UN ALT TEXT DE RECUNOŞTINŢĂ PENTRU UMBERTO ECO (1932-2016)

 UMBERTO ECO ŞI TRADUCEREA

I. În zodia tratativelor

 Din volumul:

S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis şi asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii şi de teoretizare despre atare captivantă întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” şi alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesneşte lumii comunicarea (dar îi şi sporeşte... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînţeles, – continente... tansoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu şi cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuşi. [Am impresia că deja tenta tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine însuşi?), ca entropie, act dialogic postmodern (...non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte şi în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat până aici. Iar noţiunea de entropie, pe care DEX-online(!) (da, da, deschideţi: www.dexonilne.ro) o defineşte drept mărimea fundamentală în teoria informaţiei, ce indică cantitatea de sensuri, să zic aşa, raportată la un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., şi – cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – ... ca euharistia, drept împărtăşanie, din cuvânt şi prin cuvânt, între limbi şi popoare, între cărţi şi cetăţi, spre pacea bunei înţelegeri şi îmbogăţiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.]

Însă iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuţiilor asupra subiectului dat – traducerea, formulând teze şi, concomitent, antiteze memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare şi analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, şi inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefaţa lucrării sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape acelaşi lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ acelaşi...), celebrul literat italian spune că nu are intenţia de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipseşte o  sistematizare corespunzătoare) din simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân şi de aici încolo deschise”. Este demnă de atenţie această remarcă ce vine din partea unui scriitor şi teoretician care s-a remarcat şi ca eminent traducător, italienizând lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval...

Şi iată prima formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomaţiei ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o procedură... care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenţia un astfel de cvasiadagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi tocmai una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează tocmai dovada diversităţii de opinie. În diplomaţie şi nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica eficace  şi făcând abstracţie de cealaltă parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza încăpăţânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică şi a înaltei diplomaţii, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur şi simplu să (inter)comunice, ci să şi păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!... Nu o singură dată, „coincidenţele” şi divergenţele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se  amestecă într-un fel de „aproximaţie” ineluctabilă, (...neapărată), de uşoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alţi filosofi-traducători nu renunţă: revin la textele „blestemate”, ale antichităţii sau modernităţii, patricienilor, patristicienilor sau avangardiştilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale; adică, şi ca nişte... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive şi dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]

În continuare (de dorinţă întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuţioasă teoretizare asupra metodelor şi gradualităţilor – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)... ArTistofan, decât (...pardon) – teoreTician. Şi aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeţii, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis constatarea conform căreia  putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în ruseşte, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, şi în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomaţiei în literatură care, ca şi diplomaţia propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune şi regulile jocului – cu accepţiile, decepţiile, constatările, doleanţele, resemnările şi, deci, cu respectarea de către părţi a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părţi; una – mai multişor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomaţie, politică, adică...)

Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puţine ori el însuşi trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povesteşte, „cu cărţile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeaşi carte (uite, nu poţi să-i spui – studiu, exegeză chiar din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simţ, până la păciuirea... extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.

Bineînţeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toţi dragomanii din lume, ce îşi pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare şi merită a fi susţinută  chiar cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experienţa poate să şi se descurce, însă ar fi interesant să înţelegem în ce măsură şi fără de ce încă s-ar putea descurca experienţa. De unde şi opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea şi constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunţe la altele posibile. În ultimă instanţă, părţile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacţie reciproc(ă), ţinând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deţii totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează şi alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaştem şi parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative, în rezultatul cărora ambele părţi se aleg cu aproape rezultatul scontat şi nicidecum cu întregul. Acesta este  pur şi simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în cazul când ar traduce însuşi îngerii! (Sau, meticuloşi, – inginerii...) [Numai că, probabil, aceştia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă şi nu au nevoie de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un singur cuvânt, înţeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi şi la... Sfârşit. Sfârşitul vizează omul, dar nu şi Îngerul, căruia îi este asigurată veşnicia...] Acest aproape era / este prezent şi în precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu ar fi decât un sărut prin... sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, ţesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi  de departe acest... aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupaţi iarăşi meticuloşii (poate că şi... tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur şi simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, şi... a-i fenta...), propunând propriile păreri/ deducţii. Astfel că dânsul pune în relaţie aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalţă fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spaţiile diafanului, fineţei de percepţie (şi... accepţie!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cât de uşor pare a se traduce din italiană în română: effetto del testo = efectul textului... Dar înşelătoare iluzie!).

II. Efectul textului sau – micşorarea distanţelor

Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?

Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (şi) funcţii/ calităţi estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă acelaşi efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităţilor pe care le avu al său (de, o uşoară întorsătură stilistică arhaizantă...) părinte-sorginte, dacă se poate numi (şi) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relaţie de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondenţă de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuşi, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât şi sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliteraţii, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – şi de similitudini metrice, de construcţie prozodică recognoscibilă în original şi, poate, cel mai important efect – cel al ascendenţei (şi, concomitent... descendenţei!) emoţionale. Adică, celebrul cercetător italian se menţine – pe acest segment teoretic – în raza echivalenţei funcţionale, utilizate de mulţi exegeţi ai artei traducerii.

ÎN LECTURA ŞI ÎNŢELEGEREA UNUI EXEGET

 Alexandru Burlacu

LEO BUTNARU: AUTOPORTRET CU PALIMPSEST

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

POETUL DINTR-O GENERAŢIE DE PRUNCI CĂRUNŢI

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost poetului voia să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru,  Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, I. Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Leo Butnaru şi Liviu Damian, 1976

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian (13 martie 1935 – 20 iulie 1986) rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul ce ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record. În „Poezii de duminică” i-am publicat pe Lucian Blaga, George Bacovia, George Topârceanu, B. Fundoianu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, pe alţi clasici, dar şi pe colegii noştri din Interriverania Aureliu Busuioc, Nicolai Costenco, Nicolai Esinencu, Arcadie Suceveanu, alţii, Liviu Damian şi Dumitru Matcovschi fiind, din păcate, cei care încheiau „plutonul” – curând editura avea să-şi sisteze activitatea (nu fără „contribuţia” activă, ultimativă, presantă a conducerii USM, a preşedintelui ei!), colecţia în care apăruseră peste 250 de mii de exemplare de florilegii de poezie – dispărând şi ea. „Dispărea”, să zic, şi o întreagă pinacotecă remarcabilă, deoarece în prezentarea grafică a seriei artistul-fotograf Nicolae Răileanu propunea sugestivele pânze (…polisemantice) ale lui Andrei Sârbu. În fine, e de menţionat că „Poezii de duminică” (unul din naşii ei fiind colegul Ioan Mânăscurtă, directorul editurii) a reprezentat fructificarea în anumită continuitate a unui efort coerent, susţinut în regim de urgentă, spuneam, întru necesitatea de-slavonizării bibliotecilor publice şi a celor personale din Estul Moldovei, deci şi României.

*

Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, când l-am văzut pe Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la vreun cenaclu literar? Pentru că pe atunci, în Chişinău, activau mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” la Biblioteca Naţională… La acea vreme de, încă, relativ dezgheţ aflat pe ultima-i postată – partidul avea să-i pună capăt cât de curând –, dezgheţul zis „hruşciovist”, chiar şi după ce, în 1966, Nikita Hruşciov fusese înlăturat de la putere, însă şi pe când se mai afla la pupitru ducele comunist se cam înfierbântase rău în luptele războiului rece dintre Est şi Vest; la acea vreme mai activau cenacluri literare şi la Medicină, şi la Politehnică, însă, peste un an-doi, ele aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaţionalizare, când, la aceste instituţii de învăţământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz şi jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la ţară şi care nu prea cunoştea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaţionalizare.

DE ZIUA LUI LIVIU DAMIAN (13 martie 1935 – 20 iulie 1986)

                                         
                                                       F r a g m e n t e

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Leo Butnaru şi Liviu Damian.
Iulie 1976, Mihăileni/ Râşcani

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost voia poetului să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi, pur şi simplu, din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul care ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record.

MARINETTI ÎN RUSIA

PRIMA VIZITĂ: 1914

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:

„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.              2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)

7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)

9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puţin de o lună, ziarul petersburghez „Vecer” („Seara”), din 18 martie, informa cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franţa.]

Sau în „Să ucidem clarul de lună” (1909): „La guerra?...Ebbene, sì: essa è la nostra unica speranza, la nostra ragione di vivere, la nostra sola volontà!...Sì, la guerra! Contro di voi, che morite troppo lentamente, e contro tutti i morti che ingombrano le nostre strade!...

Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché noi temiamo che braccia supplici s'intreccino alle nostre ginocchia, la mattina della partenza!...”

Prezenţa Primului Futurist pe fronturi pornise în 1911, când, la izbucnirea războiului  italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe post de corespondent de război al unui ziar francez, după care şi-a publicat reportajele în cartea „Lupta pentru Tripoli”.

Dat fiind că futuriştii glorificau militarismul naţional, ei pledează frenetic pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei contra Austriei, pentru a obţine dominaţia deplină în arealul Mării Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările şi pledoariile futuriştilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre în luptă.  

Marinetti şi mai mulţi colegi întru futurism pleacă voluntari pe front, de unde unii nu se vor mai întoarce. Spre deosebire de futuriştii ruşi, cei din Italia se implicaseră activ în Primul Război Mondial, de menţionat fiind din nou că o făceau voluntar, fără ordin de chemare la arme. Colegii lor ruşi nu demonstrau nici pic de entuziasm faţă de conflagraţii, unii din ei chiar căutând diverse căi de a evita recrutarea.

Marinetti la a doua vizită în Rusia, 1942

Aşadar, anul 1942. Marinetti, academicianul, rămas în continuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la Stalingrad. Aceasta însă era deja a doua vizită a genialului futurist în Rusia, ceea ce stimulase diverse presupuneri fanteziste cantonate, uneori, în legende deloc fondate, precum versiunea unor cercetători prost informaţi, care spuneau că, chipurile, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv căzuse prizonier, fiind expediat în oraşul Azbest din Ural, unde i s-au şi pierdut urmele. Alţii scriau că ar fi fost grav rănit lângă Stalingrad, murind în 1944. Nimic mai puţin adevărat, ceea ce se va dovedi în finalul prezentei naraţiuni eseistice.  

Până acolo însă, să pornim metodic, cronologic, revenind la prima vizită a lui Filippo Tomasso Marinetti în Rusia, ce avusese loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar şi memoriile unor actanţi ruşi au lăsat mărturii demne de toată atenţia şi pe potriva ingeniozităţii debordante a întemeietorului futurismului european.

Ziarul "Nov'" oglindeşte vizita lui Marinetti, 1914

În câteva fraze de intermezzo-prolog ar fi de menţionat că, chiar de la apariţia futurismului în Italia, jurnaliştii ruşi nu scăpau din vedere nici declaraţiile de întemeiere a acestei mişcări reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puţin de o lună de când Marinetti îşi publicase manifestul în „Le Figaro” (20 februarie 1909), când unele ziare din Sankt-Petersburg relatează despre acest eveniment. Revista „Apollon”, apărută pe lume în acelaşi an cu futurismul, îl are printre corespondenţii de peste hotare pe poetul Paulo Buzzi, confrate de acţiune artistică al lui Marinetti. În 1912, revistele „Soiuz molodioji” („Uniunea tineretului”) şi „Maski” („Măşti”) prezintă în traducere unele din manifestele futuriştilor de pe Peninsula Apenină. În legătură cu viitoarea vizită a lui Marinetti în Rusia, poetul şi teoreticianul Vadim Şerşenevici publică în ediţie aparte unele din cele mai importante manifeste ale futurismului italian, cu un an înainte, tot el, lansându-şi cartea „Futurismul fără mască”, subintitulată „Introducţie compilativă”. În ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt-Petersburg apare volumul lui Ghenrih Tasteven „Futurismul. (Calea spre un nou simbolism)”, în care sunt inserate de asemenea principalele manifeste marinettiste. Mai puţin „politicos” era titlul cărţii lui Aleksandr Zakrajevski, „Cavalerii demenţei (Futuriştii)”, editată la Kiev.

Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor din preajmă (…)

– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”

AURELIU BUSUIOC 85

La Biblioteca Municipală "B. P. Hasdeu" din Chişinău a avut loc comemorarea scriitorului Aureliu Busuioc (1928 - 2012).

                    La aniversarea lui François Villon

Ce critici blânzi când staţi pe scenă voi!

Ne pare-un sfânt Poetul.

Să trăiască!

De-ar fi ştiut sărmanul ce ştiţi voi

S-ar fi temut probabil să se nască…

Pupaţi uşor.

Cântaţi cât mai încet.

O, glasul vostru nu c-agită marea,

Dar numele nu-l iau unui Poet.

Nici lauda

Şi nici spânzurătoarea!

                      Aureliu Busuioc

Cei care au invocat personalitatea lui Aureliu Busuioc -
Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru,
Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Iulian Filip

Evoluţie

Între-o cafea şi un coniac îi gust
Înfiorat pe Kafka şi pe Proust.

Părinţii mei, e cazul să remarc,
Îl preferau desigur pe Remarque.

Bunicul însă, cum lua un vin,
Îl declama, plângând, pe Lamartine.

Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa,
Zicea pre limba lui de Mioriţa.

El, bietul, nu ştia nici un poet:
Străbunul meu era analfabet.

                         Aureliu Busuioc

Corneliu Busuioc - fiul despre tată

Em. Galaicu-Păun despre maestrul Busuioc

Vecinii

Am încercat să cânt în casa mea:
Vecinii adormiseră abia.

Atunci mă tolănii şi eu în pat:
Îşi amintiră ei că n-au cântat

Mă pregătii înfrigurat să beau
Era târziu, vecinii se-nchinau.

Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns :
Vecinii mei râdeau voioşi la prânz.

Cercai să spun soţiei că-s haini:
Soţia mea plecase la vecini.

Strigai atunci degrabă la copii:
Copiii mei săpau la ei în vii.

Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea:
Vecinii chefuiau în casa mea.

Aureliu Busuioc

ADIO, POETE EUGEN CIOCLEA (1948-2013)...

    Mitingul de doliu de la Uniunea Scriitorilor din Moldova. 
                               15 octombrie 2013, ora 10.
 

PRIETENUL, CĂRŢILE, ÎNTÂMPLĂRILE APROAPE FANTASTICE

  

1948 - 2013

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem. Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?...

Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…

14 octombrie 2013

  

Eugen CIOCLEA

Poeme

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.

EUGEN CIOCLEA: 1948 - 2013...

S-a stins poetul Eugen Cioclea...

DESPRE PRIETEN, CĂRŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI APROAPE FANTASTICE
 (Fragment. Din volumul "Interviuri din secolele XX-XXI", Iaşi, 2013)

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, – pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a celebrei Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău, vizavi de cimitirul militar. Din vreme în vreme, Eugen îmi trimitea unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –  librărie „Drujba” din Moscova (La Chişinău, cartea editată în România era interzisă, domnule Kafka...). De pe atunci deţin, spre exemplu, volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Iar o carte pierdută după studenţie a fost monografia lui Radu Enescu „Franz Kafka”, editată cam în aceeaşi perioadă. Tristeţea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de  „Jurnalul” lui Kafka, care circula într-o ediţie samizdat în limba rusă.

Dar să revin la Cioclea. Acum, peste ani, îmi dau seama că însuşi basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar şi acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fizmat, şi nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să credeţi, domnule Kafka! – cu fiica unui general care era... (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuieşte în cartierul Botanica din Chişinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanţă, în forţele aeriene ale URSS! Tovarăşului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Şi de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski”  (erau mulţişori „de-ai noştri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui gangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în maşină neagră, intră în baruri unde bea cafea aleasă, fumează ţigări fine, bineînţeles – străine, şi câte altele din astea!

În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros şi ambiţios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopţii „acasă” – la tovarăşul socru-vice-ministru – cred că acea construcţie ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef şi bună dispoziţie, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopţii, să... cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă aşa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Fireşte, ai casei, ai generalului, erau deranjaţi, veneau să-şi convingă ginerele – ghenerarul şi ghenerăreasa, dar şi fiica acestora, soţia, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate laşi pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineaţă şi mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, şi nu oriunde, ci la ministerul aviaţiei imensei şi nezdruncinatei noastre uniuni... Dar ţi-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor şi cu primele poeme publicate în „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău, nu găsea că socrii şi tânăra sa soţie au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependenţă de gradul de chef şi de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naţionale şi internaţionale, pretinzând că ai casei (fiţi atenţi, domnule Kafka!) să înveţe româneşte! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însuşească mulţumitor limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven şi Kafka...

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu, Eugen Cioclea, Vlad zbârciog

Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituţie foarte... frecventată pe acele timpuri de mulţi cetăţeni sovietici. Bineînţeles, tovarăşul socru-vice-ministru de aviaţie este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă şoferul personal, urcă în „Volgă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziţie de drepţi! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească aşezământul oneros, pentru că, iată, este aşteptat etc. Dar ţi-ai găsit! (Fiţi atent, dle Kafka!) Ambiţiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuşi socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieţii de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarăşul Cioclea să nu le facă el lor una ca asta şi să plece frumuşel în plata Domnului...

Apoi, după alţi câţiva ani de kafkienizare prin Moscova, despărţindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia şefului la aviaţie, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Astfel că şi azi, când ne întâlnim, discutăm cu Eugen şi „Castelul”, şi „Procesul”, şi „Metamorfoza”...

Apostrof, 

nr. 12, 2008

UN PORTRET DE IOAN HOLBAN

DIN Nr. 9, 2013 AL REVISTEI
     

                                           
                                           OMUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ

„Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp - enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini./ Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!"; proiectată de acest Peisaj din 1973, ca şi de alte poeme asemenea, tipărite în revistele cultura­le basarabene ale epocii, poezia lui Leo Butnaru, începând cu placheta debutului, Aripi de lumină (1976), e o continuă şi explicită desprindere de canoanele literare, impuse, evident, ca peste tot, de oameni şi autorităţi din afara lumii literaturii: Peisaj e o replică la neosămănătorism, iar realismul socialist al vremii e, la Leo Butnaru, irealism socialist. Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape patruzeci de ani, de la Sâmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (l991), Puntea de acces (1993), Iluzia necesară (1993), Vieţi neparalele (1997), Gladiatorul de destine (1998), Identificare de adresă (1999), până la Lamentaţia Semiramidei (2000), Pe lângă ştreang, steag si înger (2003), Altul, acelaşi (2003), Ordine de zi, ordine de noapte (2009), Poeme din secolele XX - XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012) este una în permanentă stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo Butnaru, ieşirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieşirea din ambuteiajul „global”. Figura tutelară a gândirii lui Leo Butnaru din cărţile de în­ceput pare a fi Socrate, dar ceea ce rămâne, spune poetul e demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziţie „cunoaşte-te pe tine însuţi!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care explorea­ză epoca „ne-pocăită” şi, deopotrivă, paradigmele literare – neoromantism, textualism, modernism, postmodernism şi „post-post-modernism”, cum scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfaţă la antologia din 2011 – care îl ispitesc cu cântecele lor de sirenă: păstrând termenii din titlul antologiei amintite, poemele din secolul XX sunt, mai degrabă, ale unui personaj shakespearian, pentru ca acelea din se­colul XXI să-l aibă drept protagonist liric pe Mîşkin-cneazul, „fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos”.

Socrate însuşi, în vremea problemati­că a ambuteiajului global e un dilematic personaj shakespearian; „Po­tirul - plin, lichidul - vineţiu/ Şi-o dimineaţă răsărind divină./ Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea... mintea i se însenină./ Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege?/ De toa­te-a fost, dar n-a fost într-un fel:/ Un măscărici ce mască îşi alege. / Să le repete gând ce nu convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit? /... S-a zis cu limpezimile eline.../ Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa/ De noapte grea, şi vorovi icnit:/ – E totul clar ca bună dimi­neaţa..." (De Socrates): protagonistul liric nu e un personaj „lipit”, construit pentru a ilustra ceva anume, ci e chiar fiinţa interioară a poetului, aceea adevărată, agresată, hăituită, adesea, de o istorie duşmănoasă, e în lume şi cu lumea căreia, în fond, îi scrie poezia, adică, lăuntrul, ceea ce e dincolo de carapacea evenimentului şi a co­tidianului cenuşiu.