DE ZIUA LUI LIVIU DAMIAN (13 martie 1935 – 20 iulie 1986)

                                         
                                                       F r a g m e n t e

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Leo Butnaru şi Liviu Damian.
Iulie 1976, Mihăileni/ Râşcani

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost voia poetului să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi, pur şi simplu, din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul care ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record.

*

Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, l-am văzut pe Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la vreun cenaclu literar, pentru că pe atunci, în Chişinău, activau mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” de la Biblioteca Naţională…

La vreo şedinţă de cenaclu, presupun, l-aş fi văzut pe Liviu Damian pentru întâia oară. Sau, probabil, la vreo discuţie de la Secţia Poezia a Uniunii Scriitorilor, aflată atunci în actualul sediu al Muzeului Naţional de Arte, în preajma „Casei Presei” – la acele dezbateri de lansare sau „afundare” a manuscriselor debutanţilor eram admişi şi noi, absolut necunoscuţii. Apoi Liviu Damian remarcase un coleg de al nostru de grupă, pe Mihai Ştefan-Poiată, însoţindu-i cu cuvinte de încurajare un grupaj de versuri publicat în „Tinerimea Moldovei”. Am impresia că Liviu Damian chiar era mândru de această promovare şi conta pe viitorul de poet al lui Mihai, însă acesta, nu mult după debut, se lăsă de poezie, dedându-se contrabasului, lipit de coapsa de lemn a acestuia şi, la drept vorbind, le stătea bine ambilor – înalţi, bine făcuţi, tineri şi, bineînţeles, fascinaţi de muzică. Ştefan-Poiată cânta pe scena Casei de Cultură a Universităţii. Dar, abandonând poezia, peste o vreme Mihai trecu la proză.

*

Dezgheţul hruşciovist i-a permis lui Liviu Damian să se afirme relativ liber, fără a i se invoca stigmatul fiului de condamnat politic (tatăl său, fost director de şcoală în Strâmba, cunoscuse 10 ani de deportare în Siberia). Fără acea provizorie deschidere spre adevăr şi, deci, spre omul de valoare, ar fi fost de neconceput ca tânărul scriitor să ajungă membru de partid (1964), redactor şef-adjunct al revistei „Nistru”, redactor-şef la Comitetului de Stat pentru Edituri – acesta chiar că era un post de vârf! Apoi secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii  Scriitorilor. E drept că Liviu Damian mai şi cocheta (încruntat) cu ideologia timpului, dând întinsul poem „Mai întâi” despre Lenin, apoi un text în versuri despre eroismul pe pământurile desţelenite ale Kazahstanului („Un spic în inimă”), dar, în principiu, rămânea autorul demn de respect, net superior cântăreţilor în strună comunistă. În firea dihotomică a lui Damian balanţa adevărului artistic înclina mai mult spre valoarea românească, în particular, şi cea universală, în general. În consensul ultimei sintagme mă gândesc la traducerile sale din poezia lui Yanis Ritsos („Măreţele ferestre”), cea a lui Pablo Neruda („O sută de sonete de dragoste”) în care apar incontestabile virtuţile instrumentării artistice superioare, fiind remarcabil distinctul şi distinsul limbaj al traducătorului. Eu pun aceste lucrări în linia celor orientate, conştient, spre modernizarea discursului poetic în Moldova Estică, Liviu Damian reuşind să convingă cititorul, nu atât suspicios sau capricios, cât dezorientat de modelele păşuniste omniprezente pe aici în acei ani, – să-l convingă că versul liber posedă o muzicalitate proprie mai specială, derulată pe un ritm interior îndreptăţit de mişcarea sensibilităţii. M-am referit de mai multe la despre aceste  lucruri, ba chiar am şi scris despre ele (dar şi despre „Partea noastră de zbor”, volumul său de poeme apărut în 1975) în presa timpului, apoi în volumul de eseuri „Umbra ca martor” (1991), menţionând că Liviu Damian era conştient că atât poezia sa, în partea-i mai elevată, cât şi traducerile la care recurgea din  proprie iniţiativă, ne-îndrumat de vreo editură, erau acţiuni conştiente de sensibilizare a gustului şi inteligenţei eventualului cititor pe care şi-l dorea cu adevărat iniţiat, select.

Pe când, în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, împărţeam acelaşi birou, mi-a fost dat nu o singură dată să văd adevăratele efuziuni de bucurie ale lui Liviu Damian când întâlnea textele vreunui poet de care se ataşa… imediat! A fost cazul cu câteva poeme excelente ale mexicanului Marco Antonio Montes de Oca, pe care mi le-a citit în traducerea sa şi care au şi fost publicate în ziarul la care eram responsabil de sectorul artă-literatură.  O, cu cât entuziasm le vorbea el despre ce înseamnă metafora lui Montes de Oca lui Pavel Cristov, redactorul-şef, dar şi pictorului Andrei Ţurcanu, pentru ca acesta să găsească ilustraţii adecvate spiritului poemelor traduse. Ba chiar a adus la redacţie un album cu imagini emblematice din cultura Maya, ceva cu piramidele Teotihucan, altele, din care au şi fost alese câteva. În genere, Liviu Damian se arăta un bun cunoscător în ale gazetăriei, îi plăcea să elaboreze aspectul paginilor sale de poeme sau de publicistică dimpreună cu secretarul de redacţie, cu pictorul. Damian nu se mulţumea cu faptul ca textele să-i fie pur şi simplu publicate, plasate în pagină, ci ţinea să-i fie puse şi în valoare, ca şi cum scoase „în relief”, oferite în mod special cititorului, să-i trezească acestuia interesul chiar de la primul contact vizual cu ele.

Traducerile erau ca şi cum o expresie sui generis a ceea ce s-a numit scriscetitul. Iar Liviu Damian părea să citească oarecum… hulpav, nesăţios, având mereu apetit pentru cărţi bune care, aproape ca în adagiul lui Marx, pare-se, îi deveneau sclavi. Adică cititorul nu ezita să facă fel de fel de notiţe pe pagini, iar rândurile acestora păreau a fi colorate într-un adevărat curcubeu: unele cu roşu, altele cu albastru, mai celelalte cu verde şi tot aşa într-un larg registru tematic. Odată, la „Tinerimea Moldovei”, văzând o carte de eseuri „pictată” în acest mod, chiar l-am întrebat dacă, atunci când revine la… curcubeul bibliografic, ştie de ce a marcat unele rânduri cu o culoare, pe altele – cu altele etc. A zâmbit uşor histrionic, uşor mefestofelic (chiar aşa părea, de cele mai multe ori, enigmaticul surâs al lui Damian), spunându-mi ferm-convins: „Taica ştie. Ştie ce şi cum”. Ei bine, eu nici până astăzi nu sunt sigur că poţi să-ţi aminteşti de ce, pe aceeaşi pagină de carte, unele fraze, alte fraze, mai celelalte fraze sunt subliniate în diverse culori. Poate că Liviu Damian avea o metodă a sa, proprie şi… netransmisibilă, iar culorile ţineau care de importanţa ideii, care de metaforă, care de sentiment, care… mai de care – presupun eu, iar dacă Liviu Damian nu ar fi plecat atât de devreme, bineînţeles că nu ar fi rezistat ispitei de a reveni la curiosul şi exoticul, aş putea spune, mod de evidenţiere, accentuare, ad memoriam, pro domo sua etcetera.

*

Liviu Damian avea grijă (şi bine făcea!) să-şi trimită unele cărţi ale sale confraţilor din dreapta Prutului, unii dintre aceştia, corecţi, ataşanţi, semnalându-i că au primit ce li s-a trimis, mulţumindu-i, găsind cuvinte potrivite de apreciere, precum o făcea Ioan Alexandru, în 1985: „Iubite frate Liviu Damian! Cu iubire ţi-am citit din operele alese cu soţia mea, bucurându-ne de strofele ziditoare de suflet şi grai pe mai departe în duhul clasicilor noştri şi ai lumii”. Cu opt ani mai înainte, în 1977, Marin Sorescu îi mulţumea pentru „Mândrie şi răbdare”. Iar în decembrie 1983, la isprăvirea pământească a lui Nichita Stănescu, Liviu Damian scria în „România literară”, pare-se: „Ce sa fac, Nichita, cu acel ultim autograf de la tine, pe care nu-l mai pot reciti, că-i scris sub aripa fulgerului negru, autograf pe care îl voi păstra ca pe o garanţie că, dacă ne-om întâlni, ne-om recunoaşte?”

*

Liviu Damian este poetul unei retorici discrete, strunite, dusă în surdină, alteori însă – vibrată din toate strunele deodată, nuanţată programatic. L-aş mai defini şi ca pe un promotor al tradiţionalismului luminat, înnobilat de estetizare în atingere sau şi conlucrare cu modernitatea. Dacă Gheorghe Vodă şi Ion Vatamanu, colegii săi de generaţie şi de debut (primii doi îşi publică prima carte în 1962, Damian în anul următor), sunt, chiar de la începuturi, de partea reînnoirii „moderate” a poeziei ce se scria între Prut şi Nistru (e drept, mai târziu au tins spre formulele retorice de un civism accentuat, pe care Vatamanu, spre exemplu, l-a urcat la tribună, la scos în stradă), Liviu Damian s-a arătat ceva mai circumspect faţă de verslibrism şi „densitatea” metaforică, faţă de stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul ei dinspre Bucureşti spre Chişinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică oarecum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura în care acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului socialist, dar mai cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele mai multe ori, efuziunile retorice ale versificaţiilor din acele vremuri erau unele jubilative, entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).

În tenta lor publicistică la zi, unele versuri din anii ’80 lasă să se înţeleagă că ar fi fost programate conştient în elaborare şi ideaţie, vorbind despre pericolele ecologice, atomice etc. La timpul respectiv, au avut o audienţă, priză la cititor/ ascultător poemele despre învăţătorii de la sate, cele despre intoxicarea bietelor sătence cu nicotina frunzei de tutun pe care îl creşteau la colhoz, cele despre apa Răutului elogiat cândva de Cantemir, însă ajuns în nemila agriculturii socialiste care îl exploata nemilos, până la anihilare („Răutule, râu cu ape sure./ Răutule, faţa mi-am muiat/ în ruşinea ta ca-ntr-o pădure/ cu frunzişul ras şi spulberat. // (…)Te-am cântat şi nu te-am apărat./ Răutule, râu cutremurat…”); altele texte, de un retorism uşor extravertit, cu sensurile „date în vileag” direct, ceea ce amintea de Ioan Alexandru din perioada sa post-juneţe şi de Adrian Păunescu-tribunul, cenaclistul protagonist al „Flacării”.

Erau versuri care treceau drept curajoase, însă de un curaj temperat, calculat, pentru că Liviu Damian ştia să dozeze, unii dintre colegi spunând că ar avea „minte de neamţ”. Eu unul nu ştiu cu ce s-ar deosebi mintea unui poet neamţ de mintea unui poet român, de aceea nici nu cred că al nostru ar trebui să fie ca al lor.

*

La nici 40 de ani împliniţi (în 1973), într-un interviu, Damian îi spunea colegului Saka: „Noi, Serafime, suntem o generaţie de prunci cărunţi. Adică prematur îmbătrâniţi… Cine vrea să ne ştie, să ne cunoască, să accepte pentru început acest paradox. Dacă la 10 ani, în lipsa taţilor topiţi în bătălie, am dus plugul de coarne, nici la 50 de ani nu ne vom  putea considera profesionişti…” Mie însă, în tinereţe, pe când împărţeam acelaşi cabinet în redacţia ziarului pentru tineret, Liviu Damian mi se părea aproape de a întruchipa un profesionist adevărat, dedicat integral literaturii: preocupat de poezie, eseu, traduceri, lecturi temeinice, în comportamentul său vădea efervescenţă, o pasiune, un entuziasm pentru  scris, în general, şi pentru cel artistic, în special.