REVISTA „NEUMA” ÎNTREABĂ

 

        – A contesta predecesorii, în succesiunea și alternanța „ei-noi”, „noi-mai-vechii – ei-mai-noii”, cu toate nedumeririle, animozitățile și dezbaterile aprinse, ce au ținut secole la rând, până la urmă păru – respectivul „procedeu” delicat demolator – deja ceva firesc și specific tuturor generațiilor. Însă astăzi se ajunge, parcă, prea departe – în ceea ce desparte pe „ei” de „noi” și pe „noi” de „ei”-i din viitor, unii socio-filosofi nuanțând (chiar!) ideea conform căreia fiecare generație este un nou popor. Astfel că nu se mai pune problema părinți – copii, ci popor de babaci – popor de progenituri (cam așa ceva, cu libertatea multor nuanțe în atâtea alte formulări/definiții posibile). 

        În fond, din ce știe, dar și din ce presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia e negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat noul ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.

        Sigur, generațiile pot avea și criterii despărțitoare, de vârstă, însă în unele dintre ele, mai bine zis printre reprezentanții lor, pot apărea criteriul de sudură: estetic, valoric. Însă personalizările, individualizările exclud uniformizarea, „asemănările izbitoare” între confrați... con-generaționiși. Originalitatea și valoarea unei generații scriitoricești nu înseamnă albie singulară, comună, ci ramificații de atare albii singulare întru pluralitate, diversitate iminentă de atitudini și soluții. De la un timp încolo, orice generație ajunge să-și transforme spiritul de echipă în spirit de străluciri sau eclipse individuale.

        Când se mai spune că în cutare creator s-a stins sau s-a aprins scânteia de geniu a unei generații, e de amintit că, în cazul acesta mai special, scânteia e un element absolut particular, nu general și generaționist. O generație nu are contribuție, dacă cineva, biologic-cronologic asemănător, se manifestă ca un geniu. El nu a fost „programat” în cadrul unei generații, ci în misterele ființării umane, apoi în cultură, bibliotecă, studiu etc. – toate particulare, nicidecum asumate colectivist, ca generație. (Să ne întrebăm: care a fost generația ce l-a... pregătit pe Eminescu?)

        Greu de spus dacă există, integră, o mentalitate artistică, hai să simplificam – poetică, a unei generații biologice, reprezentanții căreia scriu literatură. În genere, mie unuia mi se pare neconvingătoare motivația de a interpreta mentalitatea ca generalitate, fie în segmentul unei generații, fie în unul cât mai extins peste hotare bio-cronologice și artistice. Astfel că, în ultimă instanță, a mă dumiri din ce generație face parte Leo Butnaru ar fi ultima din preocupările mele (și... ale lui). Și nici chiar ultima nu e, deoarece, poate, deloc nu e.

        În fine, ca să mă refer la dialogul, „mai armonios ori mai conflictual”, amintit în argumentul chestionarului, într-un mod conciliator, surâzător-amical, reproduc un scurt poem de acum două decenii:

 

Când

adânc afundat în gânduri

preocupat de soarta literaturii române

se întâmplă să simt după ureche

adică la ceafă

vreo răcoroasă pală de aer

o adiere misterioasă parcă

fără a întoarce capul

și fără să-mi sară proverbiala țandără

îmi zic nițel interogativ:

– O fi zefirul

sau

generația tânără?...

 

        (O senzație destul de agreabilă...)