmând
Piatra tristeții, mărunțind-o nisip
Pentru unicul în Lume „Iubesc”.
Pe voi, pozitivilor, hohotul meu vă întărâtă,
Nu mai sunteți exemplari, ca din cutie!
Eu sunt pe de-a-ntregul sărbătoare triumfală,
Semn roșu printre file negre, o mie.
Copii drăgălași!
Permiteți-mi chiar acu să vă propun ștreang de vers
Lunecând ca lacrima pe pământul dur.
Strălucind subțire ca horbota pal-roză,
Plasă-a poemelor pe ochii de taur.
Iar apoi...
Să râd nițel răutăcios de voi –
Mormane de carne înțepenite-sloi,
Cu hohot scânteios să-mi urlu Veșnica Pomenire,
Să nu-i fie Lumii rușine de voi.
Prea de tot subțire înțeapă
cele stufărișurilor
noastre,Și nimănui nu i-a trecut prin cap
Ca acelei generații de mediocrități
Pur și simplu să i se fi scuipat în obraz.
Ce mi-aș dori de la voi – o pereche de pantaloni, vin, țigări.
Iar voi de la mine? Eu zic doar atât –
Oare nu e timpul surtucul întrebărilor de-nmormântare
Să-l schimbați pe al Dragostei
Minunat veșmânt?
Dar de altfel... voi sunteți liberi doar la 12...
Vă preocupă cotlete, dări de seamă, noua politică economică, –
Parcă vă arde să vă lăsați pradă fleacurilor,
Când e uriaș prețul la fărâma de pâine cât o furnică?
Iar noi vouă –
Despre pocalele roz ale femeilor, –
Când voi v-ați mulțumi doar cu galoși, cipici,
Carne femeiască,
Un trenci la modă,
Iar noaptea cu soața –
Oficialul tremurici.
Cu peruca lui Liszt, cu suflet de neguțători,
Șinele prostiei întinse pretutindeni,
Spre gogineață de porci,
Spre Orizontul Depărtat...
Ce fericit sunt eu, că am fost cel dintâi
Care generației de mediocrități
I-am proiectat în obraz
Un sonor
Vesel
Scuipat!
1922
SINDICATUL DEMENȚILOR
(A doua strigare)
Piei în beznă,
Preasfântă troiță,
Noi te spălăm de fardarea barbară!
Pe ruinele Lumii e în edificare
A treia Romă, interplanetară.
În creștetul culmilor de munți –
Șevelura pădurilor țepoase.
Noi nu cunoaștem nici cifre, nici timpuri
Perindate-n veacuri fabuloase.
Așadar, pășiți într-un pas cu noi,
Răzvrătiți ai tuturor popoarelor, țărilor!
Noi îi vom arunca îndărăt lui Dumnezeu
Evanghelia și Coranul. În locul lor.
Pe hârtie albită cu sânge roșu
Poetul înnebunit negreșit
Va scrie o Nouă Biblie cu pană din
Coada planetelor din infinit.
Cu toții venim
Din negurile Pământului,
Declanșând al răzmerițelor torent, –
Viața e-n neogoirea clocotului pentru noi
Cei ce suntem membrii sindicatului dement;
Cu versurile noastre – să chinuim răposații
Cântecele noastre – să-i ardă nimicitor.
Fie ca peste veacuri să domine răzbunător
Sindicatul Demenților!
1923
FEMEIA ÎN LABELE MELE
Globul roșcat al soarelui –
Ca la biliard
În buzunarul apusului în vâlvătăi
Împins de subțirele
Nopții
Achiu.
Noroasele grămezi ale herniei
Umflate peste pădurice,
Unde suntem oploșiți noi doi.
Cunoștința noastră scrâșnește ca expresul
Ce duce spre casele de vacanță, vinerea.
E bine a ști –
Fiece femeie strânsă ca-n presă
Eu o duc în fiece lacrimă spre-a o răstigni.
Zăngănind cu buzele – te voi răstigni fără geamăt,
Pe crucea Revoluției spaima îți voi răsplăti.
...Numai că tu curând vei părăsi intimitatea vagonului
Și ca o cățea blândă de curte te vei strecura
În casa de vacanță a soțului.
Ah, ce disonant sună „nu mă atinge!” al tău!
Și ce fleac e acest „să mă grăbesc ar trebui”...
De aici încolo multe zile va fi să rotesc între degete
Umbreluța ta liliachie
Ce, hoțește, inima îmi va ameți.
Lăsând în urmă o trenă de parfum
Ai coborât
Deja silueta ta se depărta oarecum sincopat –
Fără să aud ce spui, am înțeles – ești o comunistă
În tinerețe ai fost în ilegalitate
Tatăl ți-a fost împușcat.
Că soțul ți-e ofițer de contraspionaj, albgardist,
Că iubirea-n inimă o simți labă de fier arzător.
Din asta te alegeai cu informațiile necesare
Statului nostru major.
Ca un foșnet te-ai potolit. Dar în liniștea mea jucăușă
Parcă mă privești
Parcă mă ispitești:
– Dar dumneata cine ești?
Rupe
Toate firele,
Piedicile,
Lanțurile
Pe margine de hău!
Desfă-ți sufletul ca pe o velă în rătăcire!
Și înfige-ți dinții
În urletul
În geamătul
Sau bâiguitul
Meu,
Pentru că eu sunt poetul tău!
În purpuriul hohot al stindardelor
Și în decretul comisarilor poporului.
Ca pe o floare în păr, îți voi împleti durere și nenoroc,
Trecându-te-n zbor peste o piață din mici odăițe,
Ultimul tău poet și proroc.
Ești udă-leoarcă sub ploaie, în bubuire de tunete
Printre eroinele în scurte de piele. Spre-a te îmbărbăta
Fie ca cea dintâi să-ți împodobească tinerii sâni,
Purpuria mea Stea.
1923
O COLECȚIE DE BLESTEME
1
Primul din toate – cel mai strașnic – e pentru
Tatăl meu, spre a-l năbuși:
În `99 el îi dărui cutia trupului
Sufletului meu, cum ar veni.
În leagănul razelor de lună, verzui
Inima îmi aurea bezna de nepătruns.
El a înjghebat cușca sufletului –
Cel dintâi „fii blestemat” pentru el fie spus.
2
Vai,
Ahtiat de bani zi și noapte,
În locul Dragostei – tremur cu soața-n suspine,
Fiară nesătulă, împăratul traiului
Tu – dintr-un milion – ești blestemat de mine.
Pentru tine versurile nu-s decât gram din poluție,
Vulcanii sânilor – al pasiunilor scuipat.
Etern, Mare, Viguros Mitocan,
Ție îți strig: Să fii blestemat!
3
Voi, care ați porcăit ochii Primăverii
Din motiv că n-aveți cotlet și lingăi la cherem,
Eu, cel ce fură visele vieții,
Sunt tăișul celui de-al treilea blestem.
4
Pe voi, cei pentru care Moartea e lacheul
Oamenilor geniali – pe voi lua-v-ar nimicul;
Voi, cei care striviți gândul în pumn,
Al patrulea blestem, Groaznicul.
5
Vouă, jandarmi ai moralei grase
„Asta-i bine, iar cealaltă-i rea, cum vedeți”,
Voi, vineți de răutatea și gemete,
Duceți-vă naibii cu tot ce aveți.
6
Iubitei mele pentru durere și pasiune
Care mi-au tot sfâșiat viața,
Pentru beznă, chin și putere despotică,
Pentru azilul din urmă-n ultima dimineață;
Iubitei mele pentru că mă iubește,
Pentru că pe Lume suntem în doi mereu –
Al șaselea blestem, – și-odată cu el
„Sfințească-se Numele Tău”.
1924
ULTIMA PREÎNTÂMPINARE
Lacrimile stelelor, bolta cerească din atlaz,
Iar jos pe Pământ – sângele-oceane-n zbuciumare.
De i s-ar tăia Lumii neputincioase arterele,
Aruncându-i-se stârvul în vreun șanț oarecare.
Iar de la vechiul Dumnezeu să smulgem garanția
Ca în Noul Univers să fie primăvară-n orice lună
Și oamenii să poarte mantii de purpur-aprins,
Odăjdii din Râset, Visare și Bucurie nebună!
Pentru ei să nu conteze Europe, Americi sau Anglii,
Să nu se înece în sânge ierburile pale;
Pentru ei cântecele mele să fie Noua Evanghelie
A unei iubiri colosale.
Noi, casta poeților, suntem sfânta negustorime
Ce zângănește din comorile versurilor astrale.
Omenire, noi totdeauna suntem avangarda ta,
Dacă tu ții cale spre adevăruri sacramentale.
Dar dacă și de aici încolo în oarbă contabilitate
Se va calcula ura și sângele-n cifre năucitoare –
Noi îi vom tăia Lumii arterele,
Aruncându-i hoitul în vreun șanț oarecare.
1928
Odessa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu