În istoria dintre
Prut și Nistru, numele sau prenumelenu
a fost niciodată un simplu cuvânt. Ele au purtat, ca
într-o cochilie, zbuciumul
vremurilor: administrații schimbătoare, imperialiste, identități apăsate sau reinventate. Acolo unde puterea
politică a încercat să uniformizeze, onomastica a devenit un teren discret de
luptă. Un „Ion” trecut în acte drept „Ivan” nu înseamnă doar o transliterare, ci și o deplasare de sens, o
ajustare a ființei la o ordine străină.
Regimurile imperiale – țarist și apoi sovietic – au promovat agresiv formele slavizate ale
numelor, prenumelor fie prin
presiune directă, fie prin mecanisme birocratice care nu tolerau diferența. În
acest context, numele/prenumele
s-a supus, dar nu a tăcut: el a continuat să trăiască în familie, în graiul
cotidian, în memoria afectivă. Astfel, între „cum te cheamă în acte” și „cum
îți spune mama” s-a căscat uneori o prăpastie dureroasă.
După dizolvarea Uniunii Sovietice,
mulți au simțit nevoia să-și repare numele/prenumele, ca pe un lucru
scump fisurat de istorie, de
dușmani. Revenirea de la „Ivan” la „Ion”, de la „Fiodor” la „Teodor” sau
inventarea unor forme percepute drept mai „ale noastre” nu a fost doar o
chestiune de ortografie, ci una de demnitate. Cum s-ar spune, după cădrea imperiului ruso-comunist, unii cetățeni
de la noi, lucizi, conștienți,
au început să-și facă dreptate, modificându-și numele străine din Liuba în
Drădostița, Oleg – Alecu, Svertlana – Luminița, Ivan – Ion, Fiodor – Teodor,
Feodora – Tudorița etc. E un lucru bun, frumos și...sănătos. Ține deconștiința, demnitatea și dreptatea
națională
În acest gest se citește dorința de a aduce în
acord identitatea juridică cu cea lăuntrică, de a restabili o continuitate
simbolică întreruptă.
Schimbarea
numelui/prenumelui, revenirea
onomasticii românești la normalitate și – dreptate! e un act de „igienă morală”, dar și de importanță politică ce confirmă libertatea personală a cetățeanului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu