„(...) și traiul ei mi-l tălmăci spunând
cea care raiul mi-l sădește-n minte.”
Dante Alighieri
Ideea Paradisului a cunoscut una din
cele mai interesante evoluții, de la grădina terestră, rezervată elitei
persane, la locul în afara timpului și spațiului, evocat de Dante în cânturi
divine, ajungând până în contemporaneitate, îmbrăcând noi veșminte,
postmoderne. Paradisul este locul spre care ne întoarcem, fie ca spre unul
încărcat de conotații sacre, fie ca spre unul îmbrăcând un aspect aproape fetișist,
și ne gândim aici la paradisul-bibliotecă al scriitorului, așa cum îl imagina
Borges.
Ce înseamnă Paradisul pentru dumneavoastră,
scriitorul, dar pentru dumneavoastră, omul aflat sub vremi? Se întâlnesc, se
suprapun, se diferențiază cele două reprezentări?
Naveta
Din
paradisul copilăriei spre, iată, aproape infernul acestui sfert de secol cu
războiul în preajma noastră, sigur că ideea, imaginația, aspirația sau chiar
dezamăgirea legate de acel loc mirific, angelic s-a tot modificat. Despre atare
metamorfoze s-ar putea scrie epopei, romane, tomuri de memorii. Prin urmare, eu
unul mi-am imaginat o narațiune despre ai
noștri, cu ai noștri – ai
destinului, ai breslei, bucuriei, dar și invidiei, tristeților, – așa, ca în
viață...
...Așadar,
încolonați, flancați de santinele, eram mânați spre iad. Făceam drumul primilor
izgoniți din rai și noi, urmașii lor. Numai că din alte motive.
Adevărul
crud era că noi, poeții, încolonați, flancați de îngerii-santinele, mergeam
dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. Pe care o
compuneam, ne-o citeam la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieții, sub coada răsfirată a păsării
raiului. Însă autoritățile au găsit că, de la o vreme încoace (și încolo),
versurile se abăteau de la etica general acceptată. Metaforele vorbeau de
dragoste, îmbrățișări, sărutări, iar în cazul unora și de căderea în păcatul
adam-evic. Și altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.
Flancați
de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgețile puse pe coarda arcurilor, de
parcă, eventual, am fi fost cu toții sau cel puțin unii din noi potențialul
Sfânt Sebastian cel din picturile Renașterii, eram însoțiți până la un anumit
punct din apropierea infernului, de unde ne vor prelua autoritățile acestuia.
Iată,
colo, înainte, am impresia că merge Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele
lui, la două-trei perechi de (de)căzuți în dizgrație, – înalt, blond, frumos,
într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel
Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte rusești stâlcite de impecabila-i
pronunție românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr, colegului
dinaintea sa. Probabil, despre cum a scris el Ordinea cuvintelor și dezordinea tăcerii
Dimpreună
cu ceilalți, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, sunt escortat spre
Infern. Pentru că știm noi ce știm, am mai trecut și altă dată prin atare
experiențe. Iar la scurt timp și de data aceasta ni se vor adeveri motivele
pentru a fi liniștiți și nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne
reamintească a mia oară că: „Magiștrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă și pe acest macadam al
nostru... Remarcați, de 365 de ori, câte zile într-un an...”
Prietenul
Ioanid Romanescu, cu tabla de șah la o subsuoară, cu trompeta – la cealaltă subsuoară, vine și el întru
fortificarea speranței, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl
întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în rusește, traducătorul ieșean
parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”
Adevărat, așa e: cândva, făcuseră și ei drumul în sensul în care
suntem duși noi. Iar faptul că acum merg în sens invers, e dovada că dânșii au
păcătuit și acolo, „în exil”, mergând parcă în răspărul Codului Civil al
Iadului. Adică, poeții au prins a scrie despre dragostea nemărginită, lumina
cerească, umanism, fericirea de a iubi, îngerii fără sex, cât de bine și de
minunat (le) era (este!) în rai... Gata, până aici! – mai departe nu se poate!
Afară cu poeții-demenții, să nu ne pângărească infernul!
Și iată-i pe unii confrați întorcându-se, să se reaclimatizeze în rai.
Dânșii se întorc, iar noi, pe o durată oarecare de eternitate, le vom lua
locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade
retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana!
Asta-i regula jocului. Și locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai și
iad, iad și rai, în alternanță de destin și de creație. Aceasta-i naveta pe
drumul care, iată, ne întâlnim noi, cei alungați din paradis, cu cei încolonați,
reîntorși spre rai. Însă, ca și ei, nici noi nu avem de gând să ne reținem prea
mult pe lângă cazanele cu smoală clocotindă, pentru că nu suntem tâmpiți,
etcetera. Vom scrie, ca și ei, poezia salvării! Poezia ce nu convine Codului
Etic al Infernului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu