NĂSCUȚI POEȚI, MARI SAU MICI

 

NĂSCUȚI POEȚI, MARI SAU MICI

                                                            Mori și tu, bătrâne, și taci, și nu te văita în zadar! 
                                                            Doar a murit și Patroclu și ce ești tu față de dânsul?
                                                                                             Homer, Iliada, XXI, 106-107

        Când fusese declarat cel mai mare poet în viață, după care nu a urmat nicio dezmințire, fie măcar așa, de ochii lumii sau de urechea lui Dumnezeu, Cel de Sus făcuse o rectificare necesară, trimițându-l pe acel trufaș în neființă, astfel că acolo nu putea fi considerat cel mai mare poet în moarte, fie și din fantasticul motiv că, pe undeva prin preajmă, s-ar fi aflat Homer, despre care se spune cu jumătate de gură, sau chiar cu jumătate de istorie literară se spune că, de fapt, nici nu ar fi existat, prin urmare paradoxul fiind că poți fi mare – fără să fi fost mic, adică prunc, adică – deloc fiind. Ești. 
        Prin preajmă ar fi fost și Hesiod, poetul de la sapă, care m-a făcut să mă gândesc că cei mai mulți ai mei au fost țărani, deci și eu dintre ei. Și era motiv să mă întreb: în cazul că ajungi poet, înseamnă să fii fruct ce nu a căzut departe de pom, sau departe totuși? Pe aici, unde creierul bardului pastoral, mioritic, gândește auriu, exact ca o mămăligă ce aburește, iar pe la noi versurile poetului patriot emană căldură, lumină și alte componente ale serviciilor comunale.
        Dar să revenim la alți eterni, și ei prin preajma lui Homer. Bineînțeles Safo, care poate că îi venea un fel de strănepoată lui Homer și care mă făcu să constat că există poete care, ca femei, sunt departe de a fi frumoase, însă foarte atrăgătoare. Ca femei, nu ca poete. Pe când Safo avea și unul și celălalt gen de magnetism. Iar eu, de-ar fi să o întâlnesc pe Safo, aș întreba-o: 
        – Magistro, nu știi cumva ce e cu duduile astea?! Toate așteaptă prinț pe cal alb și doar foarte puține – un poet pe Pegas pana-corbului. 
        (Poete, ferește-ți Pegasul de picătura de nicotină, lasă-te de fumat!)
        Undeva nu departe de Safo o fi Ovidiu de la Pontul Euxin, exilatul poet latin cu amar vers de pelin. Poate că și prin contribuția lui a fost ca românul să se nască poet. 
        Alții însă spun că nu ar fi așa, românul nenăscându-se poet, ci doar murind ca atare. Uneori – chiar ca poet genial... Sau poate adevărul ar fi că românul se naște poet și moare prozator. Uneori. Alteori, critic literar. Da, această variantă pare fi mai democratică în pluralitatea de opțiuni și mai aproape de adevăr. Luând în calcul și situația că, nu o singură dată, poetul foarte bun e cel trecut prin necruțătoarea proză a vieții, iar prozatorul – prin blânda încurajare a poeziei. Pe dinafară, pe de lături rămânând, bineînțeles, criticul. Literar sau lateral.