ROMÂNIA LITERARĂ, NR. 7, 2023

 DIALOG Leo BUTNARU - Cristian PĂTRĂȘCONIU

– La ce vise / proiecții în legătură cu literatura ai renunțat de tot, Leo Butnaru?

– Fiind vorba de vis, răspunsul va fi, oarecum intrinsec-predestinat, de asemenea vag, ca însuși visul, de o natură (și... anti-natură, poate!) indefinibilă. Renunțarea ar putea să țină, mai mult sau mai puțin, și de oarece... duritate, sau chiar delicată suferință. Adică, de ceea ce poetul numea „nemilostiva lege a firii”. În cazul meu, literatura a dislocat, a dat mai spre margini, spre plan doi sau chiar în uitare, alte porniri, impulsuri, să le zic artistice. Povestea e următoarea: de la o vârstă fragedă eram ispitit să pictez, să sculptez, să confecționez măști papier mâché, chiar să brodez (artistic!). Ajungând elev, ca interpret (cântam, dansam, spuneam poeme) și moderator, „dominam” scena școlii și pe cea a clubului din sat, probabil, în taină, gândindu-mă și la o eventuală carieră actoricească… – aceste și alte aptitudini sau, poate, doar intenții ținând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără școli pe aproape de Negurenii mei de baștină, unde aș fi putut învăța pictură, sculptură, muzică, actorie, toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic s-au esențializat, ca de la sine, în opțiunea pentru coala de hârtie, creion și cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este dat un cuprins de interes și manifestare mai propice decât alte spații, sau el însuși, copilul, tânărul, și-l alege, modelându-l și automodelându-se. Spațiul meu (zic astăzi) a fost să fie al scrisului și mediului (inclusiv de solitudine), pe care îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan… Probabil, menit de ursitoare.

– Cu ce ai debutat – și când? De asemenea: cum era pe atunci – cum se trăia pe atunci – un debut în literatură?

– În ziarul raional am publicat notițe încă de pe la 14-15 ani. Iar debutul în poezie mi s-a întâmplat pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele, flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care îmi fuseseră inserate primele versuri. Apoi am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină, după care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult.

Prima mea carte, „Aripă în lumină”, apăru în 1976, iar cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

Însă la o lună, două, după bucuria debutului editorial, am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul. Mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă nu mă dau de erou, pentru că același destin ingrat l-au avut și alți colegi și prieteni din redacție, prozatorii Tudor Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, care m-au urmat în căutarea fericirii tânărului scriitor sovietic...

– Ce vise despre literatură (mai) poți avea azi, în Republica Moldova? Sau, dacă nu vise, atunci așteptări (cât de cât) realiste?

– Mă consider un norocos că, după anul 1990, am avut girul domnilor Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Sergiu Adam și Ioanid Romanescu, grație lor fiind... replantat mai spre... centrul mediului literar panromânesc, publicat în prestigioasele reviste România literară, Luceafărul, Steaua, Ateneu, Convorbiri literare. Și de atunci spre ziua de azi am rămas ca și cum un transprutean care, uneori, de un coleg sau altul din Țară, e întrebat: „Când ai mai fost pe la Chișinău?” Păi, eu chiar acolo locuiesc. Poate „derutează” și faptul că, prin ani, am editat câteva volume de interviuri, dialoguri cu foarte mulți dintre cei mai importanți scriitori români, astfel rămânând fidel și preocupărilor mele jurnalistice. Astăzi mă pot asocia celor care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor, mai ales celor tineri, încă neexperimentați în structurarea profesionistă a textului. În redacție te convingi că nu poți rămâne exclusiv în limitele literaturii „pure”, ci trebuie să treci și în alte cuprinderi: ale istoriei, filosofiei, sociologiei etc.

Însușind – și prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îți poți aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacție, te convingi că literatura se naște din muncă și investire de spirit, nu din intenție nirvanizândă în așteptarea „șoaptei divine”...

– S-a schimbat de mai multe ori modul tău de a scrie literatură?

– Cu toate metamorfozările inevitabile prin epocile lumii în permanentă mișcare,  poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise, și Hamlet, și Hyperion, cei de la răscrucile interogațiilor sacramentale. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, prin constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice, filosofice, lingvistice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința artistică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive. E cea ce am simțit, simt, cred, și în propriul destin, mod de a exista și a scrie.

– A propos: unde e, pentru tine, centrul de greutate al operei tale literare – în proză sau în poezie?

– Nu sună prea grav, dacă spun că sunt un scriitor policentric? Ar fi greu să aleg o singură carte, deoarece am volume la care țin și care consider că mă reprezintă nu numai în poezie, ci și în proză, în eseu. Prin urmare, hai să dau câteva titluri din întregul… Leo Butnaru: „Iluzia necesară” (prima carte de poeme pe care mi-a publicat-o o editură din România, în 1993), „Gladiatorul de destine” (de asemenea poeme); proză – narațiunea memorialistică, afină oarecum romanului, „Copil la ruși” și volumul de nuvele „Ruleta românească”; eseuri – „A opta zi”, „Vedere dinspre alții, vedere spre alții” (Yes-euri). Sau cel de la „Tracus Arte”, „Cu genunchii pe zaruri”. Aș putea trece și în ariile jurnalelor, interviurilor, traducerilor, unde de asemenea am scrieri la care țin. Iar cartea de referință s-ar numi „Iluzia necesară”, adică iluzia care cuprinde și domină toate generațiile de scriitori. Astfel, „Iluzia necesară” se scrie în continuare.

– Ce avantaje ai, ca scriitor, să cunoști foarte bine limba rusă în Republica Moldova?

– Paradoxal vorbind, în adâncile mele junețe, pe când mă aflam în alte spații, transfrontaliere, limba rusă, liberă în ale ei, în cele nobile, creatoare, mă salva și mă... ocrotea de limba rusă imperialistă, agresivă, dezlănțuită (...asmuțată!) oficial-ideologic-deformator între Prut și Nistru. Adică, prin intermediul limbii ruse ne-cazone, literare, predispunând la creație, unele din poemele mele, încă până a-mi fi apărut prima carte, fuseseră traduse și publicate într-o antologia ucraineană, în limbile letonă, rusă, apoi în armeană, georgiană și alte limbi ale statelor, zise republici unionale. Fiind încă student, în rusește comunicam cu Stepan Trubici din Lvov, student și el, la drept, care îmi trimitea carte românească din orașul său, la Chișinău ceea ce era editat în dreapta Prutului fiind prohibit. În rusește scriam la librăria „Drujba” din Moscova, de unde solicitam și primeam prin poștă literatură românească. În rusește comunicam în librării din Riga, Kiev sau Odessa, de unde la fel achiziționam cărți românești. Prin intermediul limbii ruse, în 1976, la un festival al tinerilor poeți, ce s-a ținut în Tadjikistan, m-am împrietenit cu colegi din Țările Baltice, Armenia, Georgia etc., cu care mai apoi ne-am tradus reciproc. La Moscova mi-au apărut șapte cărți de poeme, dar tot prin intermediul limbii ruse am colaborat și cu traducători, editori din Serbia, Ucraina, Azerbaidjan, Polonia, Bulgaria, Tatarstan, unde de asemenea mi-au fost publicate volume de autor. Mai apoi a fost să învăț și limba ucraineană, mă descurc în majoritatea limbilor de origine slavă. Am tradus mult din avangarda rusă, antologii, cărți de autori, unii apăruți pentru prima oară în românește. Asta e cu limba rusă... transfrontalieră, liberă, limba lui Dostoievski și Soljenițîn,  și cu totul altceva era cu simulacrul limbii ruse cazone, imperialiste a lui Stalin, Molotov sau, azi, Putin; limba de lemn a ideologiei defunctului imperiu.

– Dar (dacă e cazul, desigur), dezavantaje?

– Impusă, limba rusă cazonă, imperialistă era un instrument acerb de deznaționalizare. Moldova, Țările Baltice, Georgia, Armenia au fost mai rezistente, însă Belarus, Kazahstanul, Kirghizia, Turkmenistanul fuseseră afectate dramatic. La ciudatele prelegeri de așa-zis comunism științific, lectorul Lazo ne spunea că primele republici unionale care vor ajunge la... mda, da – comunism vor fi Belarus și Ucraina. Motivul? Pentru că limbile lor naționale sunt pe cale să dispară și pe acolo va domina unica limbă a comunismului, rusa. Iar astăzi, și din cauza limbii ruse, prin intermediul limbii ruse a fost declanșată agresiunea militară contra Ucrainei.

– Ce era bun în comunism pentru literatură în Republica Moldova?

– Să nu glumim... Sau, poate, s-o facem, totuși, amintind că unii din zeloșii „teoreticieni”, vreun troglodit de la cine știe ce catedră, spunea că, în societatea sovietică, realismul socialist nu trebuie să scoată în vileag negativul, conflictul dintre bine și rău, unicul conflict admis fiind dintre bine... și mai bine. Încolo?... Da, apărea și câte vreo carte de Doamne ajută, însă, în mare, – cenzură, cărți date la topit, ridicarea dreptului la semnătură... De, ca în comunism, ca în imperiu...

 – În oglindă, oarecum: ce e bun pentru literatură acum – în cele peste 3 decenii de democrație (mai mult sau mai puțin controlată!)?

– Libertatea. De creație, bineînțeles. Însă „potolită”, din păcate, de cenzura economică. Dar trebuie să recunoaștem și faptul că ceea ce se numea viață literară în format... clasic își tot îngustează arealul. Poezia e, în mare, doar a poeților și a unor cititori, pe care eu unul îi consider net superiori celor care nu citesc poezie. Ei sunt mai sensibili, mai inteligenți. Evident, în dependență de ce fel de poezie preferă. Viața literară ar fi deja ca muzica simfonică, savantă – cu mulți interpreți, multe orchestre filarmonice, academice, însă nu și cu un număr de melomani, care ar umplea sălile de concert, precum umplu stadioanele fanii unor genuri de muzică sau mai mult doar zisă muzică, dereglată, cacofonică și urlătoare. Omul secolului XXI e cel care „ascultă” muzică savantă, clasică, doar trunchiată, hăcuită în țârâitul telefoanelor mobile, dar fără a ști că, de fapt, el se întâlnește, fugitiv, efemer, cu geniul lui Mozart, Beethoven, Berlioz, Wagner („Așa grăit-a Zarathustra”), Bach, Enescu etc., etc. Viața literară se va tot... focaliza, restrânge, concentra, devenind a tot mai puținilor. Însă, probabil, a tot mai bunilor.

Dar, din alt unghi de apreciere, poate că aria receptării literaturii se amplifică?  A apărut și se extinde o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu important în epoca digitală. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură, cu alți cititori. Lectura parcă ar devine forum public! În această ipostază, cititorul își modifică statutul, ieșind oarecum din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a-și plasa în subsolul cărții citite/auzite pe internet impresiile, dezacordurile, unele dintre care sunt demne de atenție. Nu știu dacă toate acestea sunt un câștig, dar că sunt o inevitabilitate este incontestabil.

– Cum privești către literatura contemporană din România? Realist, idealist sau realist-magic?

– Ușor nemodest opinând, poate, trebuie să spun că privirea mea e una din interiorul literaturii române. Realist vorbind, dar mai mult sperând, literatura română trebuie să-și valorifice, întru aducerea în atenția prezentului și a viitorului, ceea ce a avut mai bun în diversele-i epoci de creație, afirmare, transgresare a frontierelor, implicare în procesul literar european și universal. Atare idei le extrag, implicit, și din consistentele discuții (interviuri, dialoguri) pe care le-am avut cu mai mulți protagoniști ai literaturii române, prin ani publicate în volumele „Răspuns și răspundere” (1988), „Spunerea de sine” (1994), „Micșorarea distanței” (2004), „Prezența celuilalt” (2007), „Răspund, deci exist” (2008), „Voci din Câmpiile Elizee” (2017). Să amintesc pe unii răspunzători (în ordine alfabetică): Sorin Alexandrescu, Ioan Alexandru, Lucian Alexiu, Petre Anghel, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Vladimir Beșleagă, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Petru Cărare, Magda Cârneci, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Barbu Cioculescu, Gheorghe Crăciun, Gabriel Dimisianu, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Florin Iaru, Carolina Ilica, Rodica Iulian, Victor Ivanovici, Vasile Levițchi, Emil Loteanu, Ioan Mânăscurtă, Mircea Martin, Ion Miloș, Marin Mincu, Ioan Moldovan, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Mircea Petean, Andrei Pleșu, Adrian Popescu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Prelipceanu, Sorin Preda, Adam Puslojić, Aurel Rău, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Cassian M. Spiridon, Petre Stoica, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuș, Dorin Tudoran, Marius Tupan, George Țărnea, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru, Vasile Vasilache, Dimitrie Vatamaniuc, Nicolae Vieru, Gheorghe Vodă, C.D. Zeletin...

În măsura în care mă pot dumeri în problema literaturii române, am opinat și eu în interviuri care mi s-au solicitat sau în chestionarele revistelor de prestigiu. Răspunzând zecilor de întrebări, ar fi reieșit că îmi întorc oarecum datoria, în comuniunea unui sentimentul de solidaritate jurnalistică, dar și de breaslă scriitoricească.

– Dacă ar fi să alegi unul singur, în care dintre textele tale de proză ți-ar plăcea să trăiești? Și în care dintre poeme?

– În proză, de multe ori, îmbin analogiile realității cu cele ale mitologiei, SF, gen de narațiune în care se face remarcată „ereditatea” unei viziuni și a unui stil poetice. Mai pregnant pare a se înțelege aceasta din nuvela „Ultima călătorie a lui Ulysses”, în care, să admitem, aș vrea să trăiesc, însă cu o condiție – s-o iau de la capătul tuturor călătoriilor celebrului personaj, dinspre Itaca în lume și din lume spre Itaca. Iar în poezie?... Poate răspunsul ar fi în aceste versuri: „poezia mea,/ proza mea – alte variante posibile/ ale vieții mele,/ deocamdată posibilă într-o singură variantă – aceasta”...

– Unde / către ce privești când e vorba de literatură: Est sau Vest? Sau, pentru tine, nu e un „ori-ori” aici?

– Încă din primii ani de studenție, mi s-a întâmplat să călătoresc relativ mult, și aievea, și cu năzuința, chiar cu iluzia necesară, precum se numește o carte a mea, convingându-mă că toate zările punctelor cardinale și cele ale rozei vânturilor sunt doldora de poezie. Și ca traducător, din multe spații ale lumii m-am întors cu roade alese. În ce-a de-a doua carte a mea, „Sâmbătă spre duminică” (1983), se află și un poem mai amplu, intitulat „Pretutindeni...”, din care citez începutul: „Ah! tainică fantezie deprinsă cu/ rusticul obicei de-a medita sub/ nomadele șoproane ale norilor/ avidă și tu de mișcare (sau/ legiuită a te mișca asemeni poștașului/ ca el observând mai distinct cum/ se schimbă lumea)/ refuzi umbra baldahinului de cireș înflorit/ aținându-te pe sub coviltirele norilor”. Probabil, și din aceste versuri s-ar putea extrage, implicit, un răspuns, o preferință, proiectate spre literatura de... jur-împrejur a lumii...

– E ceva foarte puternic, din punctul tău de vedere, care se scrie în limba rusă în peisajul literar din Republica Moldova și care nu se vede (& ar merita să se vadă!) în spațiul cultural de limbă română – de pe ambele maluri ale Prutului?

– La Chișinău nici chiar pe timpul imperiului sovietic nu au existat scriitori valoroși de limbă rusă, care s-ar fi apropiat cât de cât de nivelul lui Ion Druță, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka etc. Iar astăzi nici Uniunea Scriitorilor din Moldova nu știe, dacă mai există, și câți, scriitori ruși între Prut și Nistru, în lista membrilor ei figurând doar numele a 2-3 din „garda veche”. Încă de pe la sfârșitul secolului trecut, unii din ei au plecat în Israel, Rusia, Germania, SUA... Astfel că astăzi nu, nu cred că ar fi vorba de ceva „foarte puternic”, care ar merita etcetera. Dar, în genere, și atunci când existau câțiva, nu-i interesa spațiul cultural românesc, decât în măsura în care, unii, puteau să-l bruieze. Însă nu erau luați în serios nici de noi, nici de Moscova. Să ilustrez printr-un exemplu mai mult decât grăitor (...în rusește): în septembrie 1976, pe când la Chișinău se afla și Nichita Stănescu, unul din participanții la așa-numitele zile ale literaturii sovietice fusese și celebrul prozator Viktor Astafiev. La un moment dat, cineva dintre gazde vru să i-l prezinte pe un scriitor rus „de pe la noi”, zicând: „E și el siberian de-al dumneavoastră, și chiar scrie despre Siberia”, la care Astafiev, fără să-i strângă mâna celui prezentat, ripostă: „Compatrioții mei sunt unde le este locul, în Rusia. Mai ales dacă sunt și scriitori”.

– Ușor provocator: ai scris cartea vieții tale sau încă o aștepți, o cauți?

– Ușor... provocator-autoironic spus, cred că deja mi-am scris cartea... postumității. Acum o mai redactez, o completez. Antologatorul suprem va avea grijă de lansarea ei, la momentul oportun. Și... inevitabil...

– În 2003 ai ieșit cu antologie „Altul, același”. După 20 de ani: ești altul? (Cum) Ești, același?

– Tangențial, ceva mai sus m-am referit la destinul meu literar în timp. Dar să mai punctez unele momente. Dacă, prin decenii, deja multe la număr, acel Altul, același a fost să-și consolidez o viziune literară, estetică, probabil ea a devenit mai pregnantă, mai... acută, în pofida slăbirii vederii fizice. Chiar din contul acestei slăbiri ea, vederea spiritului asupra lumii, literaturii i-a devenit mai pertinentă. Bineînțeles, orizontul acestei viziuni e deja mai amplu, inclusiv în sfera căutării și descoperirii surselor de inspirație (care, de fapt, ele... te descoperă!), de teme, idei, posibilități stilistice de modelare a materialului ce s-ar preta creației. Viziunea mea asupra lumii și literaturii se întâlnește și se îmbogățește reciproc cu vederile, cu viziunile colegilor, prietenilor din diferite spații ale culturii, literaturii, filosofiei, istoriei literaturii și artelor. E un proces firesc pentru fiece literat, care e curios, creator, față de scrisul și scrierile confraților, respectându-i pe ei, dar și pe sine.

 

Cristian Pătrășconiu

România literară,

Nr.7, 2023