Leo Butnaru
M-am pomenit... înșfăcat, adică îmbrățișat, și fiind „tras” mai spre interiorul literaturii române
–
Desigur, orice abordare minim lucidă a literaturii din Basarabia scrise în
limba română pornește de la premisa că ea este componentă organică a
literaturii române. Pe de altă parte însă, cei cu capitala la București îi
atribuim literaturii „de dincolo de Prut” un loc special în tabloul literaturii
noastre, dat de aspecte cum sunt farmecul particularităților lingvistice,
istoria, realitățile sociale și politice aparte sau legătura strânsă a
scriitorilor cu limba și cu literatura rusă (citită în original) – ca să mă
limitez doar la câteva, generale.
– Pe mine unul mă miră în continuare îngroșarea pastei, când se tot invocă particularitățile lingvistice ale literaturii scrise în stânga Prutului, însă niciodată, când e vorba de scriitori cât de cât valoroși „de pe la noi”, nu s-a exemplificat, argumentat, nu s-a concretizat, nu s-au... sistematizat filologicește astfel de particularități. O generalizare este imposibilă, deoarece nu ar avea, pur și simplu, pe ce se baza, rămânând una voită, fantomatică. Iertat fie-mi stropul de nemodestie, dar, în ce privește nivelul lingvistic al subsemnatului, adică al unuia dintre mulți scriitori din stânga Prutului, s-au scris și astfel de rânduri: „...autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic” (Ștefan Borbely); „Harul povestirii, frumusețea aproape misterioasă a limbajului, așa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva și cursivă” (Doina Cernica); „Scriitor el însuși, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor (Leo Butnaru) reușește să le redea în limba noastră energia originară, cum reușise și în sutele de pagini de poezie, proză, teatru, traduse în ultimii ani din creația avangardistă a Rusiei” (Ion Pop); „...propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic” (Alex Ștefănescu); „Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română” (Jean Dumitrașcu)...
Și încă ceva: dacă în subtextul presupunerilor de acest gen s-ar subînțelege prezența „graiului moldovenesc” (care, după mine, e mai mult la nivel fonetic, decât propriu-zis de vocabular), întrebarea e simplă: Astfel de particularități au fost remarcate, evidențiate în poemele, prozele, eseurile scriitorilor din Iași, Bacău, Botoșani, Suceava, Focșani etc.? Dacă nu au fost „date în vileag” la ei, de unde să se afle la colegii moldoveni din stânga Prutului? Plus că majoritatea autorilor de la Chișinău, care au scris după august 1944, fuseseră școliți la București, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți (le dau numele ceva mai jos) și nu în arealul unei... lingvistici localiste, regionale. Iar cei care au venit după ei, tot cu școală românească la bază, nu „au învățat” meseria scrisului de la vorbitorii de oarecare grai, ci tot de la purtătorii și utilizatorii de limbă literară românească l-au învățat, – literații, nu?
La fel de șubredă și de prezumțioasă este opinia, luată așa, din senin, cu „legătura strânsă cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. Să se ia aminte, scriitorii noștri dintre cetățile de la Nistru și granița artificială de la Prut au învățat în școală românească, au scris în românește, au citit în original întâi de toate literatura română, apoi pe cea franceză, rusă, engleză etc. (Hai, să ne exemplifice exegetul X sau Y influența literaturii ruse în scrisul românesc de pe la noi!)
Absolut toți autorii, puțini-mulți, câți erau după august 1944, rămași ori reveniți la Chișinău, sau debutaseră în România Mare, sau făcuseră școală, inclusiv literară, românească, unii fiind deja remarcați de critica literară a timpului, menționați în Istoria lui George Călinescu. Să amintim câțiva dintre ei: Nicolai Costenco, redactor-șef la revista „Viața Basarabiei” (după venirea sovieticilor, condamnat la ani mulți de GULAG, de altfel ca și alți confrați, printre care Mihail Curecheru, mort în pustiul inuman al lagărelor bolșevice), George Meniuc, fost coleg de facultate și prieten cu Geo Dumitrescu, Paul Mihnea (n. 1921), care spune că, la Cernăuți, l-a avut coleg de școală pe Paul Celan (n. 1920), Liviu Deleanu, Aureliu Busuioc, Vitalie Tulnic, Emil Loteanu etc. Apoi eminenții traducători, excelenții maeștri ai stilului – Alexandru Cosmescu, Igor Crețu, Valentin Mândâcanu și Vasile Levițchi. Scriau perfect românește, fără amprente lingvistice localiste scriitorii afirmați în anii ‘60 – Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Petru Cărare, Ion Vatamanu, Serafim Saka, Victor Teleucă, Mihail Ion Ciubotaru, Vlad Ioviță, Anatol Codru etc. Ca să nu mai vorbim de șaptezeciști și cei care le-au urmat, majoritatea din ei de o ținută lingvistică nicidecum... de grai, ci (grăitor!) românească. Și punctum, cum zicea marele clasic. Chestiunea cu „particularitățile” e mai curând o supoziție, neștiindu-se că scriitorii din Estul Românesc, colonizat de imperiul ruso-sovietic, au fost mereu angajați exigent, chiar programatic, s-ar putea spune, în propagarea limbii române literare în școli, biblioteci, comune etc. Limba rusă, mai bine zis literatura rusă putea să furnizeze unele idei, metafore, subiecte scriitorului român de pretutindeni, dar nicidecum nu i se permitea – da, chiar așa: nu i se permitea! – să polueze limba română scrisă. (Din păcate, în mediul social, limbajul cotidian era viciat, în special de terminologia cazonă, de limba de lemn a comunismului. Astăzi, dispărând instituțiile sovietice, tinerii nefiind deja recrutați în armata imperialistă, unde limbajul le era alterat, s-a întâmplat și continuă parcă o depoluare a vorbirii omului de rând, el utilizând, oriunde, în instituții, instanțe, clinici, diverse organizații terminologia română care nu are și variante rusești. Dar – asta e! – ca și la București, Cluj, Iași etc. limba literară etalon este... bruscată tot mai mult de romgleză... E drept, până la... romchineză, ce ar fi același lucru cu rommandarina, mai e ceva timp... Dar nu se prea știe ce și cum se va deschide viitorul...) În stânga Prutului, activau sute de jurnaliști români, editurile aveau zeci, sute de redactori de carte care vegheau la puritatea limbii române („moldovenești”), opunându-se aberațiilor ideologice vicioase. Da, au existat tentative bolnave de a impune o lingvistică deocheată, plăsmuită în ignoranță dincolo de Nistru, însă ea a eșuat. În 1957, scriitorii și savanții de la Chișinău, dar și unii, onești, din Moscova, au declarat răspicat: nu există limba moldovenească, ci doar limba română, în care scriem, creștem copiii. Iar grupul de așa-ziși scriitori, „transplantați” de regim din Transnistria la Chișinău pur și simplu nu mai e luat în considerație de istoria literaturii, culturii române. Cine își mai amintește de unii dintre ei, la acea vreme de socialism primitiv, incluși în programe școlare? Corneanu, Canna, Ponomari, Barski, Cutcovețchi, „lingvistul”-troglodit I.D. Ceban et justem farine, – cine mai știe azi de ei?
Apoi, în Estul Românesc, de la Prut spre cetățile voievodale de hotar, nu au existat și nici nu există un grai prea specific în rostiri și formulări stilistice, iar ceea ce se află în spațiu, în stradă, în libertatea satului, a lumii nu s-a infiltrat în scrisul artistic, profesionist, ca să-l particularizeze deosebitor de limba română literară la zi. Sigur, ar exista la vreun prozator, ca Druță sau Vasilache, unele elemente localiste, însă ele sunt insignifiante în contextul întregii lor opere și utilizate, conștient, din considerente stilistice. Le-a avut și Creangă, și Sadoveanu, alții, însă nu atare particularități le-a adus popularitatea, ci talentul, vigoarea creativă.
– Care ar fi nuanțele prin care vă raportați la / metabolizați ideea specificului basarabean?
– În ce privește nuanțele prin care mă raportez la ideea specificului basarabean, fără barem umbră de laudă, ci cu recunoștință spun că am fost printre norocoșii care, de cum s-a dat voie să trecem Prutul, m-am pomenit... înșfăcat, adică îmbrățișat de unele personalități ale scrisului artistic și, generos, chiar... grijuliu, aș zice, „tras” mai spre interiorul literaturii române. Gratitudinea mea se îndreaptă spre domnii și colegii Nicolae Manolescu, regretații Laurențiu Ulici, Sergiu Adam și Cezar Baltag, spre Aurel Rău care, acum peste trei decenii, m-au remarcat și mi-au deschis paginile (ușile) revistelor de prestigiu – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Viața Românească”, „Steaua”, ai căror redactori-șefi erau. Iar Ioanid Romanescu avea să-mi editeze prima carte de poeme în Țară, „Iluzia necesară”. Încât specificul meu basarabean ca și cum nu ar fi existat. Poate că el ar fi oarecum... cețos, neclar, implicit identificat în două cărți de proză ale mele, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1990) și „Copil la ruși & Lista basarabeană” (cu două ediții: „Ideea Europeană”, 2008, și „Cartea Românească”, București, 2013). Însă particularitățile nu sunt determinante în expresie, lingvistică, ci țin de modelare în fire, întru devenire de cetățean și scriitor român.
– Istoriile literaturii române lasă pe din afară preocuparea pentru energiile care pun în mișcare creația autorilor din stânga Prutului. Atunci când e investigată tectonica literară, perspectiva e una exclusiv centralistă, fapt cu consecințe evidente și în planul situării axiologice a scriitorilor. Cum se vede din Basarabia centralismul istoriografiei literare românești – stimulant, deformator, ignorant?
– A trecut deja suficient timp, de când a început și a continuat reintegrarea panromânească, transpruteană a spiritualității române, inclusiv a literaturii. Sunt zeci de scriitori născuți în Estul Românesc deja afirmați, mai mult sau mai puțin concludent, chiar acolo, în centrul... centralismului scrisului panromânesc. Apoi, parcă literatura, în izvodirea și afirmarea ei, nu e o problemă (aproape) strict individuală? Așa și se văd unii dintre cei mai valoroși scriitori din stânga Prutului în... dreapta Prutului: ca individualități. Să zicem, pentru confirmare, cine dorește, să consulte excelenta antologie în 4 volume a lui Ion Pop „Poezia românească după 1945”, în care sunt prezenți și zeci de poeți din Interriverania Pruto-Nistreană.
Iar la centru, știți cum e? – probleme fel de fel, confruntări pentru supremație... canonică, intrare în ea cu orice preț – a prieteniilor, întovărășirilor, manifestarea aproape pe față a celebrului principiu eu-pe-tine-tu-pe mine (la oarecare vot, pledoarie), fentări, inclusiv a unor colegi din stânga Prutului etc. În acel vârtej centralist tensionat nu totdeauna se va afla și atenția, aprecierea cuvenită pentru autorii valoroși de la Chișinău. Însă e de datoria acestora să se afirme, nu să fie săltați mai spre centru. Unii dintre ei sunt protagoniștii unor publicații de literatură și cultură prestigioase din dreapta Prutului, au cărți traduse în limbile lumii, alții editează în capitala Republicii Moldova cărțile autorilor români, mulți de valoare, din diverse centre ale literaturii noastre – București, Iași, Cluj, Timișoara, bineînțeles Chișinău etc. În fine, de mai multă vreme activitatea literară panromânească e deja una policentrică, cu centre la București, Iași, Cluj, Timișoara, Bacău, Alba Iulia, Arad și, sigur, Chișinău.
– Dacă acceptați ideea că de o parte și de alta a Prutului funcționează, în plan literar, complexe cum sunt cele de inferioritate și de superioritate, cum s-ar explica și ce considerați că „produc” ele?
– Aș zice că, în lumina acestei interogații, eu am cam... sărit peste etape. Poate că sunt chiar un privilegiat, dat fiind că filotimii mei dintre personalitățile scrisului românesc mi-au... sugerat să nu am complexe. Să zicem, în prefața la prima mea carte apărută în Țară (1993), poetul Ioanid Romanescu parcă m-ar fi scutit de incomoditatea de a răspunde la o întrebare atât de simandicoasă, menționând: „Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără îndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe”. Iar peste un deceniu, în precuvântarea la antologie „În caz de pericol” (Junimea), Cezar Ivănescu părea în percuție de ecou cu Ioanid Romanescu, scriind: „Am fost surprins la lectura antologiei sale și de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme... Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” Ce confrați generoși a fost să întâlnesc!...
– Din punct de vedere politic, Republica Moldova și-a declarat, odată cu alegerea Maiei Sandu, opțiunea europenistă. Totuși, bună parte din populație – și, bănuiesc, dintre scriitori – are altă optică. Cum vă raportați dumneavoastră și cum observați, din poziția de insider, raportarea lumii literare basarabene, în general, la această problemă? Se poate vorbi de o accentuare a divergenței dintre europenism și autohtonism, cu reflectare evidentă ori subtilă în creație? Sau, dimpotrivă, balanța se înclină într-o parte, pe fondul războiului din Ucraina?
– Opțiunea europeană a scriitorilor din stânga Prutului nu e de ieri-alaltăieri, ea fiind totdeauna acut trăit în conștiința lor în timpuri de opresiune sovietico-rusească, apoi răspicat declarată, promovată ca program, încă acum circa patru decenii, când a luat avânt, poate înainte de toate grație scriitorilor, redeșteptarea (nu e bine spus: renașterea, pentru că nu eram... morți!) națională. Astăzi, printre membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova și ai Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România nu se iscă divergențe „dintre europenism și autohtonism”. Iar populația, de, ca populația, e pestriță și, precum în România, o parte din ea încă viciată de racilele comunismului. Însă balanța e deja, în mare, înclinată spre Bruxelles și București. Delimitarea de trecut astăzi este net mai evidentă, mai europocentristă, mai românească.
Iar pentru a se înțelege sau presupune relativ explicit anumite nuanțe dintre „colectivismul” scriitoricesc și individualismul predestinat al scriitorului, să reținem că abrevierea US poate fi descifrată ca Uniunea Scriitorilor, dar și ca Unul Singur, scriitorul, individualitatea creatoare. Organizația scriitoricească nu mai întrunește un... suflu, o direcție, particularități comune, nu mai cutează să lanseze inițiative, directive pentru membrii săi, ea, US, avânt mai curând o structură de sindicat, astăzi, când, ca pe timpuri, unii se întreabă: La ce buni poeți în timpuri sărace? Prin urmare, ușor tautologic vorbind, contează să-ți iei destinul pe cont propriu.
– Vă propun o reflecție și asupra relației dintre scriitorii de limbă română din Republica Moldova și conaționalii care scriu în altă limbă. Există forme de colaborare ori, dimpotrivă, relația e divergentă, în cel mai bun caz literaturile lor ființând ca lumi paralele (cum se poate spune că a fost în România, cu puține excepții, relația dintre scriitorii de limbă română și cei de limbă maghiară, după ʼ89 și până în ultimii ani, când situația s-a îmbunătățit semnificativ)? Se poate vorbi de efecte „productive” ale relației? Dacă da, care ar fi ele sau cum se manifestă?
– Pe timpul comunismului, la Uniunea Scriitorilor din Moldova existau și secțiile minorităților: rusă, bulgară, găgăuză, ba chiar și idiș. Astăzi organizația profesioniștilor scrisului e unitară, foștii scriitori de limbă rusă plecând care în Germania (unul dintre ei chiar făcuse războiul contra nemților, la care, peste ani și ani, s-a oploșit), în Rusia, SUA, Israel; vreo doi scriitori de limbă bulgară s-au stabilit în țara de origine a strămoșilor... Unii dintre cei mai impertinenți pretindeau de la Uniunea Scriitorilor (la începutul anilor ‘90 eram vice-președinte acolo) un certificat, o confirmare că – să vezi! – pe timpul sovieticilor fuseseră... persecutați, fuseseră disidenți! Măi să fie! Chiar dintre cei care serviseră obedient împilătorul literaturii române! Apoi, din câte am aflat, unii din ei s-au pierdut în anonimatul unor slujbe de jos, în redacții obscure. Asta e, la rupturi de timpuri și anumiți condeieri mai și rătăcesc...
De fapt, majoritatea scriitorilor ruși (din fericire, nu prea numeroasă) venise, după război, din nemărginita Siberiadă (ca să amintim titlul unui film al lui Andrei Koncealovski), alții s-au căsătorit cu vreo colegă din Moldova, iar vreun basarabean luându-și de soție o rusoaică, pe când cu toții studiau la institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Etc. Destine, istorii, post-istorii... Iar astăzi în Uniunea Scriitorilor au rămas cu titlu de membri vreo doi condeieri de limbă bulgară, un găgăuz, poate vreo 2-3 ce scriu în rusește. Sunt loiali românilor, ne cunosc limba. Alți scriitori din cadrul minorităților s-au autoizolat, trăiesc în propriul anonimat localist. Îi privește.
Adică, azi, diferența e ca de la cer la pământ față de ce și cum era „la sovietici”. Poate să mai menționez că scriitorii de alte limbi nicidecum nu se ridicau la nivelul lui Nicolai Costenco, George Meniuc, Ion Druță, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Serafim Saka etc. Unii dintre minoritari erau pur și simplu rătăciți, întâmplători printre români... Iar situația poate că ar fi una oarecum de... lumi paralele (ei sunt totuși prea puțini, de a fi comparați cu... o lume, dar...), însă, slavă Domnului și Zeului Hermes al Scrisului, nedivergentă, neconflictuală.
– În literatura din România sunt tot mai viguroase tendințe ca feminismul, detabuizarea/promovarea, în spirit egalitarist, a intimităților LGBTQ, neomarxismul/neocomunismul. E vorba de o instrumentalizare politică a unei părți însemnate a creației și a criticii, precum și de o reformulare, în sensul incluziunii, a esteticii. Cum vă raportați personal la aceste aspecte și cum sunt văzute/primite de lumea literară din Republica Moldova în ansamblu?
– Nu mă interesează decât literatura bună. Feminismul, LGBTQ-ul etc. nu oferă și garanții de talent, chiar geniu de creație. Dar nu doar eu, ci, din câte cunosc, întreaga lume literară din Republica Moldova nici nu vede, nici nu primește atare abordări, amestecuri, devieri, rătăciri. Plus că niciodată nu s-a spus că bărbații din literatură încalcă drepturile femeilor/colegelor, că le refuză egalitatea, promovarea. Asta, încă de la Enheduanna din Sumerul de acum circa 2 300 de ani, cea mai veche autoare de poeme cunoscută vreodată în lume, apoi de la... amazoanele legendare mergând spre elina Safo din secolul VII înainte de era noastră și spre celebra doamnă prozatoare cu nume bărbătesc (ce sfidare a... feminismului!) George Sand din secolul XIX (poetă minoră în umbra impresionantei prozatoare care a fost), ajungând la laureatele Premiului Nobel pentru Literatură. Deci, unde e discriminarea, inegalitatea și toate celelalte aberații, care nu-și au locul într-o întâmplare umană atât de personală, a creației, a talentului, a geniului? Să fim serioși...
– Cum aproximați viitorul imediat al literaturii (al creației și al criticii) din Basarabia și care ar fi dorințele personale legate de ea, vizând, desigur, și incluziunea ei în literatura română?
– Eu deja văd literatura română ca pe un tot, autorii merituoși din stânga Prutului (poeți, prozatori, eseiști, traducători...) își au numele și creațiile printre și în rândul celor din pretutindenea românească. Aș vrea să cred, dacă nu vă supărați, că această întrebare s-ar mai fi putut pune acum două-trei decenii. Astăzi am fi ca și cum în... post-istoria ei și în deplină istorie prezentă, și nu numai, a culturii, literaturii române unitare. Sau: tot mai unitare.
Iar în final, ca pe un P.S., vă rog să-mi permiteți unele precizări. Posibil, ați reținut că, pe cât am putut, în răspunsuri am evita o noțiune „de bază”, Basarabia. Confuzia istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit anumitei părți din Moldova istorică, din România, mă supără. Pentru că, atunci când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia țaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS. Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenții, patrioții, totdeauna din rea intenție – hoții abuzează, iresponsabil(i), de rocada greșită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de șah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca simplu pion pe tabla/harta de schimb și împilări a imperiului rus. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna și i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ștefan cel Mare nu ar înțelege ce i se spune, la ce se face referință-tendință și – de ce! Cronicarii noștri, Ureche, Dosoftei, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri și strângându-și dezamăgiți penele de scris, depășiți de astfel de confuzii pernicioase. Domnitorul și cronicarii nu ar putea să-și imagineze că Fortărețele din Est ale Țării se află în… Basarabia.
Așadar, când se spune Basarabia, această „nevinovată“ noțiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunțare. Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoș maramureșeanul se lipește indivizibil de Țară, prelungește România spre hotarele ei firești, pământești și cerești.
Prin urmare, să spunem și să scriem Moldova, pentru că, astfel, spunem și scriem, implicit, România.
– Pe mine unul mă miră în continuare îngroșarea pastei, când se tot invocă particularitățile lingvistice ale literaturii scrise în stânga Prutului, însă niciodată, când e vorba de scriitori cât de cât valoroși „de pe la noi”, nu s-a exemplificat, argumentat, nu s-a concretizat, nu s-au... sistematizat filologicește astfel de particularități. O generalizare este imposibilă, deoarece nu ar avea, pur și simplu, pe ce se baza, rămânând una voită, fantomatică. Iertat fie-mi stropul de nemodestie, dar, în ce privește nivelul lingvistic al subsemnatului, adică al unuia dintre mulți scriitori din stânga Prutului, s-au scris și astfel de rânduri: „...autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic” (Ștefan Borbely); „Harul povestirii, frumusețea aproape misterioasă a limbajului, așa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva și cursivă” (Doina Cernica); „Scriitor el însuși, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor (Leo Butnaru) reușește să le redea în limba noastră energia originară, cum reușise și în sutele de pagini de poezie, proză, teatru, traduse în ultimii ani din creația avangardistă a Rusiei” (Ion Pop); „...propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic” (Alex Ștefănescu); „Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română” (Jean Dumitrașcu)...
Și încă ceva: dacă în subtextul presupunerilor de acest gen s-ar subînțelege prezența „graiului moldovenesc” (care, după mine, e mai mult la nivel fonetic, decât propriu-zis de vocabular), întrebarea e simplă: Astfel de particularități au fost remarcate, evidențiate în poemele, prozele, eseurile scriitorilor din Iași, Bacău, Botoșani, Suceava, Focșani etc.? Dacă nu au fost „date în vileag” la ei, de unde să se afle la colegii moldoveni din stânga Prutului? Plus că majoritatea autorilor de la Chișinău, care au scris după august 1944, fuseseră școliți la București, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți (le dau numele ceva mai jos) și nu în arealul unei... lingvistici localiste, regionale. Iar cei care au venit după ei, tot cu școală românească la bază, nu „au învățat” meseria scrisului de la vorbitorii de oarecare grai, ci tot de la purtătorii și utilizatorii de limbă literară românească l-au învățat, – literații, nu?
La fel de șubredă și de prezumțioasă este opinia, luată așa, din senin, cu „legătura strânsă cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. Să se ia aminte, scriitorii noștri dintre cetățile de la Nistru și granița artificială de la Prut au învățat în școală românească, au scris în românește, au citit în original întâi de toate literatura română, apoi pe cea franceză, rusă, engleză etc. (Hai, să ne exemplifice exegetul X sau Y influența literaturii ruse în scrisul românesc de pe la noi!)
Absolut toți autorii, puțini-mulți, câți erau după august 1944, rămași ori reveniți la Chișinău, sau debutaseră în România Mare, sau făcuseră școală, inclusiv literară, românească, unii fiind deja remarcați de critica literară a timpului, menționați în Istoria lui George Călinescu. Să amintim câțiva dintre ei: Nicolai Costenco, redactor-șef la revista „Viața Basarabiei” (după venirea sovieticilor, condamnat la ani mulți de GULAG, de altfel ca și alți confrați, printre care Mihail Curecheru, mort în pustiul inuman al lagărelor bolșevice), George Meniuc, fost coleg de facultate și prieten cu Geo Dumitrescu, Paul Mihnea (n. 1921), care spune că, la Cernăuți, l-a avut coleg de școală pe Paul Celan (n. 1920), Liviu Deleanu, Aureliu Busuioc, Vitalie Tulnic, Emil Loteanu etc. Apoi eminenții traducători, excelenții maeștri ai stilului – Alexandru Cosmescu, Igor Crețu, Valentin Mândâcanu și Vasile Levițchi. Scriau perfect românește, fără amprente lingvistice localiste scriitorii afirmați în anii ‘60 – Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Petru Cărare, Ion Vatamanu, Serafim Saka, Victor Teleucă, Mihail Ion Ciubotaru, Vlad Ioviță, Anatol Codru etc. Ca să nu mai vorbim de șaptezeciști și cei care le-au urmat, majoritatea din ei de o ținută lingvistică nicidecum... de grai, ci (grăitor!) românească. Și punctum, cum zicea marele clasic. Chestiunea cu „particularitățile” e mai curând o supoziție, neștiindu-se că scriitorii din Estul Românesc, colonizat de imperiul ruso-sovietic, au fost mereu angajați exigent, chiar programatic, s-ar putea spune, în propagarea limbii române literare în școli, biblioteci, comune etc. Limba rusă, mai bine zis literatura rusă putea să furnizeze unele idei, metafore, subiecte scriitorului român de pretutindeni, dar nicidecum nu i se permitea – da, chiar așa: nu i se permitea! – să polueze limba română scrisă. (Din păcate, în mediul social, limbajul cotidian era viciat, în special de terminologia cazonă, de limba de lemn a comunismului. Astăzi, dispărând instituțiile sovietice, tinerii nefiind deja recrutați în armata imperialistă, unde limbajul le era alterat, s-a întâmplat și continuă parcă o depoluare a vorbirii omului de rând, el utilizând, oriunde, în instituții, instanțe, clinici, diverse organizații terminologia română care nu are și variante rusești. Dar – asta e! – ca și la București, Cluj, Iași etc. limba literară etalon este... bruscată tot mai mult de romgleză... E drept, până la... romchineză, ce ar fi același lucru cu rommandarina, mai e ceva timp... Dar nu se prea știe ce și cum se va deschide viitorul...) În stânga Prutului, activau sute de jurnaliști români, editurile aveau zeci, sute de redactori de carte care vegheau la puritatea limbii române („moldovenești”), opunându-se aberațiilor ideologice vicioase. Da, au existat tentative bolnave de a impune o lingvistică deocheată, plăsmuită în ignoranță dincolo de Nistru, însă ea a eșuat. În 1957, scriitorii și savanții de la Chișinău, dar și unii, onești, din Moscova, au declarat răspicat: nu există limba moldovenească, ci doar limba română, în care scriem, creștem copiii. Iar grupul de așa-ziși scriitori, „transplantați” de regim din Transnistria la Chișinău pur și simplu nu mai e luat în considerație de istoria literaturii, culturii române. Cine își mai amintește de unii dintre ei, la acea vreme de socialism primitiv, incluși în programe școlare? Corneanu, Canna, Ponomari, Barski, Cutcovețchi, „lingvistul”-troglodit I.D. Ceban et justem farine, – cine mai știe azi de ei?
Apoi, în Estul Românesc, de la Prut spre cetățile voievodale de hotar, nu au existat și nici nu există un grai prea specific în rostiri și formulări stilistice, iar ceea ce se află în spațiu, în stradă, în libertatea satului, a lumii nu s-a infiltrat în scrisul artistic, profesionist, ca să-l particularizeze deosebitor de limba română literară la zi. Sigur, ar exista la vreun prozator, ca Druță sau Vasilache, unele elemente localiste, însă ele sunt insignifiante în contextul întregii lor opere și utilizate, conștient, din considerente stilistice. Le-a avut și Creangă, și Sadoveanu, alții, însă nu atare particularități le-a adus popularitatea, ci talentul, vigoarea creativă.
– Care ar fi nuanțele prin care vă raportați la / metabolizați ideea specificului basarabean?
– În ce privește nuanțele prin care mă raportez la ideea specificului basarabean, fără barem umbră de laudă, ci cu recunoștință spun că am fost printre norocoșii care, de cum s-a dat voie să trecem Prutul, m-am pomenit... înșfăcat, adică îmbrățișat de unele personalități ale scrisului artistic și, generos, chiar... grijuliu, aș zice, „tras” mai spre interiorul literaturii române. Gratitudinea mea se îndreaptă spre domnii și colegii Nicolae Manolescu, regretații Laurențiu Ulici, Sergiu Adam și Cezar Baltag, spre Aurel Rău care, acum peste trei decenii, m-au remarcat și mi-au deschis paginile (ușile) revistelor de prestigiu – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Viața Românească”, „Steaua”, ai căror redactori-șefi erau. Iar Ioanid Romanescu avea să-mi editeze prima carte de poeme în Țară, „Iluzia necesară”. Încât specificul meu basarabean ca și cum nu ar fi existat. Poate că el ar fi oarecum... cețos, neclar, implicit identificat în două cărți de proză ale mele, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1990) și „Copil la ruși & Lista basarabeană” (cu două ediții: „Ideea Europeană”, 2008, și „Cartea Românească”, București, 2013). Însă particularitățile nu sunt determinante în expresie, lingvistică, ci țin de modelare în fire, întru devenire de cetățean și scriitor român.
– Istoriile literaturii române lasă pe din afară preocuparea pentru energiile care pun în mișcare creația autorilor din stânga Prutului. Atunci când e investigată tectonica literară, perspectiva e una exclusiv centralistă, fapt cu consecințe evidente și în planul situării axiologice a scriitorilor. Cum se vede din Basarabia centralismul istoriografiei literare românești – stimulant, deformator, ignorant?
– A trecut deja suficient timp, de când a început și a continuat reintegrarea panromânească, transpruteană a spiritualității române, inclusiv a literaturii. Sunt zeci de scriitori născuți în Estul Românesc deja afirmați, mai mult sau mai puțin concludent, chiar acolo, în centrul... centralismului scrisului panromânesc. Apoi, parcă literatura, în izvodirea și afirmarea ei, nu e o problemă (aproape) strict individuală? Așa și se văd unii dintre cei mai valoroși scriitori din stânga Prutului în... dreapta Prutului: ca individualități. Să zicem, pentru confirmare, cine dorește, să consulte excelenta antologie în 4 volume a lui Ion Pop „Poezia românească după 1945”, în care sunt prezenți și zeci de poeți din Interriverania Pruto-Nistreană.
Iar la centru, știți cum e? – probleme fel de fel, confruntări pentru supremație... canonică, intrare în ea cu orice preț – a prieteniilor, întovărășirilor, manifestarea aproape pe față a celebrului principiu eu-pe-tine-tu-pe mine (la oarecare vot, pledoarie), fentări, inclusiv a unor colegi din stânga Prutului etc. În acel vârtej centralist tensionat nu totdeauna se va afla și atenția, aprecierea cuvenită pentru autorii valoroși de la Chișinău. Însă e de datoria acestora să se afirme, nu să fie săltați mai spre centru. Unii dintre ei sunt protagoniștii unor publicații de literatură și cultură prestigioase din dreapta Prutului, au cărți traduse în limbile lumii, alții editează în capitala Republicii Moldova cărțile autorilor români, mulți de valoare, din diverse centre ale literaturii noastre – București, Iași, Cluj, Timișoara, bineînțeles Chișinău etc. În fine, de mai multă vreme activitatea literară panromânească e deja una policentrică, cu centre la București, Iași, Cluj, Timișoara, Bacău, Alba Iulia, Arad și, sigur, Chișinău.
– Dacă acceptați ideea că de o parte și de alta a Prutului funcționează, în plan literar, complexe cum sunt cele de inferioritate și de superioritate, cum s-ar explica și ce considerați că „produc” ele?
– Aș zice că, în lumina acestei interogații, eu am cam... sărit peste etape. Poate că sunt chiar un privilegiat, dat fiind că filotimii mei dintre personalitățile scrisului românesc mi-au... sugerat să nu am complexe. Să zicem, în prefața la prima mea carte apărută în Țară (1993), poetul Ioanid Romanescu parcă m-ar fi scutit de incomoditatea de a răspunde la o întrebare atât de simandicoasă, menționând: „Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără îndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe”. Iar peste un deceniu, în precuvântarea la antologie „În caz de pericol” (Junimea), Cezar Ivănescu părea în percuție de ecou cu Ioanid Romanescu, scriind: „Am fost surprins la lectura antologiei sale și de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme... Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” Ce confrați generoși a fost să întâlnesc!...
– Din punct de vedere politic, Republica Moldova și-a declarat, odată cu alegerea Maiei Sandu, opțiunea europenistă. Totuși, bună parte din populație – și, bănuiesc, dintre scriitori – are altă optică. Cum vă raportați dumneavoastră și cum observați, din poziția de insider, raportarea lumii literare basarabene, în general, la această problemă? Se poate vorbi de o accentuare a divergenței dintre europenism și autohtonism, cu reflectare evidentă ori subtilă în creație? Sau, dimpotrivă, balanța se înclină într-o parte, pe fondul războiului din Ucraina?
– Opțiunea europeană a scriitorilor din stânga Prutului nu e de ieri-alaltăieri, ea fiind totdeauna acut trăit în conștiința lor în timpuri de opresiune sovietico-rusească, apoi răspicat declarată, promovată ca program, încă acum circa patru decenii, când a luat avânt, poate înainte de toate grație scriitorilor, redeșteptarea (nu e bine spus: renașterea, pentru că nu eram... morți!) națională. Astăzi, printre membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova și ai Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România nu se iscă divergențe „dintre europenism și autohtonism”. Iar populația, de, ca populația, e pestriță și, precum în România, o parte din ea încă viciată de racilele comunismului. Însă balanța e deja, în mare, înclinată spre Bruxelles și București. Delimitarea de trecut astăzi este net mai evidentă, mai europocentristă, mai românească.
Iar pentru a se înțelege sau presupune relativ explicit anumite nuanțe dintre „colectivismul” scriitoricesc și individualismul predestinat al scriitorului, să reținem că abrevierea US poate fi descifrată ca Uniunea Scriitorilor, dar și ca Unul Singur, scriitorul, individualitatea creatoare. Organizația scriitoricească nu mai întrunește un... suflu, o direcție, particularități comune, nu mai cutează să lanseze inițiative, directive pentru membrii săi, ea, US, avânt mai curând o structură de sindicat, astăzi, când, ca pe timpuri, unii se întreabă: La ce buni poeți în timpuri sărace? Prin urmare, ușor tautologic vorbind, contează să-ți iei destinul pe cont propriu.
– Vă propun o reflecție și asupra relației dintre scriitorii de limbă română din Republica Moldova și conaționalii care scriu în altă limbă. Există forme de colaborare ori, dimpotrivă, relația e divergentă, în cel mai bun caz literaturile lor ființând ca lumi paralele (cum se poate spune că a fost în România, cu puține excepții, relația dintre scriitorii de limbă română și cei de limbă maghiară, după ʼ89 și până în ultimii ani, când situația s-a îmbunătățit semnificativ)? Se poate vorbi de efecte „productive” ale relației? Dacă da, care ar fi ele sau cum se manifestă?
– Pe timpul comunismului, la Uniunea Scriitorilor din Moldova existau și secțiile minorităților: rusă, bulgară, găgăuză, ba chiar și idiș. Astăzi organizația profesioniștilor scrisului e unitară, foștii scriitori de limbă rusă plecând care în Germania (unul dintre ei chiar făcuse războiul contra nemților, la care, peste ani și ani, s-a oploșit), în Rusia, SUA, Israel; vreo doi scriitori de limbă bulgară s-au stabilit în țara de origine a strămoșilor... Unii dintre cei mai impertinenți pretindeau de la Uniunea Scriitorilor (la începutul anilor ‘90 eram vice-președinte acolo) un certificat, o confirmare că – să vezi! – pe timpul sovieticilor fuseseră... persecutați, fuseseră disidenți! Măi să fie! Chiar dintre cei care serviseră obedient împilătorul literaturii române! Apoi, din câte am aflat, unii din ei s-au pierdut în anonimatul unor slujbe de jos, în redacții obscure. Asta e, la rupturi de timpuri și anumiți condeieri mai și rătăcesc...
De fapt, majoritatea scriitorilor ruși (din fericire, nu prea numeroasă) venise, după război, din nemărginita Siberiadă (ca să amintim titlul unui film al lui Andrei Koncealovski), alții s-au căsătorit cu vreo colegă din Moldova, iar vreun basarabean luându-și de soție o rusoaică, pe când cu toții studiau la institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Etc. Destine, istorii, post-istorii... Iar astăzi în Uniunea Scriitorilor au rămas cu titlu de membri vreo doi condeieri de limbă bulgară, un găgăuz, poate vreo 2-3 ce scriu în rusește. Sunt loiali românilor, ne cunosc limba. Alți scriitori din cadrul minorităților s-au autoizolat, trăiesc în propriul anonimat localist. Îi privește.
Adică, azi, diferența e ca de la cer la pământ față de ce și cum era „la sovietici”. Poate să mai menționez că scriitorii de alte limbi nicidecum nu se ridicau la nivelul lui Nicolai Costenco, George Meniuc, Ion Druță, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Serafim Saka etc. Unii dintre minoritari erau pur și simplu rătăciți, întâmplători printre români... Iar situația poate că ar fi una oarecum de... lumi paralele (ei sunt totuși prea puțini, de a fi comparați cu... o lume, dar...), însă, slavă Domnului și Zeului Hermes al Scrisului, nedivergentă, neconflictuală.
– În literatura din România sunt tot mai viguroase tendințe ca feminismul, detabuizarea/promovarea, în spirit egalitarist, a intimităților LGBTQ, neomarxismul/neocomunismul. E vorba de o instrumentalizare politică a unei părți însemnate a creației și a criticii, precum și de o reformulare, în sensul incluziunii, a esteticii. Cum vă raportați personal la aceste aspecte și cum sunt văzute/primite de lumea literară din Republica Moldova în ansamblu?
– Nu mă interesează decât literatura bună. Feminismul, LGBTQ-ul etc. nu oferă și garanții de talent, chiar geniu de creație. Dar nu doar eu, ci, din câte cunosc, întreaga lume literară din Republica Moldova nici nu vede, nici nu primește atare abordări, amestecuri, devieri, rătăciri. Plus că niciodată nu s-a spus că bărbații din literatură încalcă drepturile femeilor/colegelor, că le refuză egalitatea, promovarea. Asta, încă de la Enheduanna din Sumerul de acum circa 2 300 de ani, cea mai veche autoare de poeme cunoscută vreodată în lume, apoi de la... amazoanele legendare mergând spre elina Safo din secolul VII înainte de era noastră și spre celebra doamnă prozatoare cu nume bărbătesc (ce sfidare a... feminismului!) George Sand din secolul XIX (poetă minoră în umbra impresionantei prozatoare care a fost), ajungând la laureatele Premiului Nobel pentru Literatură. Deci, unde e discriminarea, inegalitatea și toate celelalte aberații, care nu-și au locul într-o întâmplare umană atât de personală, a creației, a talentului, a geniului? Să fim serioși...
– Cum aproximați viitorul imediat al literaturii (al creației și al criticii) din Basarabia și care ar fi dorințele personale legate de ea, vizând, desigur, și incluziunea ei în literatura română?
– Eu deja văd literatura română ca pe un tot, autorii merituoși din stânga Prutului (poeți, prozatori, eseiști, traducători...) își au numele și creațiile printre și în rândul celor din pretutindenea românească. Aș vrea să cred, dacă nu vă supărați, că această întrebare s-ar mai fi putut pune acum două-trei decenii. Astăzi am fi ca și cum în... post-istoria ei și în deplină istorie prezentă, și nu numai, a culturii, literaturii române unitare. Sau: tot mai unitare.
Iar în final, ca pe un P.S., vă rog să-mi permiteți unele precizări. Posibil, ați reținut că, pe cât am putut, în răspunsuri am evita o noțiune „de bază”, Basarabia. Confuzia istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit anumitei părți din Moldova istorică, din România, mă supără. Pentru că, atunci când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia țaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS. Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenții, patrioții, totdeauna din rea intenție – hoții abuzează, iresponsabil(i), de rocada greșită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de șah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca simplu pion pe tabla/harta de schimb și împilări a imperiului rus. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna și i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ștefan cel Mare nu ar înțelege ce i se spune, la ce se face referință-tendință și – de ce! Cronicarii noștri, Ureche, Dosoftei, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri și strângându-și dezamăgiți penele de scris, depășiți de astfel de confuzii pernicioase. Domnitorul și cronicarii nu ar putea să-și imagineze că Fortărețele din Est ale Țării se află în… Basarabia.
Așadar, când se spune Basarabia, această „nevinovată“ noțiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunțare. Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoș maramureșeanul se lipește indivizibil de Țară, prelungește România spre hotarele ei firești, pământești și cerești.
Prin urmare, să spunem și să scriem Moldova, pentru că, astfel, spunem și scriem, implicit, România.
Călin Crăciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu