PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002
Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976),
minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta
ar fi un „falnic derviș”, eu i-am arătat
spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui
și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”.
Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că
chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja
ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în
unele din imaginile culese în acele zile.
Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea
hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne
și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale
prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă
unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut,
care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de
lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică
blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar,
toate bune și frumoase, până
la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe
slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe,
hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea
lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească.
Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la
parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi
este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge
un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt
ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică
încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și
cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar
unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul
de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i
crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani
povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul.
O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un
miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde
era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după
toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam
peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul
chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își
revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și
imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă
ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu