4 iulie 1984
Trei ore în atelierul lui Aurel David. Cu reportofonul deschis, discutăm, imprimăm pe bandă, din care mă gândesc să selectez material pentru un eseu (revista „Nistru”). De fapt, încă nu am decis – posibil să rămân (fireşte, „regizând”, potrivind cursiv mărturiile) la varianta de dialog. Ar putea ieşi ceva demn de atenţie.
6.VII.1984
Aurel David (din mărturiile sale): „La colonia de muncă şi educaţie am fost repartizat în atelierul de lăcătuşărie. Într-o zi, am văzut ce făceau băieţii dintr-un alt atelier, de pictură. Uimit. Încep să copiez portretele lui Galilei, Copernic – din cartea de astronomie. Sunt trecut la pictură. Aveam 11 ani. Nu aveam noţiune despre ceea ce ar însemna o şcoală de pictură, ce se cere la examenele de admitere. De la colonie veneam cu ferma „concepţie artistică”, precum că unui pictor i se cere să copieze fidel, după alte şi foarte multe portrete, câte erau pe atunci, în primul rând chipul lui Iosif Visarionovici Stalin, şi aceasta îţi asigură izbânda pe toate planurile. Când colo, la şcoala de pictură, la admitere, ni se pun în faţă nişte bostani pe care trebuia să-i desenăm… Am rămas nedumerit, mi s-au luat apele: nu desenasem nicicând din natură”.
„Nu pictez naturi statice. Doar o singură dată, pe când eram într-o acută stare de depresie, plasasem un craniu într-un buchet de flori… O natură moartă cu adevărat… moartă. Am renunţat. Mi-am revenit. Abundenţa naturilor statice astăzi e tot un semn că arta noastră plastică trece printr-o criză de manifestare”.
12.VII.1984
I-am făcut o nouă vizită lui Aurel David. Mi-a dăruit gravura sa, celebră, cu chipul lui Eminescu-Arbore. Prezenţi şi Andrei Burac, Mihai Ţăruş.
13.VII.
Mi-am amintit de o istorie mai veche, care i s-a întâmplat lui Aurel David. Acum mulţi ani, primise un onorariu destul de solid, peste 20 de mii de ruble. Îl întreabă pe un amic, A. B., cum să plaseze el banii, pentru ca să nu-i cheltuiască aiurea: dacă îi duce la casa de economii, totuna e mare ispita de a umbla la cont. Şi amicul îl sfătuieşte să cumpere un inel cu briliant, astfel ferind banii de fluctuaţie, că doar nu are să umble, una-două, să vândă inelul când va avea nevoie de ceva biştari mărunţi: va renunţa să cheltuiască.
Deci, David procură un inel splendid cu diamant, după care îşi pune neliniştitoarea problemă: unde să-l păstreze? Seif nu are, în schimb are idei – înveleşte inelul în pânză, apoi în celofan, sapă un mic cuib în peretele atelierului, apoi tencuieşte integral acel perete. Peste câţiva ani, cam rămânând fără câştiguri, onorarii, hai să pună în uz valoarea inelului, să iasă din situaţie. Însă întrebarea neliniştitoare e: dar unde l-a pus el în perete? Din precauţie, pe tencuială nu lăsase niciun semn, timpul a trecut, el a uitat locul. Face câteva probe, dând ici-acolo tencuiala jos, însă – fără rezultat. Face mai multe sondări – acelaşi lucru: nimic. Ajunge la disperare, gândindu-se că vreun hoţ abil ar fi putut să-i fure inelul muruit în perete. Prinde a dărâma toată tencuiala, dar inelul nu-i şi gata! Era grav că uitase nu doar locul tainic, ci uitase chiar în care perete pusese inelul! Mai dărâmând şi tencuiala de pe ceilalţi trei pereţi, găseşte în sfârşit inelul. Răsuflă uşurat, îşi plăteşte datoriile, apoi se apucă de reparaţie – tencuirea integrală a atelierului…
28.VII. – 21.VIII.1984
Sosit-am la Negureni , să reparăm casa. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag.
Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor sale depresii, care au şi fost ultimele.
Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare.
Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.
Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei.
Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un cei. Foarte dulce. An. zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. Aurel răspunse că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.
Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele care au rămas în atelier în urma lui David? Greu des pus…
Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.
l.b.
