SCRIITORI ÎN PARADIS-IAD, IAD-PARADIS

 

                                          O privire în Paradis

 

„(...) și traiul ei mi-l tălmăci spunând

cea care raiul mi-l sădește-n minte.”

Dante Alighieri

 

Ideea Paradisului a cunoscut una din cele mai interesante evoluții, de la grădina terestră, rezervată elitei persane, la locul în afara timpului și spațiului, evocat de Dante în cânturi divine, ajungând până în contemporaneitate, îmbrăcând noi veșminte, postmoderne. Paradisul este locul spre care ne întoarcem, fie ca spre unul încărcat de conotații sacre, fie ca spre unul îmbrăcând un aspect aproape fetișist, și ne gândim aici la paradisul-bibliotecă al scriitorului, așa cum îl imagina Borges.

Ce înseamnă Paradisul pentru dumneavoastră, scriitorul, dar pentru dumneavoastră, omul aflat sub vremi? Se întâlnesc, se suprapun, se diferențiază cele două reprezentări?

 Leo BUTNARU

                                                                  Naveta

 

Din paradisul copilăriei spre, iată, aproape infernul acestui sfert de secol cu războiul în preajma noastră, sigur că ideea, imaginația, aspirația sau chiar dezamăgirea legate de acel loc mirific, angelic s-a tot modificat. Despre atare metamorfoze s-ar putea scrie epopei, romane, tomuri de memorii. Prin urmare, eu unul mi-am imaginat o narațiune despre ai noștri, cu ai noștri – ai destinului, ai breslei, bucuriei, dar și invidiei, tristeților, – așa, ca în viață...

...Așadar, încolonați, flancați de santinele, eram mânați spre iad. Făceam drumul primilor izgoniți din rai și noi, urmașii lor. Numai că din alte motive.

Adevărul crud era că noi, poeții, încolonați, flancați de îngerii-santinele, mergeam dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. Pe care o compuneam, ne-o citeam la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieții, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autoritățile au găsit că, de la o vreme încoace (și încolo), versurile se abăteau de la etica general acceptată. Metaforele vorbeau de dragoste, îmbrățișări, sărutări, iar în cazul unora și de căderea în păcatul adam-evic. Și altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.

Flancați de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgețile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toții sau cel puțin unii din noi potențialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renașterii, eram însoțiți până la un anumit punct din apropierea infernului, de unde ne vor prelua autoritățile acestuia.

Iată, colo, înainte, am impresia că merge Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lui, la două-trei perechi de (de)căzuți în dizgrație, – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte rusești stâlcite de impecabila-i pronunție românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr, colegului dinaintea sa. Probabil, despre cum a scris el Ordinea cuvintelor și dezordinea tăcerii

Dimpreună cu ceilalți, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, sunt escortat spre Infern. Pentru că știm noi ce știm, am mai trecut și altă dată prin atare experiențe. Iar la scurt timp și de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniștiți și nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească a mia oară că: „Magiștrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă și pe acest macadam al nostru... Remarcați, de 365 de ori, câte zile într-un an...”

Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de șah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine și el întru fortificarea speranței, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în rusește, traducătorul ieșean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”

Adevărat, așa e: cândva, făcuseră și ei drumul în sensul în care suntem duși noi. Iar faptul că acum merg în sens invers, e dovada că dânșii au păcătuit și acolo, „în exil”, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeții au prins a scrie despre dragostea nemărginită, lumina cerească, umanism, fericirea de a iubi, îngerii fără sex, cât de bine și de minunat (le) era (este!) în rai... Gata, până aici! – mai departe nu se poate! Afară cu poeții-demenții, să nu ne pângărească infernul!

Și iată-i pe unii confrați întorcându-se, să se reaclimatizeze în rai. Dânșii se întorc, iar noi, pe o durată oarecare de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana!

Asta-i regula jocului. Și locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai și iad, iad și rai, în alternanță de destin și de creație. Aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, cei alungați din paradis, cu cei încolonați, reîntorși spre rai. Însă, ca și ei, nici noi nu avem de gând să ne reținem prea mult pe lângă cazanele cu smoală clocotindă, pentru că nu suntem tâmpiți, etcetera. Vom scrie, ca și ei, poezia salvării! Poezia ce nu convine Codului Etic al Infernului.

 

ANCHETĂ „APOSTROF”

 

Literatura și cititorii ei

           Leo Butnaru:

– Care a fost  „destinul” de piață al celui mai recent volum publicat? Poate fi cumpărat din librării din diferite zone geografice ale țării? Ce obstacole apar pe culoarul labirintic editură – librărie?

        – Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înțelegând situația dificilă, poate că chiar catastrofală de pe piața cărții, împreună cu directorii respectivelor instituții căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă și reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noștri. Să zicem, Mircea Petean („Limes”), Andrea H. Hedeș („Neuma”), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea”), Ioan Cristescu („Tracus Arte”), Nicolae Panaite („Alfa”) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ține de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine o atare amicală convenție este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (București, Cluj, Iași...), cărțile mele sau cele pe care le traduc au șansa să ajungă a fi prezente și în stânga Prutului, unde locuiește autorul, traducătorul. Prin licitații sau simple achiziții periodice, ele intră în Biblioteca Națională a Moldovei, Biblioteca Națională pentru Copii și Adolescenți, Biblioteca Municipală „Hasdeu”, mai rar, dar totuși – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituții să ajungă și cărțile mele traduse și editate în străinătate. Cu titlu de donație, las cărți și prin alte instituții de acest  gen, în licee, universități.
Apoi siguranța că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Națională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spațiu de găzduire, ocrotire și propunere a cărții au fost și mai rămân a fi bibliotecile (cetățile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare).
        Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării și biblioteci online. Sunt prezente și în librării obișnuite.
        – Astăzi, internetul este o sursă sigură de aprovizionare cu carte. În ce măsură acesta reprezintă soluția mult visată de autor pentru a-și face cunoscute și vândute lucrările?
        – Unele edituri din Țară, dar și „Saga” din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărți de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câștiguri. Astăzi, în România și... împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere...
        – Târgurile de carte se bucură, încă, de succes de public. Publicitatea editorială realizată aici este suficientă pentru ca amatorii de lectură să ia cunoștință de sutele de titluri care apar anual?
        – E un domeniu motricitatea și eficacitatea căruia ține de competența editorilor. Pe unii din ei îi admir și le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activității editurile românești și nu numai (cărți prezentate de țări invitate) pe durata unui an.
        – Aveți vreo sugestie concretă prin care drumul cărții de la autor la cititor să depășească impasul în care se află?
        – În mediul nostru literar nu au cum se implica și agenții de carte, deoarece, într-un spațiu atât de restrâns, nu ar câștiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulțumesc cu mai puțin – cu drumul cărților mele de la editură spre biblioteci și pâlpâitoarea speranță că acolo, posibil, unii cititori mai de... formație clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării și, eventual, ies din ele cu cărți pe care le-am scris, sigur că mă bucură. 
Și totuși, o sugestie: să conștientizăm, deja fără reticențe, că literatura, cartea „migrează”, se instalează în spațiul virtual. Inclusiv în audio-spațiu (la noi mai puțin, în unele țări e deja o condiție sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informațiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară”, concluzia fiind că internetul e și el deja un mediu firesc de existență a(l) cărții, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu unul... în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesnește lectura, recitirile marilor opere.
        – Se vorbește insistent despre inteligența artificială și despre capacitatea ei de a crea. În fața acestei concurențe, cum vă simțiți?
        – Inteligența artificială (care „va crea”) va fi cam în aceeași situație cu inteligența creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puține emoții legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului... viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicații etc. respectivei inteligențe artificiale, dacă se vor ambiționa ca rezultatul muncii „discipolei” lor (inteligența artificială) să fie cunoscute altora – cititorilor, exegeților, sănătoșilor, demenților. Ar putea fi un spectacol captivant și el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi. 

 

 

MĂRTURISIRI LA „VATRA”

 

Leo Butnaru

M-am pomenit... înșfăcat, adică îmbrățișat, și fiind „tras” mai spre interiorul literaturii române

        – Desigur, orice abordare minim lucidă a literaturii din Basarabia scrise în limba română pornește de la premisa că ea este componentă organică a literaturii române. Pe de altă parte însă, cei cu capitala la București îi atribuim literaturii „de dincolo de Prut” un loc special în tabloul literaturii noastre, dat de aspecte cum sunt farmecul particularităților lingvistice, istoria, realitățile sociale și politice aparte sau legătura strânsă a scriitorilor cu limba și cu literatura rusă (citită în original) – ca să mă limitez doar la câteva, generale.
        – Pe mine unul mă miră în continuare îngroșarea pastei, când se tot invocă particularitățile lingvistice ale literaturii scrise în stânga Prutului, însă niciodată, când e vorba de scriitori cât de cât valoroși „de pe la noi”, nu s-a exemplificat, argumentat, nu s-a concretizat, nu s-au... sistematizat filologicește astfel de particularități. O generalizare este imposibilă, deoarece nu ar avea, pur și simplu, pe ce se baza, rămânând una voită, fantomatică. Iertat fie-mi stropul de nemodestie, dar, în ce privește nivelul lingvistic al subsemnatului, adică al unuia dintre mulți scriitori din stânga Prutului, s-au scris și astfel de rânduri: „...autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic” (Ștefan Borbely); „Harul povestirii, frumusețea aproape misterioasă a limbajului, așa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva și cursivă” (Doina Cernica); „Scriitor el însuși, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor (Leo Butnaru) reușește să le redea în limba noastră energia originară,  cum reușise și  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creația avangardistă a Rusiei” (Ion Pop); „...propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic” (Alex Ștefănescu);  „Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română” (Jean Dumitrașcu)...
Încă o dată rog să fiu iertat pentru referințele la propria persoană, însă o fac, pentru a vă asigura că mulți colegi din stânga Prutului sunt adevărați maeștri în scrisul românesc și, după ferma mea convingere, nu mai e cazul să se pedaleze pe particularitățile lingvistice ale scrisului literar din spațiul nostru național estic (pentru că mai... este!). 
        Și încă ceva: dacă în subtextul presupunerilor de acest gen s-ar subînțelege prezența „graiului moldovenesc” (care, după mine, e mai mult la nivel fonetic, decât propriu-zis de vocabular), întrebarea e simplă: Astfel de particularități au fost remarcate, evidențiate în poemele, prozele, eseurile scriitorilor din Iași, Bacău, Botoșani, Suceava, Focșani etc.? Dacă nu au fost „date în vileag” la ei, de unde să se afle la colegii moldoveni din stânga Prutului? Plus că majoritatea autorilor de la Chișinău, care au scris după august 1944, fuseseră școliți la București, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți (le dau numele ceva mai jos) și nu în arealul unei... lingvistici localiste, regionale. Iar cei care au venit după ei, tot cu școală românească la bază, nu „au învățat” meseria scrisului de la vorbitorii de oarecare grai, ci tot de la purtătorii și utilizatorii de limbă literară românească l-au învățat, – literații, nu? 
        La fel de șubredă și de prezumțioasă este opinia, luată așa, din senin, cu „legătura strânsă cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. Să se ia aminte, scriitorii noștri dintre cetățile de la Nistru și granița artificială de la Prut au învățat în școală românească, au scris în românește, au citit în original întâi de toate literatura română, apoi pe cea franceză, rusă, engleză etc. (Hai, să ne exemplifice exegetul X sau Y influența literaturii ruse în scrisul românesc de pe la noi!)

DEBUT SUB FLORI DE MAI

 

DUMNEZEU VORBEȘTE ȘI SCRIE PERFECT ROMÂNEȘTE...

UN RĂSPUNS

 

ROMÂNIA LITERARĂ, NR. 7, 2023

 DIALOG Leo BUTNARU - Cristian PĂTRĂȘCONIU

– La ce vise / proiecții în legătură cu literatura ai renunțat de tot, Leo Butnaru?

– Fiind vorba de vis, răspunsul va fi, oarecum intrinsec-predestinat, de asemenea vag, ca însuși visul, de o natură (și... anti-natură, poate!) indefinibilă. Renunțarea ar putea să țină, mai mult sau mai puțin, și de oarece... duritate, sau chiar delicată suferință. Adică, de ceea ce poetul numea „nemilostiva lege a firii”. În cazul meu, literatura a dislocat, a dat mai spre margini, spre plan doi sau chiar în uitare, alte porniri, impulsuri, să le zic artistice. Povestea e următoarea: de la o vârstă fragedă eram ispitit să pictez, să sculptez, să confecționez măști papier mâché, chiar să brodez (artistic!). Ajungând elev, ca interpret (cântam, dansam, spuneam poeme) și moderator, „dominam” scena școlii și pe cea a clubului din sat, probabil, în taină, gândindu-mă și la o eventuală carieră actoricească… – aceste și alte aptitudini sau, poate, doar intenții ținând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără școli pe aproape de Negurenii mei de baștină, unde aș fi putut învăța pictură, sculptură, muzică, actorie, toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic s-au esențializat, ca de la sine, în opțiunea pentru coala de hârtie, creion și cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este dat un cuprins de interes și manifestare mai propice decât alte spații, sau el însuși, copilul, tânărul, și-l alege, modelându-l și automodelându-se. Spațiul meu (zic astăzi) a fost să fie al scrisului și mediului (inclusiv de solitudine), pe care îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan… Probabil, menit de ursitoare.

– Cu ce ai debutat – și când? De asemenea: cum era pe atunci – cum se trăia pe atunci – un debut în literatură?

– În ziarul raional am publicat notițe încă de pe la 14-15 ani. Iar debutul în poezie mi s-a întâmplat pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele, flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care îmi fuseseră inserate primele versuri. Apoi am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină, după care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult.

Prima mea carte, „Aripă în lumină”, apăru în 1976, iar cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

Însă la o lună, două, după bucuria debutului editorial, am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul. Mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă nu mă dau de erou, pentru că același destin ingrat l-au avut și alți colegi și prieteni din redacție, prozatorii Tudor Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, care m-au urmat în căutarea fericirii tânărului scriitor sovietic...

– Ce vise despre literatură (mai) poți avea azi, în Republica Moldova? Sau, dacă nu vise, atunci așteptări (cât de cât) realiste?

– Mă consider un norocos că, după anul 1990, am avut girul domnilor Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Sergiu Adam și Ioanid Romanescu, grație lor fiind... replantat mai spre... centrul mediului literar panromânesc, publicat în prestigioasele reviste România literară, Luceafărul, Steaua, Ateneu, Convorbiri literare. Și de atunci spre ziua de azi am rămas ca și cum un transprutean care, uneori, de un coleg sau altul din Țară, e întrebat: „Când ai mai fost pe la Chișinău?” Păi, eu chiar acolo locuiesc. Poate „derutează” și faptul că, prin ani, am editat câteva volume de interviuri, dialoguri cu foarte mulți dintre cei mai importanți scriitori români, astfel rămânând fidel și preocupărilor mele jurnalistice. Astăzi mă pot asocia celor care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor, mai ales celor tineri, încă neexperimentați în structurarea profesionistă a textului. În redacție te convingi că nu poți rămâne exclusiv în limitele literaturii „pure”, ci trebuie să treci și în alte cuprinderi: ale istoriei, filosofiei, sociologiei etc.

Însușind – și prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îți poți aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacție, te convingi că literatura se naște din muncă și investire de spirit, nu din intenție nirvanizândă în așteptarea „șoaptei divine”...

– S-a schimbat de mai multe ori modul tău de a scrie literatură?

– Cu toate metamorfozările inevitabile prin epocile lumii în permanentă mișcare,  poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise, și Hamlet, și Hyperion, cei de la răscrucile interogațiilor sacramentale. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, prin constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice, filosofice, lingvistice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința artistică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive. E cea ce am simțit, simt, cred, și în propriul destin, mod de a exista și a scrie.

CRĂCIUNUL. CHESTIONAR „RĂSUNETUL CULTURAL”

 

        Şi scriitorii se pregătesc de sărbătoare. Nu ne credeţi? Citiţi numărul de gală al
Răsunetului cultural.
        Ne alăturăm şi noi cetelor de colindători ce poposesc în casele dumneavoastră, când focul arde în vatră în noaptea de Crăciun, cu urările noastre de Sărbători fericite.
        “De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag/ Şi iară te băgă-n casă/ Ş-aprinde lumina-n masă/ Că-ţi intră Hristos în casă/ C-un mănunchi de busuioc/ Sã aibă Crăciunul scriitorilor gazda noroc/ Tăt mergând şi stând pe loc/ C-un mănunchi de nintă creaţă/ Să aibă gazda viaţă/ Tăt margând şi stând pe laiţă”.
        Cum arată Crăciunul dumneavoastră? Ce ne spuneţi despre colindele copilăriei?
Care era colinda preferată? La cine mergeaţi la colindat? Cu ce eraţi răsplătiţi? Cât din colindul străbun mai păstrează, azi, românii? Ne răspund scriitorii. 

Sărbători cu pace și bucurii! La mulți ani!

INTERVIU PE AXA BELGRAD - CHIȘINĂU - ARAD

 

VINO SĂ STĂM SUB POM, SAU - FORMULA DE POLITEȚE

 

Chestionar     „Steaua”

Vino să ședem sub pom / Formula de politețe

 Leo BUTNARU

              – „Vino să  ședem sub pom/ De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga. Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?

– Într-o zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări, prăsazi (peri), șorcovi (duzi)...  Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe, Formula de politețe (1985): Prietene, piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/ ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul (vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne plus (+) care, de fapt, sunt categoricul minus (–)... Asta e! – ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...

REVISTA „NEUMA” ÎNTREABĂ

 

        – A contesta predecesorii, în succesiunea și alternanța „ei-noi”, „noi-mai-vechii – ei-mai-noii”, cu toate nedumeririle, animozitățile și dezbaterile aprinse, ce au ținut secole la rând, până la urmă păru – respectivul „procedeu” delicat demolator – deja ceva firesc și specific tuturor generațiilor. Însă astăzi se ajunge, parcă, prea departe – în ceea ce desparte pe „ei” de „noi” și pe „noi” de „ei”-i din viitor, unii socio-filosofi nuanțând (chiar!) ideea conform căreia fiecare generație este un nou popor. Astfel că nu se mai pune problema părinți – copii, ci popor de babaci – popor de progenituri (cam așa ceva, cu libertatea multor nuanțe în atâtea alte formulări/definiții posibile). 

        În fond, din ce știe, dar și din ce presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia e negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat noul ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.

        Sigur, generațiile pot avea și criterii despărțitoare, de vârstă, însă în unele dintre ele, mai bine zis printre reprezentanții lor, pot apărea criteriul de sudură: estetic, valoric. Însă personalizările, individualizările exclud uniformizarea, „asemănările izbitoare” între confrați... con-generaționiși. Originalitatea și valoarea unei generații scriitoricești nu înseamnă albie singulară, comună, ci ramificații de atare albii singulare întru pluralitate, diversitate iminentă de atitudini și soluții. De la un timp încolo, orice generație ajunge să-și transforme spiritul de echipă în spirit de străluciri sau eclipse individuale.

        Când se mai spune că în cutare creator s-a stins sau s-a aprins scânteia de geniu a unei generații, e de amintit că, în cazul acesta mai special, scânteia e un element absolut particular, nu general și generaționist. O generație nu are contribuție, dacă cineva, biologic-cronologic asemănător, se manifestă ca un geniu. El nu a fost „programat” în cadrul unei generații, ci în misterele ființării umane, apoi în cultură, bibliotecă, studiu etc. – toate particulare, nicidecum asumate colectivist, ca generație. (Să ne întrebăm: care a fost generația ce l-a... pregătit pe Eminescu?)

        Greu de spus dacă există, integră, o mentalitate artistică, hai să simplificam – poetică, a unei generații biologice, reprezentanții căreia scriu literatură. În genere, mie unuia mi se pare neconvingătoare motivația de a interpreta mentalitatea ca generalitate, fie în segmentul unei generații, fie în unul cât mai extins peste hotare bio-cronologice și artistice. Astfel că, în ultimă instanță, a mă dumiri din ce generație face parte Leo Butnaru ar fi ultima din preocupările mele (și... ale lui). Și nici chiar ultima nu e, deoarece, poate, deloc nu e.

        În fine, ca să mă refer la dialogul, „mai armonios ori mai conflictual”, amintit în argumentul chestionarului, într-un mod conciliator, surâzător-amical, reproduc un scurt poem de acum două decenii:

 

Când

adânc afundat în gânduri

preocupat de soarta literaturii române

se întâmplă să simt după ureche

adică la ceafă

vreo răcoroasă pală de aer

o adiere misterioasă parcă

fără a întoarce capul

și fără să-mi sară proverbiala țandără

îmi zic nițel interogativ:

– O fi zefirul

sau

generația tânără?...

 

        (O senzație destul de agreabilă...)

SCRIITORUL ȘI ZODIA

 

– Ce zodie sunteți? 

Scrisul dvs. a fost influențat de zodie? 

Dar de ascendent?

ANUL LITERAR 2022

 

Cum a fost anul literar 2022 pentru dumneavoastră?

                     Ce ați făcut dumneavoastră, ca scriitor?

 

       L.B. - La editura „Limes” mi-a apărut volumul „Surâs complice ideii”, texte

compacte, esențializate, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, ele fiind de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsântu-se clasificate, poziționate sub aspect teoretic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire de gen, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă butadă (cu inflexiuni de... baladă) mai important părându-mi-se a fi: ...absolut viceversa.

  La „Junimea” din Iași mi-a fost editată antologia de eseuri „Pasiența purtătorului de oglinzi” (coordonată și prefațată de cernăuțeanul bucureștenizăt Ștefan Hostiuc).

 Un tandem editorial româno-israelian, Cervantes-Saga, mi-a publicat volumul „Corespondență” (23.IX.1983 – 15.IV.2015), care îi are de protagoniști-adresanți pe regretații prieteni și colegi Vasile Levițchi (1921–1997), Ion Zubașcu (1948 – 2011) și letonul Leons Briedis(1949 – 2020), care au fost oameni și scriitori cursivi, coerenți, inteligenți, atenți. Și după plecarea lor în Câmpiile Elizee, dulceața prietenie rămâne a fi sarea destinelor noastre. În fine, cu umilința umilințelor simplului pământean, îndrăznesc să pun aici un strop de retorică:  Dacă nu I s-ar fi potrivit și Lui, credeți că Dumnezeu găsea necesară izvodirea cuvântului Prieten?

  La Roma, Moscova (...până la război!) și Belgrad mi-au apărut cărți de poeme traduse în, respectiv, italiană, rusă și sârbă – „Ta sabato e domenica” (Sâmbătă spre duminică), „Будда и полицейский” (Buddha și polițistul), „Od subote do nedelje” (Sâmbătă spre duminică).

La rândul meu și, cred, fidel sieși, din traducerile prin ani am publicat volumul de poeme al lui Yvan Goll „Cercurile magice” („Alfa”, Iași), autor pe care cei ce țin cu tot dinadinsul să-l definească, să-l poziționeze expres, atât în istoria literaturii, în general, cât și în particularitățile ambientelor literare din care a descins și s-a format, ar fi înclinați să creadă că în filoanele liricii sale ar aparține totuși expresionismului german, în fermentația căruia a propagat ideația suprarealismului francez.

Pentru prima oară a fost editate în traducere românească un volum al lui Mihail Semenko, „Raidul meu în eternitate” (poeme manifeste, articole programatice; „Tracus Arte”), fondatorul avangardismului literar ucrainean, scriitor foarte valoros, căzut jertfă represaliilor bolșevice în anul 1937. Am publicat în traducerea cartea de poeme a Valentinei Novkovic (Serbia) „Descântec de tandrețe”.

Am continuat să scriu pentru rubricile, pe care mi le-au oferit generoase reviste – „Argeș”, „Hyperion”, „Bucovina literară”, „Expres cultural”, „Revista literară”, „Spații culturale”. Să nu se creadă că e complicat să scrii, azi, pentru mai multe publicații, deoarece unele dintre ele, precum se știe, apar o dată la două luni sau chiar trimestrial. Țin să-i mulțumesc și „României literare” pentru găzduirea unor pagini de ale mele.

Cu modestia de rigoare menționez că antologia de poezie universală (publicată, fascicole, pe parcursul a mai bine de un deceniu în revista „Argeș”) „Clavecine și vecinătăți” (Panfilius, Iași) a fost apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.   

 

FĂNUȘ NEAGU - OMUL ȘI SCRIITORUL FASCINANT

DESPRE LECTURA CĂRȚILOR DE ȘTIINȚĂ

 

Leo Butnaru

Spațiu și... nesațiu

4 mii de semne pentru răspunsul la 3 întrebări (concrete) și zeci de altele (aferente, ca ramificații, lăstăriri ale primelor) ar însemna, după mine, mai puțin decât strictul necesar, ca spațiu și... nesațiu, pentru referințe relativ coerente, explicite. Astfel că voi încerca să mă rezum doar la impactul asupra vieții, creației și, inerent, asupra tăcerii, muțeniei în fața Marelui Mister, cosmic, existențial, despre care încearcă să afle cât mai multe știința, filosofia. Implicit, cu timiditatea omului care conștientizează, ba chiar simte și în subliminalul său, că este infim în infinit. În lung de vârste, am încercat și eu să mă dumiresc în atare probleme, ispite, în universul spunerilor, presupunerilor, viselor, aspiraților, dezamăgirilor, revenirilor etc. Ani la rând am scris pentru revista „Contrafort” cosmograme, un gen „personal” de laconice elaborări eseistice ca modalitate de a extrage idei din complicate, uneori alambicate circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite și de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, sinergetică etc. Acele texte au fost inserate în volumul „A opta zi / cosmograme” (Ed. Institutului Cultural Român, 208). În ele se perindă, în referințe, citate, zeci de nume de filosofi, savanți, teologi, pe care i-am citit, pe unii chiar i-am studiat, această îndeletnicire, pasiune perpetuă făcându-mă să reflectez la afinitățile dintre sugestiile filosofice și cele poetice, mai apoi regizate în diverse raporturi cosmogramice, cu gândul că tentativele mele nu ar deranja pe cineva dintre teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, și metafora, simbolul, creația artistică reprezintă modalități de cunoaștere, ce nu fac parte din epistemologia „științifică”, ci din cunoașterea analogică, încât lumea interesată de filosofie poate afla multe lucruri, nuanțe și din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul formulează semnificații care nu țin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înțelegerea și îngăduința filosofilor care admit că (și) esteticul are o semnificație ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenței și afirmării umane.

Vizavi de masa mea de scris e șotronul rafturile cu cărțile de filosofie, diverse teorii științifice, eseuri la confluențele filosofie/epistemologie, perindate și înglobate în entropia lumii, care duc la concluzia că lecturile din sfera lor sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar și la fantezii, forme și formule care, uneori, îi dezvăluie și nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conștient, asumat, conform cu harul și experiența de care dispune. Scriitorul conștientizează sugestiile ce i-au declanșat diverse „produceri de sensuri” în timp ce nota gândurile și revelațiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii textelor de viitor, savurând anticipat multiple, imprevizibile relații ce vor îmbina ideile și metaforele într-o arhitectură, într-o ordine determinată. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran, conform căreia: „trebuie să citești nu pentru a-l înțelege pe altul, ci pentru a te înțelege pe tine”. Dar și în acest caz de, ca și cum, „egocentrism” lectura rămâne (și) o indisolubilă dovadă de amiciție cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii, aceștia fiindu-ți călăuze în periplul înțelegerii de sine ce presupune și tentativa de a-ți explica, în măsura în care e posibil, și fapta de creație în dezvoltarea continuității fenomenologice receptată ca experiență conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendința (și tensiunea!) de a-ți lămuri fenomenologia de ființare și funcționare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (și) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivității, tinzând să se mențină în corelația a ceea ce e cunoscut și experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum și a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Iar de la literatură, implicit de la poezie, nu poți pretinde rațiuni ce țin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungându-se doar la... iraționalități sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivității psihologiei, conștiinței și subconștientului auctorial(e).

*

P.S. Și totuși, scurtisim, un răspuns la primele două întrebări: relectură – Anne Cheng, Istoria gândirii chineze (Polirom, 2001); Й. Хёйзинга, Осень средневековья (Москва, 1988); trad. după: J. Huizinga, Herfsttij der Middeleeuwen (1919).