Leo Butnaru Yes-Eu
Țin minte ziua în care pornisem să mă cuibăresc în oraș (speram că va fi
posibil, având în buzunar avizul că sunt admis la facultate; deci țin mine –
era o zi ploioasă și eu mi-am zis că ploaia, precum spune proverbul, e a noroc,
a belșug).
Într-o mână aveam geamandanul nu prea mare, cealaltă mână – în unul din buzunarele trenciului. Apropo de buzunare – multe. Însă doar în cel din interiorul sacoului aveam ceva – avizul de la facultate, iar în altul – cam 3 bancnote de valoare – cum să vă spun? – ușor eufemistic: de valoare... medie.
Celelalte buzunare – libere (ca să nu le zic goale). Și aveam cam multișoare: 3 la pantaloni (inclusiv cel din spate), 2 la cămașă, unul peste inimă, celălalt peste plămânul drept; apoi – încă 2 buzunare ale sacoului (celelalte 2 le-am amintit deja); adică și buzunărașul de lângă rever. 4 ale trenciului (2 de interior).
Încât astăzi îmi zic că atâtea buzunare erau libere (ca să nu le zic goale), pentru ca în ele să încapă cât mai multe speranțe și viitor. Inclusiv viitorul care, iată, clipă de clipă, imediat, se transformă în prezentul, în care mi-am dat seama de cele spuse aici, de cele pe care le tastez (și le... testez) chiar acum, clipă de clipă, când se fac prezent și tot atât de imediat – se fac trecut cu multe de toate.
Ehei, urmași de zei!, câte pot încăpea într-un trecut!, inclusiv ziua ploioasă – a roadă, a bine; trecutul în care pornește spre oraș adolescentul cu vreo duzină de buzunare, doldora de speranță și timp ce avea să vină.
Și chiar au venit, dar, mai mult sau mai puțin, s-au cam cheltuit...
Dar, să vezi, cât pe ce să uit! În unul din buzunare avem un carnețel. Cu versuri. Și câteva numere de telefon necesare: de la cârmuirea colhozului din Negurenii mei de baștină și de la poșta din sat – în caz că ar trebui să le transmit oarece veste sau rugăminte părinților, bunicii. Apoi telefonul unei mătuși (nu mai țin minte, pe linie maternă sau paternă), precum și numărul de telefon de la secretariatul facultății, unde în august depusesem actele pentru examenele de admitere. Informații necesare și în continuare, pe care aveam să le trec în prima mea agendă de telefoane. A unui adolescent sătean ce se orășeniza, fiind eminamente omul răscrucilor. Acum, peste cincizeci de ani. Agendă de telefoane cam (asta-i, Doamne!) trei sferturi deja post-mortem...
Ceva esențial –
buzunarele și agenda
Într-o mână aveam geamandanul nu prea mare, cealaltă mână – în unul din buzunarele trenciului. Apropo de buzunare – multe. Însă doar în cel din interiorul sacoului aveam ceva – avizul de la facultate, iar în altul – cam 3 bancnote de valoare – cum să vă spun? – ușor eufemistic: de valoare... medie.
Celelalte buzunare – libere (ca să nu le zic goale). Și aveam cam multișoare: 3 la pantaloni (inclusiv cel din spate), 2 la cămașă, unul peste inimă, celălalt peste plămânul drept; apoi – încă 2 buzunare ale sacoului (celelalte 2 le-am amintit deja); adică și buzunărașul de lângă rever. 4 ale trenciului (2 de interior).
Încât astăzi îmi zic că atâtea buzunare erau libere (ca să nu le zic goale), pentru ca în ele să încapă cât mai multe speranțe și viitor. Inclusiv viitorul care, iată, clipă de clipă, imediat, se transformă în prezentul, în care mi-am dat seama de cele spuse aici, de cele pe care le tastez (și le... testez) chiar acum, clipă de clipă, când se fac prezent și tot atât de imediat – se fac trecut cu multe de toate.
Ehei, urmași de zei!, câte pot încăpea într-un trecut!, inclusiv ziua ploioasă – a roadă, a bine; trecutul în care pornește spre oraș adolescentul cu vreo duzină de buzunare, doldora de speranță și timp ce avea să vină.
Și chiar au venit, dar, mai mult sau mai puțin, s-au cam cheltuit...
Dar, să vezi, cât pe ce să uit! În unul din buzunare avem un carnețel. Cu versuri. Și câteva numere de telefon necesare: de la cârmuirea colhozului din Negurenii mei de baștină și de la poșta din sat – în caz că ar trebui să le transmit oarece veste sau rugăminte părinților, bunicii. Apoi telefonul unei mătuși (nu mai țin minte, pe linie maternă sau paternă), precum și numărul de telefon de la secretariatul facultății, unde în august depusesem actele pentru examenele de admitere. Informații necesare și în continuare, pe care aveam să le trec în prima mea agendă de telefoane. A unui adolescent sătean ce se orășeniza, fiind eminamente omul răscrucilor. Acum, peste cincizeci de ani. Agendă de telefoane cam (asta-i, Doamne!) trei sferturi deja post-mortem...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu