ÎN
MARGINILE DECANONIZĂRII Fiți gata. Totdeauna gata. Precum, cândva,
pionierii sovietici ce urlau în cor: „Totdeauna gata!” „La apelul partidului!”
– aceasta era provocarea instructoarei. De pionieri. De viitori neisprăviți.
Unii, mai mult, alții, din fericire, mai puțin.
Așadar, fiți gata: de aici încolo, o să vă
strâng la perete. Simbolic vorbind. Cu niște gânduri. Cu niște idei. Poate
chiar cu vreun manifest. Să vedem cum se mișcă. Ideile. Ce iese. Până în final.
De text și de autor ce se bat(e), de aici încolo, cu capul de peretele de
diamant al absolutului. Sau, dacă e s-o luăm mai lejer: al nonconformismului.
Care este de neconceput fără o doză, două de curaj.Cunoscând tainica natură umană, personajul
inadecvat, oarecât curajos, nu găsește de cuviință să piardă timpul cu ipocrite
(pre)spuneri că, chipurile, el s-ar deosebi prin ceva anume de oameni, în
general. Pur și simplu, ăștia, oamenii spun că el, inadecvatul, s-ar deosebi de
ei. Ar face opinie separată. Pe când, în realitate și, concomitent, în
irealitate (aici să ne gândim la subconștient, la Freud), reacția asortată cu
ceva umor caragialian, nu humor bacovian, e caracteristică celui în
stare a se personaliza, a fi adecvat lui însuși, invariabil în raport cu orice
fel de metamorfoze (în afară de cele ale lui Ovidius), riscând să pară
monocrom, însă numai din considerentul că cei care îl apreciază sau poartă ochelari
de cal, sau ochelari negri, prin care nu pot distinge fulgurația, ca o
dispersare, răspândire de curcubeu, extrem de fină a spiritului său.Însă tipul nostru de personaj, neavansat,
deocamdată, la rangul de erou, nicidecum nu se recomandă că ar putea fi sau ar
putea să li se pară altora altfel, ba chiar – cu totul altfel, decât se poate
el însuși recomanda sieși, în originalitatea sau banalitatea sa, ori în
imaginația, ca să nu zicem – viziunea celorlalți, absolut din contră decât ar
fi dorit să apară în afară, adică – în ochii altora. Firește, nici contrariul
n-ar fi un capăt de lume, deoarece inadecvarea este fireasca situație generală
și, concomitent, stare de individualitate, în care provocatorul (involuntar, ca
de la sine, alias de la destin) nu corespunde reacțiilor celorlalți. Aceasta,
în „amortizatoarea” (dar nu completamente: dezamorsatoarea) virtuții conform
căreia atare tip ușor asocial dispune de calități proeminente de asociativitate
(ca procedeu artistic) desfoliată de umbrele prejudecăților, încât, acolo unde
insul-standard (social; posibil și… insul-stindard…) încearcă să identifice în
haosul existențial contururi, lucruri, idei cunoscute, ușor recognoscibile,
stereotipuri ce spulberă frica de necunoscut. El, subtilul cinic, nu doar că vede
totul cum e, de fapt, în realitate, dar pare în stare să creeze și să le
propună celorlalți noi stereotipii, ce (re)ies direct din sacramentala natură a
irealității și, poate, chiar a haosului inevitabil.Cam acesta ar fi omul liber, în special
tânărul ce nu caută matrice artificiale, în care să-și muleze spiritul. El nu
gândește că ar trebui să gândească, înadins, ca un inadecvat, nu acționează,
cum o face un cinic. În atare poziție, el nu e nici pro, nici contra. Ci – doar
este. Dar dacă și-ar zice să gândească și să acționeze ca un cinic (liber), va
avea neșansa de a se contopi cu gloata, căreia îi place să tot repete că
trăiește într-o societate, ba mai mult – într-o lume liberă.Cei care au rămas marcați de epoca din
care se trag, dar fără a fi în stare, la rândul lor, să marcheze acea epocă,
încă nu se pot obișnui cu gândul că ei sunt citiți (dacă sunt, totuși…)
de altcineva ce are o mentalitate deosebită de
cumincior-obedientul realism socialism, în care conflictul se admitea doar
între bine și mai bine (!), între foarte bine și excelent, între minunat și
desăvârșit, desăvârșit și absolut. (Pe scurt, o necruțătoare confruntare sui
generis pozitivă întru avansare valorică!) Cei marcați de epoca „respectivă”,
care nu se lasă marcați și de contemporaneitatea „imediată” (începutul de
mileniu trei), nu prea pot pricepe pe mai tinerii scriitori, artiști, în
general, care și-au dat seama sau doar intuiesc, că demersul artistic
este condamnat să reflecte ambele părți – lumină/întuneric –
ale existenței, în care dualismul nu exprimă decât elementara legitate a
conservării energiei, atât a celei distrugătoare, cât și a celei creatoare (mă
rog, termenii și-ar putea schimba suma, însă, rămânând aceeași). Râvna spre
ideal, armonie este inevitabil pusă în pandant cu discordanța, penibilul, în
una și aceeași viață a noastră, a lor. Astfel că afirmarea unor valori (reale
sau doar dorite ca atare) presupune și revolta contra standardelor/ canoanelor
stabilite deja. Presupune și reflexiunile, dar și reviziile dure. În caz
contrar încetezi să mai trăiești (și să retrăiești), reîncepând doar să exiști,
ca un prolog implicit al unei jalnice supraviețuiri. Ca proces ne-intens. Ca
sub-sens, ai putea spune.Iată un volum de eseuri al lui Cristian
Livescu, subintitulat sugestiv: Prin ruinele canonului literar.
Astfel că, de se pune – și se pune, totuși, în continuare și cu oarece
îngrijorare – întrebarea: ce se (mai) înțelege astăzi prin noțiunea de „canon
artistic”, s-ar putea răspunde că deja pare a nu se mai înțelege,
ci, mai mult intuitiv, se subînțelege reversul problemei,
adică: absența canonului, ca un cod de convenții afirmate și relativ general
acceptate (dacă am spune „respectate”, ar fi totuși prea mult…). Precum se
știe, decanonizarea vine spre noi încă din
post-romantism, via simbolism, futurism, expresionism,
imagism, dadaism, suprarealism și, iată, astăzi, postmodernism care, permisiv
cum e, acceptă, nu de puține ori, până și melanjul pseudoartistic, dar și –
dacă doriți – urmarea retro-canoanelor și metodelor, dintotdeauna și de
pretutindeni, pe care le-a cunoscut și le-a utilizat Arta Lumii. Apoi, să ne
dăm seama cu necesară luciditate (și… inevitabilitate!) că, în parte, nici
astăzi nu se poate face abstracție de mișcarea culturală contestatară ce
apăruse în anii 1976-1977, cunoscută sub… „înspăimântătorul” nume… punk (!).
Și la acest început de mileniu există tineri furioși ce tind a se încadra în
imaginea unei voințe de „tabula rasa” – ca anihilare a produselor
conformismului, concomitent, însă, tinzând spre o renovare culturală, ce apare
în urma declanșării noilor energii; „synonyme d’une liberté de création
maximum”, cum se spunea acum trei decenii.Însă ecoul-punk ar fi doar o
fațetă grafo-„sonoră”, să zicem, a stării-registrului de opțiuni al(e) unei
părți – celei mai radicale – a literaturii anumitor autori contemporani,
cealaltă fațetă-componentă-stilistică sau – toate astea precedate de prefixul
„anti”, – fiind una de-a dreptul provocatoare, numindu-se,
englezește-globalizant „trash” (franțuzește-mondializator s-ar numi déchets),– adică gunoi,
rămășițe, vechituri (reciclate, probabil!), promovate ca gen literar,
în care este admis ceea ce, de obicei, literatura tradițională (bună!)
respinge; ceea ce-i face pe scriitorii de factură clasicistă să se ferească de
atare „mo(n)stre” precum dracul de tămâie. Pentru că e vorba și de exagerarea
(de multe ori – prin caricaturizare) a cruzimii și de utilizarea unui limbaj
suburban, de abundența unor elemente neadmise în literatura „normală” –
necrofilie, pornografie, coprofagie etcetera (în deplina fantezie, poate că
uneori bolnavă) a autorilor răzvrătiți contra ipocriziei socio-morale; aici
este posibil să se dea cea mai mare listă de componente antiestetice ce sunt
recrutate în numele – mda… – literaturii, artei… Cu neutra pretenție că, de
cele mai multe ori, „trash”-ul nu comportă nicio idee anume, niciun sens sau adiere
de morală. Că ar fi, chipurile, în afara acestora.E reală oare o atare „dezamorsare” de
orice posibilă poziționare în entropia umană generală?… Eu unul nu cred în așa
ceva. În sens contrar, dincolo de orice idee, sens, morală ar însemna – în
afara oricărui rost. Iar fără rost ar fi imposibilă și tendința de a defini
atare gen de creație drept revoltă verbo-mentală contra canoanelor și normelor
existente.De cele mai multe ori, „trash”-ul literar
ține de aventură, fantastică, mistică, horror și, inevitabil, de atât de
vitalul suprarealism. Ca lucrare de artă (totuși…) la plural, și trashismului îi
sunt caracteristice tendințele spre stilul individual și oarece originalitate.Prin urmare, ca și cum ne-am afla
într-o transcanonicitate (sau: transcanonism),
când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observației lovinesciene
despre domnia unei „bunăvoinți principiale față de toate fenomenele de
diferențiere literară”, unele dintre care – este evident – nici nu caută o
corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice
în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau
cosmopolite.Or, poate, respectarea, în mod
tradițional, clasic, a criteriilor „normativ-axiologice” e substituită de
principiile emulative în virtutea (sau lipsa de virtute a)
cărora s-ar încuraja, parcă, originalitatea, inovația, în polifonia atât de
doritei diversități… amenințate de uniformizatoarea mondializare… Oricum, lipsa
canonului admite… consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se
manifestă într-un regim transcanonic, în care autorii sunt liberi să respecte
sau nu prescripțiile celor vechi (unii destul de actuali, ar
trebui spus), dar și să individualizeze, oricât dorește, discursul, formula,
stilul care, consideră ei (și nu fără temei), le permit să-și dezvăluie mai
adecvat alchimia conștiinței și subconștientului creator. Această literatură
transcanonică eu unul o văd (și) în relație sinestezică cu limbajul
transrațional, teoretizat de cubofuturiștii ruși la începutul secolului
trecut (Krucionîh, Hlebnikov, Zdanevici). În ambele cazuri, se poate ajunge
chiar la extrema relativitate, învecinată confuziei și lipsei de sens, sau la
ceea ce Marin Mincu numea „bolboroseală schizoidă, lipsită de orice principiu
organizator”. De asemenea adevărat e că decanonizarea, ca „anulare” a
determinărilor estetice (clare!), caracteristice literaturii timpurilor
noastre, face ca registrul de ieșire la iveală să fie unul
fabulos de atotcuprinzător, incluzând și ceea ce Adrian Marino trecea în
revistă (și) ca „experiment, proiect, activitate în sine, nu o dată
improvizație, chiar eșec”. Decanonizarea e o devălmășie a stărilor de fapt atât
de diverse, încât concomitența lor nu poate să nu creeze (și), spuneam,
confuzie. Astfel că problema ar fi dacă, pentru artă, literatură, există și
confuzii… stimulatorii, benefice… Pare-se, există… 2007/2022Viața RomâneascăNr. 2, 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu